Fritz Riemann - Formele fundamentale ale angoasei

Cele patru angoase fundamentale ale omului:

1. dorinta de a deveni un individ irepetabil care isi afirma caracterul autonom si se delimiteaza de altii – duce cu sine angoasa separarii, individuatiei (cand esti altfel, esti exclus din grup)
   2. dorinta de a face schimburi cu exteriorul, a ne darui vietii in cel mai larg dintre sensuri – duce cu sine angoasa de a deveni dependenti, de a ne abandona prea mult celorlalti, de a renunta la noi pt a ne putea adapta si a fi acceptati
   3. dorinta de a tinde spre ce e durabil si sigur, sentimentul ca avem la dispozitie tot timpul din lume, nu e nici o graba – duce cu sine angoasa de a ramane blocat, de a nu evolua.
   4. cand trebuie permanent sa renuntam, sa pierdem, sa ne schimbam ca sa ne adaptam vietii, apare angoasa de nou, de a indrazni, de a iesi din zona de confort
   
   
   
   Despre reprimarea agresivitatii la copil:
   “Cu adevarat tragica este aceasta autodistrugere din cauza unor sentimente de ura si invidie din copilarie pe atunci justificate, pe care individul insa nu a avut niciodata voie sa le exprime, pentru ca astfel nu facea decat sa isi inrautateasca situatia si s-ar fi resimtit pe sine ca un om rau. Pentru ca el nu a gasit nici o posibilitate, nici un ventil de a da curs afectelor sale si pentru ca le-a trait cu sentimente puternice de culpabilitate , a trebuit sa le indrepte impotriva lui insusi ca o pedeapsa. Cele mai mari tragedii se joaca in copilarie, anume prin faptul ca un copil respins va lua in interior aceasta respingere, sub forma de ura de sine si, din teama de pierdere si lipsa de protectie, el isi va trai agresivitatea proprie ca o prea mare impovarare a situatiei de pericol in care se afla deja. Astfel cel care va deveni ulterior depresiv este cel care nu invata de timpuriu cum sa procedeze cu agresivitatile sale. El se teme permanent de un bumerang care il atinge cu dublul fortei cu care a fost aruncat.
   
   Numai atunci cand copilului ii este permis sa isi manifeste afectele si agresivitatea el poate invata cum sa procedeze cu ele, sa le instaleze adecvat situatiei sau sa renunte la ele. Atunci cand un copil este frapant de linistit si cuminte, cand se plictiseste si nu vrea sa faca nimic cu lumea, cand nu manifesta nici o initiativa si trebuie stimulat sa realizeze orice activitate, cand are o inclinatie nefireasca spre lipsa de chef, cand nu-si poate gasi singur o activitate si reactioneaza exagerat atunci cand este lasat sa se joace singur, acestea sunt semne ale unei depresivitati incipiente la care trebuie sa fim atenti.
   
   
   
   Despre revolta copiluluiin fata constrangerilor:
   “De aceea, o astfel de "greva" a copilului reprezinta inca un semn bun pentru ca aici inca mai exista ceva care se rascoala impotriva constrangerii si obligatiilor permanente. Daca astfel de oameni sunt in continuare constransi sa faca ceva fara sa li se dea timpul si posibilitatea de a lua ceva ce nu au avut voie niciodata - adica a fi un subiect cu propria vointa, propriile impulsuri si dorinte- ei vor fi impinsi in cea mai extrema disperare. Ei nu se mai pot salva decat in indiferenta crescanda, devin "frustrati" sau se refugiaza in adictie sau sinucid.
   
   
   
   Despre supraprotectie:
   Pericolul unor mame supraingrijorate este ca il leaga pe copil prea strans de ele din cauza anxietatii lor vitale si angoasei de pierdere. Le este greu sa fie consecvente si il scutesc pe copil de lucrurile de care nu ar trebui sa-l scuteasca. Practic, in felul acesta le franeaza cresterea, asigurandu-se ca cel mic va ramane cu ele cat mai mult posibil.
   
   
   

Prima ei pe postare pe facebook

Intamplarea asta face parte din categoria "Mie nu mi se poate intampla"

Iesisem in oras mai multi, din pacate noi eram singurii cu copil asa ca D-ra se cam plictisea...prin urmare, atunci cand a cerut telefonul sa se joace putin jocul cu printese, sotul i l-a dat fara comentarii.

