Cum mi-am dat seama ca inchisoarea nu e de mine

Azi mi-a spus o colega (veste neoficiala inca) de faptul ca a primit o oferta de munca in Elvetia, foarte bine platit, foarte bine pozitionat, pachet de relocare pentru ea, pentru sot, ce sa mai, dream job ( sau fob cum am vazut eu ca se poarta)
Si cum imi povestea ea ca a ajutat-o foarte mult la interviu faptul ca avea experienta in cadrul mult prea respectabilei multinationale X in care ma zbat si eu cu demnitate de aproape 2 ani... brusc mi-am dat seama ca lipsea ceva: stiti sentimentul ala de invidie si bucurie si invidie din nou, ca i s-a intamplat ei si nu ni s-a intamplat noua... si ros unghiile metaforic vorbind- de prea plin norocul ce s-a impiedicat de altul si nu a mai ajuns unde trebuie?

Ei bine sentimentul ala lipsea cu desavarsire! si nu ma intelegeti gresit, eu sunt o mare invidioasa si nu mi-e rusine sa recunosc asta... aici.
Doar ca de data asta simteam doar bucurie pt ea, se vedea cat e de fericita si cat de mult si-a dorit asta... dar, dar ATENTIE, nu o invidiam pt ca nu era ce-mi doream eu. Si nu, nu e vorba de vulpea care nu ajunge la struguri si spune ca sunt acri, ci intr-adevar in momentul de fata imi doresc altceva.. ce anume nu stiu foarte exact dar voi afla in cele din urma. O data cu varsta, incepi sa nu te mai grabesti :)

pe subiectul asta o sa revin cu later edit ca e aiurea sa-l las asa, in aer.

Mai greu

Mai greu decat sa gandesc este sa scriu ce gandesc. Mai greu decat sa actionez este sa ma lovesc de refuzuri si feedback-uri negative. Si atunci-gandesc.
Mi s-a intamplat de nenumarate ori sa primesc din afara cuvinte pe care nu le asteptam si care m-au umplut de uimire: tu esti asa/ tu nu esti asa,cel mai mare defect al tau este... sau tu faci parte din categoria oamenilor care... ei, nu zau? sa ma fi picat cu ceara si n-as fi zis ca asta e ce las sa se vada in exterior.

Sau, mai grav, sa mi se reproseze acuze si atitudini agresive.. cine, eu? EU?! Cum Doamne-iarta-ma reusesc asta? Ce corzi sensibile ating sau pe ce cozi calc in nestiinta mea de a-mi rezolva propriile defecte si dileme, nicidecum de a le reactiva pe ale altora...

Nu stiu cum sa fac sa nu mai apas pe acele butoane sensibile, nu-mi dau seama cum sa intuiesc si sa anticipez ce-si doreste o persoana de la mine astfel incat sa-si ia ce-si doreste si sa plece multumita...sau macar daca nu pot sa-i ofer macar sa inteleg de ce a plecat suparata si bombanind cuvinte nu foarte frumoase in urma ei

Se zice ca e placut/ interesant/ minunat sa lucrezi cu oamenii dar eu cred ca in primul rand solicitant. Eu raman cu epuizarea si cu nedumerirea ca nu pot sa inteleg ce mi se transmite, ca nu pot sa transmit astfel incat sa se inteleaga ce trebuie. Si de aici tot felul de erori de comunicare, frustrari si anxietati.

Ce e in neregula cu mine? De ce ma simt atat de diferita de cum sunt vazuta? Cum sa fac sa reduc discrepanta dintre cele doua lumi daca nu cu 100% ( nici nu e indicat sa te expui atat de mult) dar macar cu 10-20% ?

Viata fara viata

Sunt om si nimic din ceea ce e omenesc, nu mi-e strain.

Ca din senin, intr-o buna dimineata m-am trezit ca nu mai simt nimic, in afara de o vaga , ingrozitoare si permanenta senzatie ca ceva rau se poate intampla. Nu mai simt entuziasm, dragoste, avant, curaj, indrazneala, inconstienta. Pur si simplu am inghetat.

Iti poti imagina ceva mai rau ca resemnarea? Eu nu si totusi sunt resemnata asa. Nu mai sunt in stare sa rastorn lumea, tot ce incerc sa fac e sa stau in partea aceea a scenei in care sunt camuflata cel mai bine: nici in lumina reflectoarelor nici in intunericul din spatele scenei ci undeva in penumbra din decor, acolo unde stiu ca pot fi cu udurinta confundata cu un pom in amurg, o masa veche sau un scaun...

Si in tot timpul timpul asta, piesa se joaca fara mine