luni, 3 decembrie 2012

Despre depresie


La mine depresia incepe cu frica. Frica din zorii zilei. Nu stiu daca ati trait vreodata senzatia aceea cand dimineata, abia trezit din somn, intredeschizi ochii grei de somn si in starea aia placuta de somnolenta si liniste incepe sa te invaluie o senzatie de teama rece ca gheata care incepe din cosul pieptului si se raspandeste prin tot corpul. E o senzatie foarte ciudata pentru ca e o frica fara sens, in starea aia de semi-constienta nu stiu care e motivul logic pentru care simt frica (intre noi fie vorba nu il stiu nici mai tarziu cand sunt perfect treaza) si tentatia este sa ma retrag inapoi in somn, unde e cald si bine unde doar trebuie sa “fiu” fara sa “fac” nimic...inca putin, doar putin. Dar amanarea nu dureaza la infinit si atunci ma ridic si ma duc la baie ...apa rece ma trezeste complet si imi dau seama ca frica este tot acolo ca o lipitoare prinsa de suflet si atunci ma intorc catre ea si incep dialogul rational: de ce mi-e frica? Ca una, ca alta...lasa ca nu-i bai, pe asta o fac asa, pe ailalta o fac altadata , pentru chestia aia n-are de ce sa-mi fie frica, e o banalitate deci nici asta nu-i ...si tot asa facand inventarul posibilelor cauze imi dau seama ca este o frica fara obiect iar pe de alta parte pare a fi legata mai mult de ce s-ar putea intampla decat de ce se intampla.

Apoi incep sa indes frica prin buzunare cat mai dosnice sa n-o mai vad si mai ales sa n-o mai vada altii. Si ies pe usa. Iar frica ascunsa prin cotloane inguste, la intuneric si umezeala incepe sa se multiplice si incepe sa roada din mine si sa se faca din ce in ce mai mare hranindu-se cu energia mea. Doar ca eu ma fac ca n-o vad, sunt ocupata cu indatoririle mele zilnice si cand ajung acasa imi dau seama ca de abia mai stau in picioare. Si oboseala asta crunta este cea de-a doua etapa in drumul meu spre depresie.

De abia tarziu de tot apare tristetea profunda si vinovatia si lipsa de sens si dorinta de a disparea. Cu totul.

In dimineata asta, cand m-am trezit - frica era acolo. Dar cumva, de data asta – ceva a fost diferit. Pentru ca n-am mai fugit de ea ci am lasat-o sa patrunda prin mine, val dupa val ...rece ca gheata , pana simteam ca am inghetat cu totul, ca nu ma mai pot misca sub plapuma, ca nu mai pot nici macar striga dupa ajutor...si am stat asa nemiscata pana au trecut toate valurile peste mine si ...la un moment dat a inceput sa vina iar caldura ...pentru ca atunci cand e atat de rau incat mai rau de atat nu poate fi, incepe sa fie un pic mai bine. Si asta m-a facut sa zambesc.

Nu stiu ce de, am senzatia ca de data asta o sa fie bine, pentru ca n-o sa mai lupt o s-o las sa curga prin mine cat vrea, cand vrea, pana se plictiseste...oricum eu nu sunt ea.

Si pun aici pe blog, sa stie si altii ca i-am descoperit punctul slab si nimeni sa nu renunte sa caute modul lui, felul lui de a supravietui cu asta. Sa lupti si sa te impotrivesti e cea mai proasta idee. Sa pui muzica vesela si sa iesi cu prietenele in oras care sa te bata pe umar si sa-ti zica: gandeste pozitiv, draga! e cea mai proasta idee.

Pentru ca uneori e bine sa asculti cu atentie ce ti se intampla. Palpabil, cu toate simturile, fara sa misti, fara sa judeci, fara sa intervii. Doar sa simti cum trece prin tine si se duce mai departe.

Si, mai ales, sa inveti ceva din asta.

luni, 19 noiembrie 2012

Cine n-are chinezi, sa-si cumpere


Cine a avut de-a face cu mediul corporatist , stie ca multiculturalitatea si globalizarea asta ne determina sa ne adaptam la diverse culturi si ne testeaza uneori niste limite despre care nici nu stiam ca exista. Dar in acelasi timp ne deschid spre perpective si puncte de vedere fascinante si total inaccesibile daca nu am fi parasit cultura noastra. Pentru mine a fost o experienta de viata mai mult decat una profesionala si trecand peste nervii si confuziile inerente, consider ca m-a imbogatit foarte mult in intelegerea fiintei umane in general.

