marți, 30 octombrie 2012

Salata fantastica


Atentie, reteta nu este pentru oameni normali :)

Ingrediente:

varza alba
castraveti
ananas
prune uscate si afumate
piept de pui
stafide
maioneza
lamaie


De-men-tiala!!

luni, 29 octombrie 2012

Copiii si cumintenia


Mie nu-mi plac copiii excesiv de cuminti. De fapt, e mult spus nu-mi plac, mi se pare ca sunt copii chinuiti, dresati ca “something is fishy over there”. Ma rog, cuminte in sensul ca un copil de 2-4 ani sta cuminte la masa in restaurant, asteapta sa-i aduca farfuria, mananca tot singur cu furculita, fara sa se dea jos de pe scaun, iar la sfarsit se sterge la gura cu servetelul. Genul asta de cuminte.

Sau la locul de joaca o mamica ii spune fetitei: Gata, acum mergem! Si in secunda doi, copilul lasa toate jucariile pe care le avea in mana, se ridica si vine si o ia de mana pe mama ei. Si faza repetata in multe situatii, practic copilul respectiv nu protesta deloc ci executa instantaneu ce i se spunea. Nu se poate, ceva e in neregula. Mintea mea nu poate sa accepte ca e normal sa fie asa, ca poate e un copil care poate sa se detaseze de ceea ce face sau e suficient de matur si responsabil astfel incat sa realizeze ca e bine sa-si asculte mama....habar n-am ...exista situatii si situatii. Si totusi...
Ceva in mine urla si spune ca naturalul a fost fortat, chinuit...pentru mine e ok ca un copil sa se invarta de colo prin restaurant sau sa zica: nu mananc asta, bleah! Sau sa se smiorcaie ca sa mai obtina 10 minute de joaca...sau sa spuna: hai, pa mami...acum am treaba! atunci cand e chemat de alti copii la joaca, sa tipe ca vrea o jucarie si alte chestii standard. Pentru mine e un semn de independenta de afimare a personalitatii, de cucerire a mediului inconjurator , lucru atat de necesar in formarea (uneori dificila) a micilor omuleti.

Si cum de ce ti-e frica de aia nu scapi... fetita mea e cuminte. Bine, probabil nu foarte cuminte dintr-un punct de vedere obiectiv dar suficient de cuminte incat sa ma ingrijoreze si sa ma faca sa analizez scenarii sumbre intr-o mie de variante.

Dupa cum spuneam e cuminte, aproape docila...este genul care face ce ii spun alti copii fara sa protesteze ...o data eram in parc si un baietel mai mare se distra pe seama ei aruncandu-i mingea si spunandu-i sa i-o aduca ...si razand cu mama lui care ii susura fericita: “asa, mama, dreseaza-le ca pe catei” apoi respingerea celorlalte fetite...cand nu stiu daca sa intervin sau nu...mi-e teama ca mai mult rau fac.

Si mi-e greu pentru ca imi este frica sa nu fie marginalizata, sa nu sufere de pe urma lipsei ei de curaj si de initiativa. Si apoi ma gandesc ca de fapt asta este rana mea, frica de respingere si nu vreau sa treaca si ea prin ce am trecut eu...pe de alta parte nu pot sa fortez. Si mai e o chestie care doare foarte tare: lipsa exemplului: in grupurile de mamici eu sunt aia care sta stinghera deoparte care nu stie sa lege o conversatie si atunci de la copilul meu ce sa astept? Copilul face ce face parintele nu ceea ce ii spune parintele. Deci cine se ofera sa fie profesor de socializare pentru fetita mea ca eu clar sunt corijenta la materia asta?

Esecul si Vina


Daca ar fi sa introduc o materie noua in sistemul educational romanesc, aceasta ar avea cu siguranta o mica bucatica dedicata demitizarii bau-bau-ului numit esec. Mi se pare ca exista o crispare mare in ceea ce priveste reusita copilului (eu insami am avut dileme pe tema, o sa scriu intr-un post viitor) dar ce mi se pare ca se pierde din vedere este faptul ca din cauza spiritului competitiv exagerat, dispare bucuria experimentarii, incercarii si...mai grav se renunta la unele initiative tocmai pentru ca sunt evaluate ca neaducatoare de succes..si atunci, what's the point for trying?