Se joaca putin si apoi apare in restaurant o fetita de varsta ei, asa ca lasa telefonul si incepe sa-i dea tarcoale nou-venitei. Intre timp noi ne incinseseram la vorba, cand sotul observa ca bipaia telefonul suspect de mult (bipaie de fiecare data cand primeste notificare pe mail). Cand se uita, ce sa vezi...a noastra se logase pe Facebook direct din aplicatia cu printese si postase pe profilul sotului - profil care cuprinde inclusiv contacte profesionale -  o poza cu un mesaj de genul "vedeti ce fundite frumoase am creat eu?" (ceva automat creat de aplicatie) si daduse share.

Si lumea a crezut sincer ca sotul a luat-o razna si il bombarda cu like-uri si mesaje de incurajare: "Da, foarte frumoase, tine-o tot asa!" pana s-a lamurit misterul.

Pe scurt

RUDOLF DREIKURS despre Principii adleriene de crestere a copilului

1. Incurajati copilul
2. Evitati pedeapsa si recompensa (Esecul folosirii pedeapsei si al recompensei ca metoda de educare)
3. Uilizati consecinta logica si naturala
4. Fiti fermi fara a domina
5. Respectati copilul
6. Induceti respectul pentru ordine
7. Induceti respectul pentru drepturile celorlalti
8. Eliminati critica si minimalizati greselile
9. Mentineti rutina
10. Oferiti-va timp pentru antrenament (educare)
11. Castigati cooperarea
12. Evitati sa dati atentie exagerata evenimentelor
13. Faceti un pas lateral (inapoi) in lupta pentru putere (evitati confruntarile de putere)
14. Retrageti-va din conflict
15. Actionati ! Tineti-va gura inchisa.
16. « Nu alungati muste » (exasperati de comportamentele deranjante inclinam adeseori sa incheiem conflictul cu comenzi de genul ,,nu fa asta,, opreste-te,, nu, nu,, grabeste-te,, fii cuminte,, fii linistit,, etc)
17. Aveti curajul de a refuza, de a spune ,, nu,,
18. Evitati primul impuls – faceti ceea ce este mai putin asteptat sa faceti.
19. Stapaniti-va tendinta de a supraproteja
20. Stimulati independenta. ,,Sa nu faci niciodata ceva pentru copilul tau din ceea ce poate face singur,,
21. Stati deoparte in timpul certurilor dintre copii
22. Nu va lasati condusi de frica
23. Vedeti-va de treburile dvs (sunt multe situatii in care nu trebuie sa interveniti)
24. Evitati capcanele milei
25. Cereti de la copii actiuni rezonabile ce presupun rezolvare pe o perioada mai mare de timp si nu,, acum si aici”.
26. Tineti-va de cuvant- fiti consecventi
27. Puneti-i pe toti in aceeasi barca, considerati-i egali intre ei si priviti-i ca egali!
28. Ascultati!
29. Tineti cont de tonul vocii dvs
30. Luati-o mai incet, sau incetul cu incetul!
31. Nu incurajati ,, obiceiuri proaste,,
32. Distrati-va impreuna
33. Vorbiti cu ei, nu lor !
34. Infiintati un consiliu de familie

Clasa pregatitoare - varianta noastra

In ultima vreme cred ca am descoperit de ce parintii in general prefera sa aiba un copil obedient care sa faca ce i se spune, fara prea multe comentarii...culeg din plin “roadele” felului in care am crescut-o pe fiica mea...cu libertati de alegere, cu respect fata de doleantele ei (chiar daca nu se indeplinesc, respectul e tot acolo), cu cat mai putine ingradiri si incurajari sa gandeasca, sa puna la indoiala si chiar sa se opuna atunci cand simte ca nu e ok pentru ea respectiva situatie.
Cred ca cele mai frecvente intrebari in ultima vreme sunt:

• De ce trebuie sa fac asta?
  
• Cine decide asta? (aici imi vine sa zic: EU! si tu sa faci bine sa executi:D )
  
• Nu putem face si altfel?
  
• Explica-mi mai exact...
  
