Despre Hipersensibilitate (numai de rau)

Hipersensibilitatea este atunci cand reactionezi exagerat la stimuli externi. Ca sa intelegeti mai bine, imaginati-va o bucatica din viata mea: vederea unui cersetor imi da lacrimile, un sef care ma critica ma face s-o iau personal si la modul cel mai grav, un coleg care spune o rautate imi strica toata ziua, la cinema un film dramatic ma face sa izbucnesc in hohote de plans de-mi sperii vecinii din stanga/dreapta iar un caine care latra cand trec pe langa el imi face adrenalina sa zburde pana la cer si inapoi, idem un camionagiu care se crede nostim cand claxoneaza exact cand sunt in dreptul lui pe trecerea de pietoni. It's not fun, I'm telling you. Not anymore.

Hipersensibilul percepe totul mult mai intens: acelasi foc, pe un om normal il incalzeste, pe unul hipersensibil il parleste. O pala de vant rece pe omul normal il racoreste, pe cel hipersensibil il face sa aiba fiori reci pe spinare. O mangaiere pe omul normal il relaxeaza, pe celalalt il zgaraie pana la sange. Si tot asa, dar la nivel de sentimente, emotii. In general eu n-am auzit pe nimeni sa spuna ca e fericit ca e hipersensibil, poate doar geniile (poeti, scriitori, actori, etc) a caror forta creativa face sa merite tot chinul asta. Nimeni nu-si doreste sa fie asa: nici hipersensibilii insisi nici cei din jurul lor care incearca sa-i aduca “pe linia de plutire”: nu mai plange atata, nu e mare lucru, ce te vaiti pentru atata lucru. Si ii inteleg: pe de o parte isi vad in oglinda propriile slabiciuni de care incearca si ei sa scape, iar pe de alta parte cred ca e obositor sa te porti cu manusi tot timpul cu o pesoana ca hipersensibilul care se simte ranit din orice. Si tentatia e foarte mare sa-i dai doua palme sa-si revina.

Prin urmare hipersensibilul incearca sa se adapteze, adica incepe sa poarte masti. Ceea ce e perfect fezabil. Nu poti sa ai ochii umezi de emotie in mijlocul sedintei de Steering Committee in frunte cu CEO-ul pentru ca te-a impresionat powerpoint-ul facut de coleg si proiectat pe board-ul din sala de sedinte.

Este normal sa porti masti conform rolului pe care il joci in momentul respectiv insa diferenta intre tine cel autentic si masca n-ar trebui sa fie mai mult de 45 de grade la un om normal. La un hipersensibil se apropie de 180 de grade, pur si simplu simti cum te scindezi. Din pacate, atunci cand diferenta este foarte mare intre ceea ce esti si ceea ce vrei sa pari, organismul se razbuna si incep somatizarile. Toata viata am luptat impotriva emotiilor si de mica am incercat sa scap de ea prin toate mijloacele: am fost fetita – baietoi de cartier care se catara prin toti copacii si se juca numai cu baietii, niciodata cu papusile, am intrat in competitii si mi-am incordat muschii mintii cat am putut eu de tare, cand am intrat in campul muncii m-am bagat cu forta in cele mai mari fioroase gropi de lei. In mintea mea frica, furia, ura, invidia, spaima, frustrarea, nu existau. Le evaporam eu. Undeva in adancul meu am sperat ca la un moment dat simturile o sa se toceasca/batatoreasca si o sa fiu si eu un om normal. Nici vorba, ba parca s-au accentuat. Pentru mine este un efort extraordinar sa nu ma las dusa de emotii , sa controlez ceea ce spun, cum ma comport, ce atitudine sa adopt.

De-a lungul timpului am observat ca un hipersensibil este asociat cu: vaicarit, smiorcait, suparacios, taciturn, orez cu lapte, mamaliga, looser, plangacios, papa-lapte, moale, “fara pic de vina in el “etc. Noi femeile suntem mai norocoase ca de bine de rau sexul slab are o parte din aceste trasaturi prin definitie. Nici nu vreau sa-mi imaginez ce viata poate sa aiba un barbat care este hipersensibil.