Asta e iarasi un post personal. Din experienta proprie, teama de esec la mine este foarte mare. Asta nu m-a impiedicat sa fac diverse dar stau si ma gandesc daca nu aveam spaima aia uriasa in gat, poate imi ieseau mai bine sau poate incercam si altele.

Ma uitam pe TEDex la un vorbitor ce avea un succes fulminant ca antreprenor si care povestea ca a ajuns bogat si cunoscut pentru ca a avut doua idei bune, care au prins. Dar daca e sa-l intrebi, pe langa cele 2, au mai fost 276 de idei geniale in care a crezut cu adevarat si pe care a trebuit sa le abandoneze pentru ca pur si simplu nu mergeau. Si cele mai dragi se afla printre cele care s-au pierdut nu printre cele care i-au adus succesul. Si mi-a placut ideea asta ...ca lumea se uita la ce i-a iesit si ignora esecurile din spate dar de fapt ele l-au adus aici pentru ca daca renunta sau nu-si invata lectia din fiecare n-ar fi ajuns unde este in prezent.
La noi, ca si cultura, esecul este privit ca cel mai mare pacat. Chiar si eu cand aduc in discutie subiectul, contr-argumentul suprem este: ca sa-ti permiti sa esuezi, trebuie sa ia bani sau un spate acoperit ...cumva resursele sunt pentru o singura incercare, daca ai ratat, gata, s-au terminat gloantele, la revedere!


Iar despre vina -oh, as putea scrie romane! Fara sa ma gandesc prea mult pot sa turui o groaza de motive pentru care ma simt vinovata chiar acum:

  • ca nu am job si sunt un parazit
  • ca nu mananc sanatos
  • ca nu suficient de sanatoasa sa pot face ce vreau
  • ca nu sunt o mama buna
  • ca nu beau suficienta apa
  • ca nu ajut pe altii asa cum ar avea nevoie
  • ca nu sunt un bun exemplu pentru fiica mea
  • ca nu sunt o buna gospodina
  • ca mi-am cumparat cizmele alea superbe pe care am dat o gramada de bani

si as putea continua pana maine.

Vina este sora buna cu Esecul ...daca esti genul care te invinovatesti din orice, clar iti piere cheful de a mai face ceva pentru ca nu ai chef sa adaugi o vina noua la lista ta care este deja foarte lunga.

Si cum omul tinde spre homeostazie emotionala, orice risc care atenteaza la stima de sine este inlaturat. Si de aici cercul vicios: nu fac nimic pentru ca mi-e frica de esec, nu-mi creste stima de sine daca nu fac nimic. Tu cum reusesti sa rupi cercul?

iPad-ul


A intrat perfid in casa noastra acum ceva ani, de ziua mea...la privirea mea ucigasa de genul: iar ai dat banii pe prostii sotul a plusat rapid: e second-hand, l-am luat din State la un pret de nimic.

Si a zacut ceva vreme, semi-folosit pana l-a vazut fetita mea si a decis ca e o chestie foarte amuzanta. Partea buna la iPad este ca poate sa contina fara probleme: sute de carti de desenat, colorat, pictat,carti de povesti, carti cu poze, carti de colorat, puzzle-uri, enciclopedii, carti pentru abilitati logico-matematice, de orientare in spatiu, o mie de jucarii si jocuri interactive, de dezvoltare a abilitatilor creative sau logice, o mie de cantece si poezii, filme, desene animate si mii de lectii si jocuri interactive pentru deprinderea unei limbi straine in aceeasi bucatica de 15X20 cm.

Am inceput timid cu joculetul : Vocal zoo + unde apasai pe poza unui animal si iti arata cum face, unde traieste si ce mananca. Apoi am continuat cu recunoaste animalul dupa sunetul pe care il scoate. Apoi au curs alte aplicatii care mai de care mai interesante si distractive.