Dar despre lucruri nostime sa vorbim. Eram in primele zile de munca la firma chinezeasca, emotionata toata si mandra nevoie mare de cladirea de sticla high in the sky care-mi zambea prietenos in fiecare dimineata (dupa un timp, mi se parea ca-mi scoate limba, dar sa nu divagam). Si in dimineata respectiva alerg eu sprintena ca o caprioara pe tocuri de 10 ...si tzac, pac! prind liftul metalico-sticlos exact cand se inchideau usile. Inauntru, cativa domni cu ochii mici, calatoreau in aceeasi directie. Hello, Hello, How are you, How are you, Fine, fine, foarte bine ...ajungem sus, se dechid usile si dau sa ies. Cand colo, ce credeti ca ma astepta? Un covor rosu de Oscar, intins chiar de la lift, colegii de corporatie aliniati de o parte si de alta a covorului, aplaudand frenetic! Doamne, ma simteam ca un mic Ceausescu. Inaintam in reluare, imaginandu-mi la fiecare pas ca o sa deschid ochii si o sa ma trezesc, dar nu, halucinatia persista. Si ajung la capatul covorului unde ma astepta o colega minunata cu un buchet superb de trandafiri..hait, imi zice creierul, asa sarbatoresc astia venirea unui nou angajat in firma. “-Vai, dar nu trebuia ...” baigui eu si intind mainile sa iau buchetul ...si in momentul ala oameni buni, s-a rupt filmul pentru ca minunata colega mi-a transmis cu o voce scrasnita printre dinti: “-Da-te imediat de pe covor!”

Nu credeam ca exista atata ura intr-o fiinta atat de mica si firava asa ca m-am executat automat, suficient de rapid incat sa-mi dau seama ca in spatele meu venea nenea din lift, insotit de uralele compatriotilor si onorat la final cu mirificul buchet de trandafiri.

Omul era mare stalp in partidul rosu si trebuia onorat asa cum se cuvine, iar la mine s-a pus problema sa ma dea afara pentru afrontul de neimaginat dar m-au iertat ca eram noua si inca nu aveam adresa de email si prin urmare nu reusisem sa aflu de circulara trimisa si ras-trimisa pe email prin care se anunta sosirea inaltului oaspete si pregatirile facute in cinstea lui.

Alta zi, aceeasi firma. Eram la baie sa ma spal pe maini , mancasem prajituri delicioase cu ocazia sarbatoririi unui coleg si n-aveam nici o sansa sa continui butonatul la calculator daca nu indepartam lipiciturile ramase pe degete de la delicioasa, absolut delicioasa baclava a colegului.

Si in timp ce efectuam operatiunea, intra un chinez in forta...ma vede si se opreste dezorientat, eu ma repliez repede si incep sa-l injur in limba lui: iesi afara nenorocitule, nu ti-e rusine. Se sperie si pleaca. Bomban si-mi continui operatiunea, cad mai apare unul...de data asta nu m-a mai luat pe nepregatite, il iau la vorbe dulci de cum intra pe usa. Se evapora si asta. Sfarsesc operatiunea, ma sterg si dau sa ies afara dar nici nu apuc sa pun mana pe clanta, ca unul mic deja trasese de usa si dadea sa intre. Huo, iesi afara, cum indraznesti? (ma rog, conversatiile se desfasurau in engleza). Se sperie rau si o ia la fuga. De data asta ma supar rau: Bey, nu se poate in halul asta....pe astia trebuie sa-i educe cineva...sa-i raportez la resurse umane, ce sa fac?...si timp ce bodogadeam eu asa, ma fulgera o idee...intorc capul si ma uit pe usa de la toaleta: intrasem la barbati!!!

Pfiuuu, neplacuta situatie, bag privirea in pamant si incerc sa ma strecor neobservata spre cubicle-ul meu in timp ce-mi ajung la urechi susoteli ingrijorate intr-o limba complet necunoscuta mie dar as fi putut sa jur ca se sfatuiau ce sa faca cu nebuna care le-a acaparat toaleta!

joi, 15 noiembrie 2012

Bataia e rupta din Iad

Am citit la Anca despre  Ziua Mondială de Prevenire  a Abuzului și Violenței Împotriva Copiilor pe 19 noiembrie 2012.