• Nu sunt de acord (asta e cea mai periculoasa pentru ca in ultima vreme gaseste argumente din ce in ce mai logice si mai solide, de ma trezesc cateodata ca nu mai am replica:)
  
• Am o idee... (asta iar imi creste tensiunea, pentru ca de obicei urmeaza expunerea unei idei extrem de “creative”, cum ar fi de ex. sa isi puna tutu-ul peste pantalonii de fas, sa tunda plantele din apartament, etc)
  
• Eu ma gandeam la altceva/ Eu am alta idee... (sa ma imbrac in fusta in loc de pantaloni, sa mananc desert in loc de ciorba, etc)
  

Dar nu regret nici macar o secunda....mi-e drag de mor s-o vad cum isi framanta mintea sa descopere solutii la problemele cu care se confrunta, sa gaseasca argumente noi in negocierea cu mine cand vrea sa obtina ceva, cum spune tot ce o framanta/ingrijoreaza, fara sa-i fie jena sau sa se ascunda de mine...sau cum ma “linisteste” cand imi cer scuze: nu-i nimic mami, se mai intampla...
Apropo de clasa pregatitoare, am decis s-o pastram tot la aceeasi gradinita, unde de anul asta au si clasa zero si ciclu primar, desi ma omoara costurile. Nu stiu daca fac bine sau rau, dar faptul ca o vad cum infloreste, cum capata forta in trupul micut si vocea ii devine mai sigura si mai puternica...parca mi-e mila s-o bag in sistemul de stat din nou, mai ales dupa experienta nefericita de acum doi ani cand a fost la gradinita de stat.
Deci asta vroiam...sa ramana scris aici ca imi asum ce am facut, in caz ca lucrurile evolueaza neprevazut si o sa regret ca n-am abordat lucrurile “traditional” :)

Reactia la agresivitatea copilului

Acum ne vom ocupa de intrebarea: cum s-a ajuns, in primii ani de viata ai copilului, la restrictionarea posibilitatilor sale de exprimare a agresivitatii? Trebuie sa tinem seama si de faptul ca procesul de crestere este insotit in mod neintentionat si inevitabil de o serie de frustrari de diferite naturi, la care copilul poate reactiona via mecanisme instinctuale, cu un raspuns agresiv. Expresii de manie, comportament sfidator, chiar acte agresive sub forma de lovituri adresate parintilor sunt manifestari infantile naturale si intra in normalul dezvoltarii. Acum trebuie sa ne punem intrebarea: de ce unele persoane de relatie ale copilului restrictioneaza atat de drastic aceasta forma vitala a manifestarilor naturale ale fiului/fiicei astfel incat ea dispare partial sau total din repertoriul comportamental al copilului respectiv? Ce reactii emotionale declanseaza la ei aceste comportamente agresive infantile?
Exista mai multe explicatii:

• sunt o jignire narcisica fata de persoana de ingrijire primara, deoarece pun sub semnul intrebarii Eu-ul ei ideal: “sunt o mama perfecta!”; urmarea ar fi ca ea sa se considere ratata la capitolul educatia copilului
  
• sunt o chemare la lupta pentru un tata nesigur de sine care se prevaleaza fortat de autoritatea sa, care vede in rezistenta agresiva a fiului o sfidare si inceputul unei lupte pentru putere – el trebuie sa arate acum cine este stapan in casa
  
• tulbura dorintele de armonie si simbioza ale unei mame care si-ar dori sa traiasca intr-o totala dedicare si “iubire perfecta” cu fiul ei
  
• o angoaseaza sau o indigneaza pe mama, ea insasi inhibata sub raportul agresivitatii si o pun in pericolul de a I se trezi propria agresivitate latenta si de a izbucni fara sa se stapaneasca atunci cand copilul manifesta comportament agresivitateo intristeaza pe mama pentru ca ea considera ca numai un copil cuminte este demn de iubire. In educatie si in propria ei viata ea tine la idealul pacifist si se teme ca din copiii agresivi vor iesi adulti razboinici, cu probleme de adaptare
  
• pun in pericol pacea aparenta care se mentine artificial in familie dar care ascunde de fapt o mare doza de ostilitate reprimata. Cuvintele rele si expresiile de manie sunt totalmente tabu pentru ca pot declansa o avalansa de ura si pot face sa se prabuseasca intregul sistem familial aflat intr-un atat de fragil echilibru
  
• sunt traite ca niste jigniri personale, adica devalorizari ale propriei persoane si pun sub semnul intrebarii echilibrul narcisic al celui in cauza. Mama isi recepteaza propriul copil ca o persoana de acelasi rang, adica un fel de frate si trebuie sa intre cu el intr-o lupta de autoafirmare
  
• ii amintesc mamei de inspaimantatoarele conflicte din casnicia parintilor proprii si caracterul distructiv al conflictelor de durata din familie. Ea doreste sa evite orice repetare a acestei situatii si nu recunoaste caracterul inofensiv al manifestarilor de manie ale copilului ei.
  