Cele mai utile mi s-au parut:

Cele cu corespondent in desene animate, de exemplu Curious George (http://www.hmhco.com/curiousgeorge): are aceleasi personaje si trebuie sa ai grija de animale: sa stii care e ordinea fireasca a activitatilor de igiena...intai sapunit apoi limpezit apoi periat apoi uscat. Apoi trebuie sa selectezi ce mancare se potriveste fiecaruia Apoi animale trec prin fata ta si ti se spune sa stropesti animalul cel mai inalt, sau cel mai mare, sau cel care vorbeste (ex papagalul) si tot asa.

Apoi este la loc de cinste Toca Boca (http://tocaboca.com/games/#toca-hair-salon) ...joculetul care a facut-o sa accepte tunsul si chiar uscatul cu foehn-ul...singura problema a fost cand doamna de la frizerie a terminat de tuns si ea i-a spus foarte sigura pe ea: acum vreau aici putin albastru si a fost dificil sa-i explic de ce nu poate sa-si faca parul albastru sau roz sau mov. Dar joculetul este extraordinar, am zis sa trimit un email de multumire creatorilor jocului pentru ca a reusit ceea ce noi n-am reusit pentru mult timp: sa se tunda la frizer.

Jocuri de invatat cuvinte/cantecele in limba engleza.

Kidsopia (https://itunes.apple.com/us/app/curtea/id543165992?mt=8): are avantajul ca e in limba romana si o ajuta la numarat si ordonat obiectele de la mic la mare.

puzzle-uri de toate felurile si toate culorile

drumul bun (http://www.topfreegames.com/mousemaze/preview) acum e in etapa in care ii plac jocurile de tipul: gaseste drumul bun de la soarece la cascaval, jocul se complica atunci cand pe langa gasirea drumului corect, intalneste alte animalute de care trebuie sa se fereasca. Asta e pe gandire strategica si rapiditate:)

slice it! (http://global.com2us.com/game/Sliceit) impatirea formelor geometrice in bucati cat mai asemanatoare ca dimensiune. Initial am zis ca e pentru copii mai mari dar am vazut ca-i place si le face intuitiv. Pentru dezvoltarea abilitatilor de geometrician:)

Cam atat dar banuiesc ca or sa mai vina. Ideea e ca nu exagereaza, sta cam 30 min pe zi la iPad si apoi il inchide singura.

joi, 25 octombrie 2012

Gandirea pozitiva la copii


Azi dimineata in drum spre gradinita...zgribulite amandoua:

-Vai, Raluca, am inghetat... a venit iarna de acum...o sa fie din ce in ce mai frig, ne trebuie manusi...o sa se intunece mai repede...

Iar Raluca, visatoare:

- Vine Moshu'...cadouri...

duminică, 21 octombrie 2012

Tort

Se apropie ziua fetitei mele si ma gandeam sa-i comand un tort personalizat, pana acum am tinut-o numai in torturi maronii , clasice...si ce-am gasit..oh, my god....are these for real???

Mini-opere de arta



sursa carmeniordache.blogspot.com


sursa: torturipersonalizate-anisoara.blogspot.ro

Sunt eu nebuna sau vi se pare si voua ca in secunda urmatoare cainele o sa se ridice sa plece?

LE: am aflat si pretul, este intre 600-700 ron, prea mult pentru bugetul meu. Poate la anul, cine stie...

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Ne-iubirea fata de parinti

Iubirea fata de mama si tata este un subiect tabu si probabil asa o sa ramana multi ani de acum incolo. In sondarea ta interioara in care descoperi ca esti invidios, zgarcit, egoist si multe alte aspecte ale Umbrei pe care cauti sa o dosesti cat se poate de bine, poti descoperi un lucru atat de grav si de rusinos incat trebuie inabusit inainte de a lua nastere: ne-iubirea fata de parinti.

Sa nu-ti iubesti mama este un sacrilegiu si cine spune asta ar trebui ars pe rugul iadurilor eternitatii. Parintii nu ti-i alegi si trebuie sa ii iubesti indiferent de ce au facut: sangele apa nu se face si iubirea pentru mama este sfanta cred ca sunt cutume scrise cu sange in inconstientul colectiv al lumii. Si atunci, speriat de ceea ce simti, incepi sa cauti justificari pentru a putea ierta: ca nu a stiut ce face, ca asa au fost crescuti de parintii lor si nu au avut alt model, ca nu exista internet, carti si alte surse de informare, ca a crezut ca e spre binele tau, etc, etc.