E inutil sa spun ca ca bataia nu e rupta din Rai dar din pacate lucrurile astea se intampla mai des decat ne-ar placea noua sa ne imaginam. Si cum spunea cineva care a fost abuzat in copilarie: nici un gest nu e suficient de marunt pentru a interveni in timpul unei batai, daca te gandesti ca prin interventia ta mai mult il enervezi pe agresor care se va razbuna pe copil, trebuie sa ai in minte ca orice interventie de genul asta ofera victimei o pauza cat de mica in care poate sa-si traga sufletul si sa poata rezista inca putin.

LE am aflat de la Mara despre o campanie Romtelecom, exact pe acest subiect: http://cuvinteledor.ro/ateliere/

marți, 13 noiembrie 2012

Stimularea copilului

Lucrurile s-au adunat de ici de colo pe parcurs iar cuvantul asta l-am auzit de-a lungul timpului in diverse situatii.

Era fetita mea mica (app 1 an) atunci cand eram in business trip prin strainataturi, echipa de manageri romani toti unul si unul, despre ce sa vorbim noi la masa...ati ghicit: despre copii! Si au inceput: eu o s-o dau la balet si la pictura si engleza ca asta e obligatoriu si un instrument ca sa i se formeze urechea muzicala si neaparat inot, asta nu se discuta (copil 9 luni). Eu deja am inscris-o la toate astea si in plus, logoped, ca nu-mi place cum vorbeste si la o profesoara de romana ...mai exerseaza cu ea ca nu-mi place ca are vocabularul cam sarac (copil 5 ani) Eu il duc pe al meu la o gradinita cu predare in limba germana in exclusivitate, de cand intra pe poarta gradinitei gata, nu mai aude o boaba romaneste! Dau aproape 50 milioane dar merita (copil 4 ani) si intreb si eu ca tampita: auziti, dar daca nu le place? Hahahaha... copii trebuie stimulati de mici....cum sa nu le placa...ce nu e de placut aici?! haahaha

Apoi voluntariatul pe care l-am facut cu copii supradotati si-i vedeam cum vin supra-obositi la centru. O fetita minunat de frumoasa si intelegatoare si matura pentru varsta ei (7 ani) mi-a povestit cum s-a trezit la 5 dimineata pentru o mie de activitati in ziua respectiva (scoala era doar o mica parte) si de abia se mai putea tine pe picioare. Pentru ca- nu-i asa - avea o inteligenta peste medie si trebuia stimulata.

Apoi am dus-o pe fetita mea la un atelier de pictura pe la doi ani jumate, nimic deosebit, sa mai mazgaleasca, sa mai cunoasca alti copii...si profesoara m-a tras ingrijorata la o parte: da, doamna se descurca dar....sa stiti ca se vede ca nu e suficient stimulata.

Apoi am cazut eu insami in capcana stimulatului cand am inscris-o la optional de engleza si dansuri (in cadrul gradinitei) apoi m-am grabit cu balet si pictura pe sticla si vroiam si sculptura si desen. Pur si simplu, nu stiu cum s-a intamplat, vorbeam cu mamicile si ziceau ca au inscris copiii la diverse cursuri si e foarte fain, sa o inscriu si eu sa fie impreuna, sa se ambitioneze reciproc. Si cand trageam de fiica-mea sa mergem la balet desi ea era obosita si a inceput sa planga...m-am dezmeticit! Desi am zis ca n-o sa fac asta niciodata, s-o umplu de activitati si s-o suprasolicit, exact asta am facut...e atat de usor sa cazi in capcana spiritului de turma ( si sa te gandesti ca daca nu urmeaza trend-ul o sa ramana codasa, o sa i-o altii inainte, mai isteti, mai rapizi, mai “stimulati”) Sa va mai spun ca-mi trecuse prin cap s-o inscriu la Voinicel, Euroscolarul si alte nebunii, “ca e bine sa aiba o diploma sa o puna la portofoliu” ? Nu va mai spun, ca mi-e rusine.

