Somatizarea la copii

Am mai scris despre somatizare aici dar simt nevoia sa reiau

Postul asta porneste de la ultimele evenimente traite legate de inceperea gradinitei, ocazie cu care mi-am dat seama ca o parte ingrijoratoare a parintilor considera ca lasatul copiilor la gradinita in urlete de groaza si plecatul la serviciu este un lucru normal, face parte din procesul de adaptare si “o sa le treaca”.

Permiteti-mi sa va contrazic. Pentru ca eu am senzatia ca stam foarte prost la capitolul empatie in general. Fie n-o avem deloc (ceea ce e putin probabil, e o abilitate la fel de naturala ca frica, iubirea, etc) fie am ajuns sa o ignoram din cauza ca ne aduce prea multe prejudicii (la un moment dat obosesti sa te tot pui in papucii celuilalt si sa-l intelegi, pe tine cine te mai intelege?) Si atunci ajungi sa devii mai “dur” si sa ignori semnalele celorlalti pentru a-ti fi tie bine.

Empatia are insa o mare calitate: te ajuta sa intelegi lumea in diversitatea ei, te ajuta sa intelegi ce simte celalalt si cum poti sa imbunatatesti comunicarea cu cei din jur adresandu-te exact partii problema intr-o interactiune, adica exact acolo unde il doare sau il nelinisteste pe celalalt, fie ca e constient sau nu de asta si in felul asta scuteste o mare parte din efortul “hai ca-i mai zic vreo doua si-l conving” in timp ce ala nu si nu.

Empatia fata de copil este si mai valoroasa. Sa incerci sa intelegi lumea prin ochii lui este o experienta care merita traita, macar pentru faptul ca iti pune la indoiala atatea axiome pe care tu le ai deja bine fixate in creier si pe baza carora iti conduci viata fara sa le mai constientizezi (lucruri din categoria “soarele rasare intodeauna la est”) Nu zic sa renunti la ele dar putina zgaltaire nu strica, iti aduce un aer proaspat si idei “afara din cutie”.

Pe scurt: somatizarea este atunci cand copilul acuza dureri si stari de rau fara ca medicul sa depisteze vreo cauza organica. Aici pot intra febra suspecta, aparuta din senin, varsaturi, diaree, alergii, raceli frecvente, dureri de cap, etc. Ca indiciu ca ele sunt de natura somatica, ele sunt intotdeauna legate de vreun eveniment neplacut (cel putin neplacut perceput de copil) si se repeta. Cea mai frecventa este starea de rau inainte de a pleca la scoala sau la gradinita, dentist, doctor, anumite manifestari legate de un loc/persoana anume.

Este foarte important sa nu se ignore problema pe principiul las'ca ii trece pentru ca ele pot degenera, se fac niste legaturi neuronale care ulterior functioneaza pe principiul reflexului lui Pavlov, cand organismul intalneste un stimul asemanator, isi aminteste reactia initiala si se declanseaza somatizarea, In timp, acest mecanism se “batatoreste” si devine ireversibil. Chiar daca inlaturi stimulul, reactia va ramane si ii va crea un handicap serios de-a lungul vietii in aspectele neplacute: job, examene, relatii cu autoritati, etc.

Somatizarea apare cand toate celelalte cai de comunicare au fost epuizate: organismul reactioneaza de abia atunci cand nevoile copilului au fost transmise dar au fost respinse, ignorate. Asta e bine de stiut, pentru a face diferenta intre alint, rasfat sau “hai sa mai testam niste limite” si “nu pot sa duc asta acum, e prea mult pentru mine, nu sunt pregatit, am nevoie de putin ajutor”.

O sa ziceti ca sunt paranoica si nimeni n-a murit din asta. De acord, dar de ce sa nu evitam, mai ales ca nu ai de unde sa stii cine a murit putin pe dinauntru “din asta”. Au fost dimineti in care deschideam usa clasei sa o bag pe fiica-mea si in secunda 2 ma trezeam cu 1-2 copii agatandu-se de picioarele mele rugandu-ma cu lacrimi in ochi sa le-o aduc pe mamica lor. “Doamna, eu nu stiu de ce plange in halul asta, doar i-am zis ca vin sa-l iau!” mi se confesa o mamica. Pai sa ne imaginam ca vin martienii pe Planeta Pamant si iti spun ca o sa te omoare in chinuri groaznice dar n-ai de ce sa-ti faci griji pentru ca e chiar distractiv. Si tu urli ca din gura de sarpe desi ti-au spus de o mie de ori ca n-ai nici un motiv sa-ti fie frica, moartea e ceva placut si e spre binele tau. Dar tu tot urli, tot ti-e frica. Si ma rog , mori, iti dai seama ca au avut dreptate, te simti minunat si totul e roz, dar uitandu-te inapoi la momentul de dinaintea mortii, nu-i asa ca groaza e tot acolo?

In secunda asta nu mai vomiti!

Daca intrebi un medic pediatru ce trebuie sa stie un copil de 2 ani, probabil o sa-ti spuna ca trebuie sa stie sa urce treptele una cata una, sa alerge, sa stea intr-un picior, sa raspunda la nume cand este strigat si sa stie in jur de 10-20 cuvinte.