Ok, dar acum vin si zic: daca intr-o zi un bolnav psihic iti impusca sotul sau copilul in plin episod psihotic (nu are discernamant deci e clar ca nu a stiut ce face) tu nu simti ura si furie si dorinta de razbunare? Cu ce ma ajuta pe mine faptul ca nu a stiut sau ca in nebunia lui a crezut ca-mi face un bine trimitandu-mi copilul in cer, la ingeri? Spune-mi, asta schimba cumva ceea ce simti? 


Se spune ca oamenii care traiesc permanent in situatia de invinuire a parintilor pentru ceea ce au devenit, sunt oameni mici, lasi, imaturi si iresponsabili. Ca furia otraveste si te baga intr-un cerc vicios care te priveaza de libertatea pe care ti-ar da-o asumarea responsabilitatii.

Eu as zice altfel: oamenii care se forteaza sa aiba sentimente pe care nu le simt natural, se pacalesc pe ei insisi. Si nu numai ca se pacalesc, dar isi fac rau lor si celorlalti.

E ca un meci innebunitor de ping-pong in sufletul tau:
simt asta, dar cum pot sa simt asta, e o blasfemie, un lucru ingrozitor....apoi invinovatirea:
nenorocitule, nerecunoscatorule, monstrule, ei s-au chinuit, s-au sacrificat pentru tine si tu...ce faci? dar...
nici un dar, trebuie sa ierti, sa iubesti.... trebuie sa simti asta si asta si asta!
Si asta in fiecare zi, in fiecare secunda.

Eu nu zic sa te duci la ai tai si sa le spui cu naduf: va urasc din toata inima! Ci undeva in sufletul tau, acolo unde nimeni nu ajunge sa iti spui ca e ok sa simti asta, este consecinta fireasca a ceea ce s-a intamplat in trecut si asta e situatia in momentul de fata. O sa ajuti, o sa asculti, o sa fii alaturi de ei dar ceea ce simti este acolo acum si nu vei schimba asta in mod fortat sau artificial.


Stii, e ca la copiii mici: uneori nici macar nu trebuie sa treci la fapte si sa iei jucaria pentru care se dau cu fundul de pamant in magazin ci e suficient sa ii bagi in seama, sa ii asculti cu atentie si sa le spui ca dorinta lor este importanta pentru tine si i se acorda toata atentia necesara, jucaria va fi notata cu grija pe un carnetel si copilul va fi fericit ca ce spune el este luat in considerare. De fapt comparatia nici nu este fortata daca ne gandim ca de fapt lucram cu copilul nostru interior care vrea sa stie ca este bagat in seama si nu redus la tacere si ignorat asa cum a patit de mult prea multe ori.


Prin urmare, repet: este OK sa simti ceea ce simti, este ceea poti face in momentul asta si este absolut normal.


Eu cred ca macar iubirea parintilor fata de copii ar trebui sa fie oferita neconditionat, adica oferita fara sa astepti nimic in schimb: toate relatiile si iubirile si prieteniile pe care le dezvoltam noi ca adulti ulterior sunt afectate intr-o masura mai mare sau mai mica de aura conditionarii: te iubesc pentru ca, fac asta ca sa faci si tu asta cand o sa am nevoie, iti ofer atentie ca sa primesc ceva in schimb, te ajut pentru ca de fapt ma ajut pe mine si tot asa...intre parinte si copil ar trebui sa fie simplu: te iubesc asa cum pot si stiu eu mai bine, ce faci tu cu dragostea asta este problema ta, eu o sa accept orice varianta posibila.