Dar ca idee, eu inteleg de ce tentatia este atat de mare: traim intr-o lume competitiva in care noua ne-a fost greu sa razbim, in care totul e o lupta si e bine sa fii pregatit, sa ai un avantaj competitiv si parintii se gandesc le fac un bine copiilor. Dar putin se gandesc ca in goana asta nebuna dupa note, evaluari, diplome si FB-uri se poate da foarte usor in extrema cealalta in care copilul capata aversiune fata de modul asta prea competitiv de a trata lucrurile si rezultatul este exact opusul celui dorit.

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Organizarea zilei de nastere


Se apropie ziua fiica-mi si cum face 4 ani, am zis ca timpul pentru a organiza o petrecere cu copii. Prin urmare, se ia copilul din dotare si se investigheaza: daca ar fi sa inviti cei mai bni prieteni ai tai la petrecerea de ziua ta, pe cine ai invita? Se obtine o lista cu 7 nume. Se investigheaza locuri special amenajate pentru copii, se ajunge la o cifra de 1000-1200 ron (conditia este min 10 copii) , se renunta la idee, se renunta si la tortul distractiv cu personaje din desene animate si se ajunge la ideea clasica : facem acasa , nefiind foarte multi copii, este ok.

Se contacteaza mamele posesoare de respectivii copii si se primesc refuzuri care mai de care mai SF (cel putin una dintre mamici insa a fost sincera si mi-a spus: daca nu faceti la McDonalds...)

Si acum incepe revolta. Si asa suntem super-mega instrainati cu discutii prin facebook in loc de face-to-face, reuniuni in localuri de fitze in loc de acasa, de ce sa nu dam o sansa copiilor nostri la o atmosfera intima si placuta, un fel de surogat al vremurilor demult apuse cand de ziua unui membru se reunea toata familia, se intindea masa mare in sufragerie si se treceau in revista toate neamurile si verisorii de la gradul intai la +infinit.

De ce nu-ti dai o sansa sa cunosti parintii copilului cu care al tau copil se joaca zi de zi la gradinita?
Exista cumva o lege nescrisa in cazul asta (foarte asemanatoare cu cea legata de nunti/botezuri: vin ca sa vii si tu, vin din obligatie, nu vin ca n-am bani de cadouri, etc)? Pentru ca nu inteleg! Totusi, e doar o zi de nastere a unui copil, nu exista obligatii, iar cadoul este mai mult simbolic. Sa fim seriosi, cu carte de colorat si o cutie de carioci ai urcat in al noulea cer orice copil deci nu, nu cred ca problema e cadoul.

Si acum sad, sad, sad conclusion: cum ii spun eu ca la mega-petrecerea de ziua ei, va veni un singur copil? It breaks my heart:(

miercuri, 7 noiembrie 2012

Teama de confruntare


Asta e iarasi un post pe care l-am scris foarte greu pentru ca e al naibii de greu sa vorbesti despre chestii umilitoare. De cand ma stiu mi-a fost teama de confruntari, discutii in contradictoriu, certuri, you name it. Momentele alea in care trebuie sa-ti sustii cu calm si argumente punctul de vedere si sa determini persoana din fata ta sa cedeze chiar si partial pentru a ajunge la o intelegere. Eu incep o discutie in contradictoriu atunci cand drepturile mi-au fost incalcate grav si cerinta celuilalt imi violeaza valorile personale. In restul cazurilor (adica 99%) abandonez din start.

Am observat ca atunci cand intru intr-o discutie in contradictoriu ca sa-mi apar drepturile in mine se inalta un dusman mai puternic si mai periculos decat cel din fata mea. Si pentru ca intotdeauna eram concentrata pe ce spun, ce argumente sa aduc si in acelasi sa urmaresc firul logic al interlocutorului in tensiunea care crestea, n-am reusit decat tarziu de tot sa-l identific pe adevaratul sabotor din interiorul meu, care - insidios si cameleonic - apare sub forme si intensitati diferite ...uneori e ca o gheara care ma gatuie de simt ca nu-mi mai ies cuvintele din gura, alteori o strangere care-mi face stomacul ghem sau o voce care-mi bubuie in urechi de ma mir ca nu aude si omul din fata mea: “las-o balta, nu vezi ca nu esti in stare”, “n-ai nici o sansa, mai bine stai in banca ta” din nou si din nou si din nou, de nu mai stiu care cu care vorbeste.

