Iubirea fata de
mama si tata este un subiect tabu si probabil asa o sa ramana multi
ani de acum incolo. In sondarea ta interioara in care descoperi ca
esti invidios, zgarcit, egoist si multe alte aspecte ale Umbrei pe
care cauti sa o dosesti cat se poate de bine, poti descoperi un lucru
atat de grav si de rusinos incat trebuie inabusit inainte de a lua
nastere: ne-iubirea fata de parinti.
Sa nu-ti iubesti
mama este un sacrilegiu si cine spune asta ar trebui ars pe rugul
iadurilor eternitatii. Parintii nu ti-i alegi si trebuie sa ii
iubesti indiferent de ce au facut: sangele apa nu se face si iubirea
pentru mama este sfanta cred ca sunt cutume scrise cu sange in
inconstientul colectiv al lumii. Si atunci, speriat de ceea ce simti,
incepi sa cauti justificari pentru a putea ierta: ca nu a stiut ce
face, ca asa au fost crescuti de parintii lor si nu au avut alt
model, ca nu exista internet, carti si alte surse de informare, ca a
crezut ca e spre binele tau, etc, etc.
Ok, dar acum vin
si zic: daca intr-o zi un bolnav psihic iti impusca sotul sau copilul
in plin episod psihotic (nu are discernamant deci e clar ca nu a
stiut ce face) tu nu simti ura si furie si dorinta de razbunare? Cu
ce ma ajuta pe mine faptul ca nu a stiut sau ca in nebunia lui a
crezut ca-mi face un bine trimitandu-mi copilul in cer, la ingeri?
Spune-mi, asta schimba cumva ceea ce simti?
Se spune ca
oamenii care traiesc permanent in situatia de invinuire a parintilor
pentru ceea ce au devenit, sunt oameni mici, lasi, imaturi si
iresponsabili. Ca furia otraveste si te baga intr-un cerc vicios care
te priveaza de libertatea pe care ti-ar da-o asumarea
responsabilitatii.
Eu as zice altfel:
oamenii care se forteaza sa aiba sentimente pe care nu le simt
natural, se pacalesc pe ei insisi. Si nu numai ca se pacalesc, dar
isi fac rau lor si celorlalti.
E ca un meci
innebunitor de ping-pong in sufletul tau:
simt asta, dar cum
pot sa simt asta, e o blasfemie, un lucru ingrozitor....apoi
invinovatirea:
nenorocitule,
nerecunoscatorule, monstrule, ei s-au chinuit, s-au sacrificat pentru
tine si tu...ce faci? dar...
nici un dar,
trebuie sa ierti, sa iubesti.... trebuie sa simti asta si asta si
asta!
Si asta in fiecare
zi, in fiecare secunda.
Eu nu zic sa te
duci la ai tai si sa le spui cu naduf: va urasc din toata inima! Ci
undeva in sufletul tau, acolo unde nimeni nu ajunge sa iti spui ca e
ok sa simti asta, este consecinta fireasca a ceea ce s-a intamplat in
trecut si asta e situatia in momentul de fata. O sa ajuti, o sa
asculti, o sa fii alaturi de ei dar ceea ce simti este acolo acum si
nu vei schimba asta in mod fortat sau artificial.
Stii, e ca la copiii mici: uneori
nici macar nu trebuie sa treci la fapte si sa iei jucaria pentru care
se dau cu fundul de pamant in magazin ci e suficient sa ii bagi in
seama, sa ii asculti cu atentie si sa le spui ca dorinta lor este
importanta pentru tine si i se acorda toata atentia necesara, jucaria
va fi notata cu grija pe un carnetel si copilul va fi fericit ca ce
spune el este luat in considerare. De fapt comparatia nici nu este
fortata daca ne gandim ca de fapt lucram cu copilul nostru interior
care vrea sa stie ca este bagat in seama si nu redus la tacere si
ignorat asa cum a patit de mult prea multe ori.
Prin urmare,
repet: este OK sa simti ceea ce simti, este ceea poti face in
momentul asta si este absolut normal.
Eu cred ca macar
iubirea parintilor fata de copii ar trebui sa fie oferita
neconditionat, adica oferita fara sa astepti nimic in schimb: toate
relatiile si iubirile si prieteniile pe care le dezvoltam noi ca
adulti ulterior sunt afectate intr-o masura mai mare sau mai mica de
aura conditionarii: te iubesc pentru ca, fac asta ca sa faci si tu
asta cand o sa am nevoie, iti ofer atentie ca sa primesc ceva in
schimb, te ajut pentru ca de fapt ma ajut pe mine si tot asa...intre
parinte si copil ar trebui sa fie simplu: te iubesc asa cum pot si
stiu eu mai bine, ce faci tu cu dragostea asta este problema ta, eu o
sa accept orice varianta posibila.
Bineinteles ca n-o
sa-mi pice bine cand propriul meu copil o sa-mi spuna...stii cand
incercai sa faci ce e mai bine pentru mine de fapt ma enervai maxim
si nu suport asta la tine, dar ma pregatesc sa accept faptul ca
oricat de mult m-am straduit, binele meu nu a coincis cu binele lui.