Daca intrebi o educatoare probabil o sa-ti spuna sa stie sa faca la olita, sa nu mai doarma cu pampers, sa poata sa manance singur cu lingura , sa imparta o jucarie ….si ma rog, alte chestii asemenea.

Daca intrebi o mamica probabil o sa-ti spuna o combinatie intre cele de mai sus plus una doua extra in functie de doleantele personale: sa numere pana la trei, sa extraga radical din numere impare, etc. :) glumesc, sorry.

Dar ce vreau eu sa subliniez e ca nimeni, sau foarte putini vorbesc despre abilitatile pe care copilul trebuie sa le dezvolte in materie de “handling emotions”

Iar emotiile pentru cei mici sunt foarte puternice, nestiind cum sa se descurce cu ele, sunt luati efectiv pe sus de forta lor: daca ati vazut cum rade un copil, zgaltaindu-se din toate incheieturile sau plangand aproape cu convulsii, stiti despre ce vorbesc. Dezvoltarea abilitatilor de a face fata emotiilor se face in timp, pas cu pas, intr-un proces ce trebuie repetat pana devin maestri la asta. Copilul face asta si in mod natural, imitand modul in care parintii si cei apropiati fac fata la randul lor emotiilor.

Sa-i ceri unui copil sa se opreasca din plans la comanda in timpul unei crize de plans “In secunda asta nu mai plangi!” este echivalent cu a-i cere unui adult aflat in plin proces vomitiv: “In secunda asta nu mai vomiti!” Daca macar o data in viata ati trecut printr-o atare situatie, stiti cat de greu este sa-ti vina sa vomiti si sa te uiti primprejur disperat ca n-ai unde.

Deci data viitoare cand va mai tenteaza sa-i spuneti copilului sa taca, ganditi-va la asta, la mine functioneaza de minune:)

Dar cum sa reactionezi? E clar ca e o situatie neplacuta, si ai tendinta sa o faci sa dispara cat mai repede.

Cred ca o varianta ok e aceea sa-l lasi sa se descarce, fie strangand copilul in brate si repetandu-i ca stii ca e suparat/furios/trist, fie lasandu-l sa planga singur daca te respinge dar ideea e sa nu opresti procesul. Stiu, daca esti in supermarket, o sa se opreasca multe babe sa te intrebe “da ce are doamna, l-ati batut?” dar tu te faci ca ploua.

In timpul crizei copilul este deconectat complet de orice mecanism mental asa ca nu incercati sa obtineti ceva acum, ci de abia dupa ce se descarca. Mie mi se pare genial cum parintii profita de faptul ca e copilul lovit/ranit si plange ca sa puna si ei sare pe rana: TI-AM ZIS EU CA O SA TE LOVESTI.

Nu e ok nici sa-i distrageti atentia , e ca si cum i-ati spune ce simti tu, nu e important, trebuie ignorat, sau bagat sub pres, intotdeauna cand e ceva neplacut, greu, dificil, trebuie sa ne orientam catre ceva placut, usor si agreabil. Prin urmare ii spunem ia uite ce jucarie mare si frumoasa am eu aici sau ia uite ce ti-a adus mama: ciocolata! Deturnandu-i atentia mereu de la ceva neplacut ii dam senzatia ca exista o parte din el care nu este acceptata, ca in viata e ok sa lasi lucrurile balta imediat ce dai de greu si ca in momentul in care plangi si te simti rau, va aparea mereu cineva care te va alina si chiar te va recompensa pentru asta.

Antrenamentul in afara crizelor consta in:

• ajuta-l sa identifice emotiile: acum esti trist ca pleaca tati la serviciu, papusa e furioasa ca e fortat sa manance ce nu-i place, stiu, inteleg cum te simti acum
• exercitii usoare pentru exersarea rabdarii, perseverentei: acum suntem la coada la supermarket : acum facem genoflexiuni pentru muschiul rabdarii si stati amandoi nemiscati cat rezistati. Ah, am mai facut doua genoflexiuni...si tot asa.
• ajuta-l sa vada lucrurile in perspectiva: acum mancam bine ca sa avem energie cand mergem in parc sa ne jucam, acum trebuie sa mergem pe jos mai mult dar o sa ajungem intr-un loc mai frumos si cu multi copii, asteptam la coada la supermarket dar apoi o sa putem sa ne jucam cu masinuta pe care am cumparat-o in cos.
• identificarea emotiilor de pe fata ta: te strambi, razi, te faci trist si apoi face si el. Identificarea pe strada: domnul ala e furios, tanti aia e vesela, etc. Pe masura ce asimileaza, treci si la nuante: ingrijorare, tandrete, neplacere, iritare, durere, teama, relaxare, calm, agitatie.
• Piua! Stop piua! E un joc in care va jucati “de-a prinselea” si cel alergat are dreptul sa spuna: piua! Si toata lumea ingheata, iar pentru continuarea lui: “stop piua” si incepeti sa alergati din nou. Ideea e sa folosesti acest mecanism de oprit/pornit chiar inainte de a incepe criza, altminteri isi pierde uitilitatea.
• Fii atent cum faci tu fata emotiilor: daca tu tipi si faci crize de isterie in interactiunea cu diferite persoane toate cele de mai sus sunt apa de ploaie, pentru ca un copil are tendinta sa imite ceea ce vede nu ceea ce I se preda.