Bineinteles ca n-o sa-mi pice bine cand propriul meu copil o sa-mi spuna...stii cand incercai sa faci ce e mai bine pentru mine de fapt ma enervai maxim si nu suport asta la tine, dar ma pregatesc sa accept faptul ca oricat de mult m-am straduit, binele meu nu a coincis cu binele lui.

miercuri, 17 octombrie 2012

Somatizarea la copii


Am mai scris despre somatizare aici dar simt nevoia sa reiau


Postul asta porneste de la ultimele evenimente traite legate de inceperea gradinitei, ocazie cu care mi-am dat seama ca o parte ingrijoratoare a parintilor considera ca lasatul copiilor la gradinita in urlete de groaza si plecatul la serviciu este un lucru normal, face parte din procesul de adaptare si “o sa le treaca”.
Permiteti-mi sa va contrazic. Pentru ca eu am senzatia ca stam foarte prost la capitolul empatie in general. Fie n-o avem deloc (ceea ce e putin probabil, e o abilitate la fel de naturala ca frica, iubirea, etc) fie am ajuns sa o ignoram din cauza ca ne aduce prea multe prejudicii (la un moment dat obosesti sa te tot pui in papucii celuilalt si sa-l intelegi, pe tine cine te mai intelege?) Si atunci ajungi sa devii mai “dur” si sa ignori semnalele celorlalti pentru a-ti fi tie bine.

Empatia are insa o mare calitate: te ajuta sa intelegi lumea in diversitatea ei, te ajuta sa intelegi ce simte celalalt si cum poti sa imbunatatesti comunicarea cu cei din jur adresandu-te exact partii problema intr-o interactiune, adica exact acolo unde il doare sau il nelinisteste pe celalalt, fie ca e constient sau nu de asta si in felul asta scuteste o mare parte din efortul “hai ca-i mai zic vreo doua si-l conving” in timp ce ala nu si nu.

Empatia fata de copil este si mai valoroasa. Sa incerci sa intelegi lumea prin ochii lui este o experienta care merita traita, macar pentru faptul ca iti pune la indoiala atatea axiome pe care tu le ai deja bine fixate in creier si pe baza carora iti conduci viata fara sa le mai constientizezi (lucruri din categoria “soarele rasare intodeauna la est”) Nu zic sa renunti la ele dar putina zgaltaire nu strica, iti aduce un aer proaspat si idei “afara din cutie”.

Pe scurt: somatizarea este atunci cand copilul acuza dureri si stari de rau fara ca medicul sa depisteze vreo cauza organica. Aici pot intra febra suspecta, aparuta din senin, varsaturi, diaree, alergii, raceli frecvente, dureri de cap, etc. Ca indiciu ca ele sunt de natura somatica, ele sunt intotdeauna legate de vreun eveniment neplacut (cel putin neplacut perceput de copil) si se repeta. Cea mai frecventa este starea de rau inainte de a pleca la scoala sau la gradinita, dentist, doctor, anumite manifestari legate de un loc/persoana anume.

Este foarte important sa nu se ignore problema pe principiul las'ca ii trece pentru ca ele pot degenera, se fac niste legaturi neuronale care ulterior functioneaza pe principiul reflexului lui Pavlov, cand organismul intalneste un stimul asemanator, isi aminteste reactia initiala si se declanseaza somatizarea, In timp, acest mecanism se “batatoreste” si devine ireversibil. Chiar daca inlaturi stimulul, reactia va ramane si ii va crea un handicap serios de-a lungul vietii in aspectele neplacute: job, examene, relatii cu autoritati, etc.

Somatizarea apare cand toate celelalte cai de comunicare au fost epuizate: organismul reactioneaza de abia atunci cand nevoile copilului au fost transmise dar au fost respinse, ignorate. Asta e bine de stiut, pentru a face diferenta intre alint, rasfat sau “hai sa mai testam niste limite” si “nu pot sa duc asta acum, e prea mult pentru mine, nu sunt pregatit, am nevoie de putin ajutor”.