La un moment dat am zis: fie ce-o fi, trebuie sa-mi accept firea mai artistica (ca sa nu spun aiuristica) si sa fiu mai relaxata. Nu vreti sa stiti ce s-a intamplat in momentul in care i-am zis mintii sa o ia mai usor: umbrele, genti, chei pierdute prin metrou sau aiurea, urcat in mijloace de transport in comun in directia inversa decat trebuia, invartit nauca prin magazine pentru ca nu mai gaseam iesirea, gafe de top, uneori mi-e si jena sa ma mai uit in ochii oamenilor alora. Calcule facute cand plateam - ceva  de genul 1+1 =3 si mai si insistam ca e ca mine. Hartii incurcate, chitante gresite, in fine...dezastru! Incercat sa perforez cartela de metrou in capsatorul din tramvai, incercari isterice de a deschide interfonul de la bloc cu badge-ul de la firma, sunat la usa de la etajul de deasupra si intrebat vecinul ce cauta la mine in casa, incercat sa patrund in camere de hotel care nu erau ale mele. In fine, ati prins ideea, nu mai intru in detalii.

Prin urmare m-am resemnat : tot incordarea permanenta si autocontrolul emotiilor este solutia. Chiar daca este foarte obositor.

Au fost momente in care am reusit sa reduc nivelul intensitatii emotiilor:

• cand am fost insarcinata; o sa radeti dar pe periaoda sarcinii am fost cea mai fericita pentru ca devenisem si eu un om normal, in sfarsit! Nu-mi mai sarea inima din piept pentru te miri ce.
• cu pastile: percepeam lumea printr-o sticla groasa care ma lasa sa vad realitatea imprejurul meu dar nu ma mai atingeau rautatile din ea. Senzatia de cap sub apa si faptul ca ma oripila perspectiva unei vieti dependente de pastile m-a facut sa renunt la ele.
• detasare, derealizare – nici nu stiu cum s-o numesc, este o stare in care esti atat de ranit si vulnerabil, in pragul dezintegrarii - incat se activeaza instinctul de supravietuire a speciei si devii cumva imun la orice senzatie. Inclusiv la bucurie, senzualitate, fericire, tandrete, chef de viata, entuziasm. Unii o considera simptom al depresiei.

Viata mea este afectata dupa cum urmeaza. Nu dau pomana la cersetori in metrou. Nu ma uit la televizor la stirile de la ora 5 sau orice are legatura cu violenta. Nu pot sa fac voluntariat pentru cauze tragice/dramatice. Incep sa plang in hohote cand vad T.I.R -istii care semnalizeaza ca e liber in fata si poti sa depasesti. Nu ma duc la cinema la filme triste. Nu ma incumet pe drumuri unde sunt satre de caini, prefer sa o iau pe rute ocolitoare desi pierd mult timp. Nu merg pe strada singura seara tarziu pentru ca mi-e groaza de toata hartuirea stradala de care am parte. Bine ea, se intampla si ziua si cand mergeam cu masina dar seara parca e mai rau. Apropo, exista si un site dedicat (hartuirestradala.wordpress.com)

Tentatia cea mai frecventa (si cea mai paguboasa) a unui hipersensibil este sa se retraga, sa se izoleze ca sa scapa de stimulii externi care-i zgaraie simturile. Izolarea da senzatia de liniste pe moment dar e foarte nociva pe termen lung. Ceva asemanator agorafobului care isi restrange aria de actiune pana ajunge sa nu mai poate iesi din casa singur. Asa si izolarea, iti pierzi increderea in oameni iar re-adaptarea e din ce in ce mai dificila. Ca si cand simturile in loc sa se toceasca, se ascut ...si revii cu sensibilitati proaspete.

In general hipersensibilul are o parere proasta despre sine si incearca sa se strecoare prin viata neobservat. Combinatia fatala la un hipersensibil este atunci cand este ambitios sau are o parere despre sine ca este unic special si deosebit, o comoara nedescoperita pentru ca oamenii sunt prosti si rai si nu stiu sa aprecieze valoarea lui. Asta duce la ura si agresivitate reprimata. Iar asta se simte cel mai bine atunci cand este nevoit sa socializeze din nou. Ranile sunt proaspete si el a adunat ura si resentimente. Ura se vede/simte si ceilalti fie fug fie ataca si ei. Stiti partea cu profetia automimplinita. Cand gandesti ca ceilalti sunt rai, nu le dai nici o sansa decat sa-ti dovedeasca ca ai dreptate.

Eu stau si ma intreb (retoric si inutil cumva) oare hipersensibilitatea se dobandeste datorita mediului sau modului in care ai fost crescut sau este innascuta?