• Pun in pericol idealul de educatie a unui tata rigid si nesigur pe el care considera ca pretentiile de obedienta absoluta si infrangerea vointei proprii a copilului sunt masuri necesare in educatia unui om de valoare (“faci cum zic eu!”, “eu te-am facut, eu te omor”)
  
• aduc atingere cerintei de recunostinta enuntate de o mama care isi sacrifica tot timpul, care se neaga pe sine (“eu fac totul pentru tine si tu te porti atat de urat cu mine!”)
  
• pun in pericol capacitatea de stapanire de sine a unui parinte si evoca pericolul izbucnirii necontrolate a propriei sale manii, de care cel in cauza se teme pe buna dreptate, dat fiind ca tinde spre contrareactii nepotrivit de aprige si de brutale datorita raportului diferit de forte.
  Cu siguranta ca la aceasta lista se pot adauga si alte motive care ii fac pe parinti ca trebuie sa ingradeasca comportamentul agresiv care partial intra in normalitatea varstei. Ei ameninta cu retragerea iubirii sau chiar ii retrag copilului iubirea lor (se supara, nu mai vorbesc, il ignora pe copil sau chiar il lovesc)
  Toate aceste reactii pot conduce la o demonizare a agresivitatii si la izgonirea ei din trairea proprie si din repertoriul comportamental. Teama de consecintele propriei agresivitati manifestate (pierderea iubirii, pedeapsa, rusine) teama de masurile de razbunare agresive si sentimentele de rusine si de culpabilitate (“sunt un om rau”) il fac in cele din urma pe copil sa renunte la expansivitatea sa. Consecinta este o inhibare agresiva. In cazul cel mai nefavorabil mania se intoarce impotriva lui insusi si decompenseaza in scaderea vitalitatii si depresie.
  
  Fragment tot din cartea lui Dietmar Stiemerling
  

Dietmar Stiemerling - 10 abordari psihoterapeutice ale depresiei

Maturizarea include posibilitatea de a prelua responsabilităti si de a avea o parere proprie despre evenimentele lumii inconjuratoare. Adultul s-a separat de obiectele primare ale copilariei sale, de parinti, este angajat in propria relatie de cuplu si a invatat o meserie cu ajutorul careia isi castiga existenta.
Din pacate, adesea se observa ca acest proces al devenirii de sine esueaza, ceea ce inseamna ca nasterea “psihica” a omului poate sa aiba loc incomplet.
In mod special Riemann in prezentarea structurii nevrotice depresive, a descris deficitul individuatiei ca o preconditie pentru o decompensare depresiva de mai tarziu. EL discuta conditiile de socializare ale unui copil astfel perturbat si prezinta tabloul unei mame-closca hiperprotectoare, care isi mentine copilul mic si neajutorat, preluand totul pentru el si sugrumandu-i dorinta de dezvoltare de sine.
Copilul va fi impiedicat astfel sa dobandeasca necesarele competente bazale si sa invete sa se afirme si sa se impuna pe sine. El poate exercita putine capacitati sociale, nu va avea incredere in propriile impulsuri si va dobandi cu greu cunostinte umane, asa ca zonele de contact social cu cei de varsta lui vor fi ingradite. Mama-closca, care isi exploateaza si abuzeaza emotional copilul ca inlocuitor de partener, face totul pentru a lega copilul de ea. Nu permite copilului agresiunea ca modalitate de distantare si indepartare ulterioara. Isi obliga copilul la iubire eterna (“trebuie sa-ti iubesti parintii intotdeauna”) si ii construieste sentimente de vinovatie mereu disponibile si foarte intense daca vreodata se va indeparta de ea.
In contrast cu mama-closca descrisa mai sus se afla situatia existentiala a lipsei de iubire si atentie. Copilul neiubit, putin acceptat, tratat printr-o saracie emotionala, varesimti lipsa de afectiune ca o vina proprie. El are impresia ca nu este demn de iubire si de aceea nu are de fapt dreptul de a trai. El trebuie mai intai sa-si castige dreptul la propria existenta, jertfindu-se pentru altii si supunandu-se asteptarilor si dorintelor lor.
CU toate deosebirile dintre aceste doua tipuri de socializare, dezvoltarea lor conduce la consecinte asemanatoare.
Evolutia sufleteasca a unui om care prezinta un deficit al individuatiei poate fi descrisa dupa cum urmeaza:
El este menit unui obiect al iubirii si traieste mai intens latura apropierii, devotamentului si dependentei. Dat fiind ca devenirea de sine trece drept afront impotriva obiectului iubirii (adica a mamei), toate situatiile care solicita independenta atrag pericolul separarii si mobilizeaza o masiva teama de pierdere.
Persoana traieste numai prin confirmarea pe care o primeste de la ceilalti, este legata ca un ecou de partener, se identifica cu el, renunta la sine partial sau total, isi reprima propriile dorinte, este dependent, se adapteaza pana la caricatura, isi inhiba agresivitatea sau si-o indreapta impotriva lui insusi si traieste prin altii dreptul la propria viata, lasandu-se intrebuintat. Are tendinta sa se suprasolicite si sa se lase suprasolicitat. Nu poate sa spuna nu si se lasa condus in comportamentul lui de ceea ce se presupune ca se asteapta de la el. Se teme ca isi va pierde partenerul daca ii refuza ceva.
Situatiile de tentatie si de refuz, care duc la declansarea unei stari depresive la oamenii cu structura nevrotica prezentata, arata dupa cum urmeaza:

• plecarea din casa parintilor
  
• despartirea de partener
  
• aparitia unei noi situatii de viata care implica prea multa independenta si raspundere (nasterea unui copil, angajarea, promovarea pe un post cu raspundere, etc)
  
• Conflictul incontient de dependenta-autonomie mobilizat prin schimbarea de situatie este clasic considerat ca fiind substratul pentru declansarea unei nevroze depresive. Nevoia accentuata de dependenta a acestor oameni este involuntara si are trei surse:
  
• 1. teama de a trai: “nu pot sa traiesc fara tine pentru ca eu nu sunt adult si am o mare teama de a trai”
  
• 2. criza lipsei de sens: “nu pot sa traiesc fara tine, pentru ca fara acceptarea si valorizarea ta imi pierd sensul vietii, ma simt lipsit de valoare, ma prabusesc in mine ca un balon spart.”
  
• 3. teama de vinovatie: “nu am voie sa traiesc fara tine pentru ca a te parasi inseamna un pacat de moarte si eu voi fi pedepsit groaznic pentru asta”
  

Eric Berne - Games People Play

1. GAMES are passed on from generation to generation. The favored game of any individual can be
traced back to his parents and grandparents, and forward to his children; they in turn, unless there is
a successful intervention, will teach them to his grandchildren. Thus game analysis takes place in a
grand historical matrix, demonstrably extending back as far as one hundred years and reliably
projected into the future for at least fifty years. Breaking this chain which involves five or more
generations may have geometrically progressive effects. There are many living individuals who
have more than 200 descendants. Games may be diluted or altered from one generation to another,
hut there seems to be a strong tendency to inbreed with people who play a game of the same family,
if not of the same genus. That is the historical significance of games.

2. "Raising" children is primarily a matter of teaching them what games to play. Different cultures
and different social classes favor different types of games, and various tribes and families favor
different variations of these. That is the cultural significance of games.

3. Games are sandwiched, as it were, between pastimes and intimacy. Pastimes grow boring with
repetition, as do promotional cocktail parties. Intimacy requires stringent circumspection, and is
discriminated against by Parent, Adult and Child. Society frowns upon candidness, except in
privacy; good sense knows that it can always be abused; and the Child fears it because of the
unmasking which it involves. Hence in order to get away from the ennui of pastimes without
exposing themselves to the dangers of intimacy, most people compromise for games when they are
available, and these fill the major part of the more interesting hours of social intercourse. That is
the social significance of games.

4. People pick as friends, associates and intimates other people who play the same games. Hence
"everybody who is anybody" in a given social circle (aristocracy, juvenile gang, social club, college
campus, etc.) behaves in a way which n:ay seem quite foreign to members of a different social
circle. Conversely, any member of a social circle who changes his games will tend to be extruded,
but he will find himself welcome at some other social circle. That is the personal significance of
games.