O sa ziceti ca sunt paranoica si nimeni n-a murit din asta. De acord, dar de ce sa nu evitam, mai ales ca nu ai de unde sa stii cine a murit putin pe dinauntru “din asta”. Au fost dimineti in care deschideam usa clasei sa o bag pe fiica-mea si in secunda 2 ma trezeam cu 1-2 copii agatandu-se de picioarele mele rugandu-ma cu lacrimi in ochi sa le-o aduc pe mamica lor. “Doamna, eu nu stiu de ce plange in halul asta, doar i-am zis ca vin sa-l iau!” mi se confesa o mamica. Pai sa ne imaginam ca vin martienii pe Planeta Pamant si iti spun ca o sa te omoare in chinuri groaznice dar n-ai de ce sa-ti faci griji pentru ca e chiar distractiv. Si tu urli ca din gura de sarpe desi ti-au spus de o mie de ori ca n-ai nici un motiv sa-ti fie frica, moartea e ceva placut si e spre binele tau. Dar tu tot urli, tot ti-e frica. Si ma rog , mori, iti dai seama ca au avut dreptate, te simti minunat si totul e roz, dar uitandu-te inapoi la momentul de dinaintea mortii, nu-i asa ca groaza e tot acolo?

Durerea care ne uneste


Totul a inceput la banca cand doamna de acolo m-a rugat politicos sa iau loc. Nu multumesc! Dar va rog! Nu pot, multumesc...si chiar nu puteam...aveam o jena. Care in timp s-a agravat si a devenit insuportabila Am avut momente in care vroiam sa-i retrag licenta lu' ala care a patentat expresiile: Ma doare in cot, cu subincrengatura lui: Ma doare in f..d.

In plina situatie de avarie, am dat un search pe google sa vad care a mai trecut prin situatia asta de rasu'plansu si ce solutie salvatoare gasesc. In caz ca va vine sa va hliziti, 75% din persoane se confrunta la un moment dat in viata cu situatia asta deci e bine sa pastrati un ton ceremonios ca nu stiti cand va loveste.

Si gasesc un forum, unde discutia era dupa cum urmeaza (pentru protectia persoanelor, deja protejate de nickname-uri, am tras putin de urechi scenariul):

gigel: Aoleu, ma doare de mor! Si acolo si acolo! Care s-a mai confruntat cu situatia asta?
mimi: Pai eu! Ma doare asa si pe dincolo, si-am luat asta si-am facut asta ...si nimic...
gigel: Te doare exact asa cum zic eu si la stanga si la dreapta? Si simti cum arde si frige si ustura?
mimi: Dada, exact asa....
gigel: Dom'le simtim la fel, incredibil...!!
…......
…......
gigel: Si cum ziceai ca te cheama?

Imi si imaginez cum peste ani si ani o sa le povesteasca nepotilor cum destinul i-a unit pe un site de ...proctologie:)

miercuri, 3 octombrie 2012

Este Moartea prietena ta?


Tampit titlu, stiu. Dar cand vine vorba de moarte, parca si inspiratia dispare:) Exista multe frici pe lumea asta si fiecare om pare a se teme de ceva: de a innebuni, de a se imbolnavi, de durere, de suferinta dar in final, in spatele tuturor acestor frici, se pare ca se afla frica de moarte.

La mine totul a inceput prin clasa a cincea sau a sasea, cand intr-o noapte, inainte sa adorm m-a izbit gandul asta ca ok, o sa mai traiesc multi ani dar intr-un final tot o sa se sfarseasca si o sa vina moartea. Si dupa moarte? Pai nimic...in sensul ca nimic, nada, niente, gol, vid, aleluia! Exista vreo cale sa scap de moarte? Absolut nici una. Si atunci m-am blocat si am incercat sa gasesc o solutie de compromis las'ca vad eu ce fac cand ajung acolo, acum trebuie sa dorm ca ma trezesc devreme dimineata. Dar somnul n-a mai vrut sa vina pentru ca ramasese suspendat undeva acolo in ghearele ascutite ale fricii de moarte.

Si groaza asta a revenit sistematic de-a lungul timpului sub diferite forme dar tot n-am reusit sa-i dau o rezolvare cat de cat acceptabila si inghitibila astfel incat sa inchid o data subiectul asta amenintator. Iar acum e un mare semn de intrebare care uneori ia forma depresiei, alteori panicii, alteori ia forma ipohondriei in care mi se pare ca am o boala grava si o sa mor.