Dusmanul meu cel mai temut este in mine si habar n-am cum a ajuns acolo, cum a ajuns o parte din sufletul si mintea mea si ma urmareste oriunde ma duc. Este ceva ce vine de foarte foarte departe, din vremuri stravechi cand vorbe ca “nu vorbi neintrebat” sau “esti mic, nu stii” sau “nu vezi ca spui numai prostii”, “taci din gura ca ma faci de rusine” aveau sens si erau cat se poate de reale...dupa aia nu mai stiu ce s-a intamplat s-au pierdut prin mine si au reaparut sub forma monstrului care nu ma lasa sa-mi exprim punctul de vedere sub amenintarea cetoasa a unei pedepse groaznice si ireversibile dar complet necunoscute mie (chiar, oare ce mi s-ar putea intampla?) Si oricat as incerca sa dialoghez cu monstrul, nu reusesc – el nu mai vorbeste demult romaneste si nici macar englezeste sau japonezeste, el vorbeste o limba pe care nu o inteleg dar pe care o simt atat de bine, fizic in corpul meu. Pentru ca celalalt pleaca dar eu raman dureri de cap ingrozitoare, cu vina si culpabilitate si frustrare ca sunt “pedepsita” ca am incercat sa incalc regulile si sa ma “razvratesc”.

Si-n acelasi timp imi intra sub ochi trei posturi minunate legate de asta:

“Bine, sa nu avem apoi vorbe cum ca nu te-am avertizat! Daca vrei sa ai un copil liber, un copil care nu se teme sa-si exprime gandurile in raporturile lui cu autoritatea si are curajul propriilor opinii, iti recomand urmatorul lucru:
Stimuleaza-l sa te infrunte!
Da, ai citit bine! Prima autoritate esti tu. Incurajeaza-l sa-si comunice pozitia personala. Nu o sa-ti placa! Niciunei persoane intr-o pozitie de autoritate nu-i place sa fie confruntata (in afara de sadicii care gasesc aici pretexte excelente pentru a-si revarsa agresivitatea) Insa viata are si gusturile ei amare, bune pe termen lung.” http://www.adrian-nuta.ro/cum-sa-i-provoci-o-erectie-inspectorului-scolar/



“Ce e in neregula cu “nu e frumos sa fii furoasa! fetitele nu se infurie?”. Pai se intampla ca noi fetele invatam sa nu ne exprimam furia pe nicaieri. Ori o adunam in noi si explodeaza pe cine nu trebuie (mai tarziu pe copii, cand ii avem), ori incepem sa ne infuriem pe noi, sa ne autocriticam. Ca nimic nu facem bine, ca nu suntem bune de nimic. Eu sunt una din fetele astea pe care s-a pus presiune sa nu se infurie si pariez ca 99% din majoritatea femeilor sunt asa. Eu nu vreau ca fetele mele sa ajunga asa. Vreau sa se infurie, sa fie in contact cu furia lor interioara. Si, desigur sa o exprime intr-un mod safe pentru toata lumea si cand or sa fie mai mari, sa si-o transforme.” http://otilia-mantelers.urbankid.ro/2012/11/nu-e-frumos-sa-fii-furioasa-fetitele-nu-se-infurie.html



“Dar oare ce se intampla cu o emotie neconstietizata si netraita? Sa zicem niste sentimente de furie, adunate din copilarie si niciodata exprimate . Aceste sentimente se pot ascunde sub straturi grele , cu grija construite ale mecanismelor de aparare. Privit din exterior , e ca si cum ele nu ar fi. Dar ele exista, si au o puternica incarcatura energetica, adunata in atatia ani. Si presiunea creste, si ele au nevoie sa se exprime, sa iasa la suparafata. Vor iesi? Cu siguranta, numai ca vor iesi pe unde aleg ele si nu pe unde alegi tu. Tu ti-ai pierdut dreptul de a decide asupra modalitatii lor de exprimare in momentul in care ai refuzat sa le accepti existenta. Si au sa iasa, cand te astepti mai putin si cum te astepti mai putin. Se pot folosi de planul somatic, si pot conduce la imbolnavire sau pot iesi spontan in relatiile cotidiene, fata de persoane care nu au nici o legatura cu furia ta originala si a caror singura vina este acceea ca se afla in prezentul tau.” http://inself.wordpress.com/2010/09/09/elibereaza-te-de-emotiile-negative/