Invidiez in cel mai bun sens al cuvantului oamenii care au gasit o cale sa se impace cu ideea mortii. Cel mai mult ma fascineaza oamenii care cred ca dupa moarte ajung in Rai si totul e minunat. Ma uit la ei cum vorbesc si ii vad cat sunt de fericiti si de impacati, ei chiar cred in asta si asta le aduce o liniste pe care eu n-o s-o am niciodata.
Bunica mea, de exemplu era asa...vorbea despre moarte cu o acceptare care ma lasa fara cuvinte, ca si cum asa a lasat Dumnezeu, asa e normal sa se intample si o sa fie foarte bine. Ea vorbea cu Doamne Doamne in fiecare zi, se ducea la biserica, prin urmare era convinsa ca nu are de ce sa-si faca griji. Dimpotriva, schimba deseori subiectul ca si cand problema asta cu moartea este ca si rezolvata, mai important era sa-si faca griji de vaci, de oi, de cum va fi recolta anul asta, etc.

Ma gandeam deunazi, vazand multe postari legate de religie in scoala, de ce au avut atat de mult succes religiile de-a lungul timpului: pentru ca se adreseaza in mod special problematicii mortii, cea mai dureroasa si mai spinoasa problema a fiecarui om si pentru ca este foarte tentant si linistitor sa stii ca esti pe maini bune, ca exista un Cineva mare si tare (fie ca e Isus, Mahommed, Budha, etc) care are grija de tine sa nu ti se inample ceva rau pe parcursul vietii si mai ales - dincolo de ea. E ca si cum trei sferturi din problemele tale sunt rezolvate , nu-ti mai ramane decat sa te apuci sa traiesti, este o eliberare extraordinara.
Irvin Yalom spunea parca in Soarele meu, ca daca rezolvi problema cu acceptarea mortii, restul e floare la ureche.

Mai nou imi surade ideea conform careia suntem parte din acelasi fluviu, iar noi oamenii suntem ca niste picaturi care ne desprindem temporar din el si urmam viata pe pamant unde experimentam tot felul de chestii si invatam ce e de invatat iar apoi ne intoarcem la fluviul de origine si tot asa. Sau scantei dintr-un foc mare care se desprind si apoi revin la focul initial, sau folositi orice imagine vreti, important e sa prindeti ideea. Asta e un fel de credinta budhista dar pe mine m-a atras prin orizonturile si oportunitatile care ti le deschide, pentru ca ideea nu se pune in termeni de bun-rau, fluviul e fluviu, picaturile sunt picaturi, in schimb accentul este pe experimentare, pe invatare si pe toleranta sau lipsa de repercursiuni: poti sa dai chix intr-o viata dar mai ai altele in care se inveti, iar chestiile nasoale care se intampla sunt doar lectii pe care e bine sa le inveti cat mai bine sa-ti foloseasca data viitoare. Si apoi am aprofundat putin cu fizica cuantica si m-a fascinat faptul ca s-a descoperit recent ca la baza tutror lucrurilor (vii sau nu) este o particula foarte, foarte mica formata (surpriza!) din energie pura, adica nu are masa. Si ca de fapt lucrurile iau formele diferite pe care le stim noi (piatra, geam, apa) in functie de modul in care sunt asezate particulele respective. Si inca ceva care mie imi place foarte mult: se pare ca daca doua particule s-au intalnit o data, stabilesc o conexiune care se mentine, cumva una o influenteaza pe cealalta la mult timp dupa ce au fost separate ( ca un fel de telepatie, nu stiu cum sa-i zic). Cred ca o parte din ideea asta a o poti gasi in cartea lui Adrian Nuta: “Ghidul Iluminarii pentru Lenesi”.

Cam atat despre moarte, acum sa traim :)

Utile pentru gradinita, scoala

Am gasit niste materiale utile pentru cadre didactice si parinti, prin urmare le insir aici:

1. ghid pentru parintii care au copii la gradinita
2. ghid pentru parintii care au copii la clasa pregatitoare
3. ghid pentru educatori, cadre didactice