miercuri, 10 august 2011

Cum mi-am dat seama ca inchisoarea nu e de mine

Azi mi-a spus o colega (veste neoficiala inca) de faptul ca a primit o oferta de munca in Elvetia, foarte bine platit, foarte bine pozitionat, pachet de relocare pentru ea, pentru sot, ce sa mai, dream job ( sau fob cum am vazut eu ca se poarta)
Si cum imi povestea ea ca a ajutat-o foarte mult la interviu faptul ca avea experienta in cadrul mult prea respectabilei multinationale X in care ma zbat si eu cu demnitate de aproape 2 ani... brusc mi-am dat seama ca lipsea ceva: stiti sentimentul ala de invidie si bucurie si invidie din nou, ca i s-a intamplat ei si nu ni s-a intamplat noua... si ros unghiile metaforic vorbind- de prea plin norocul ce s-a impiedicat de altul si nu a mai ajuns unde trebuie?

Ei bine sentimentul ala lipsea cu desavarsire! si nu ma intelegeti gresit, eu sunt o mare invidioasa si nu mi-e rusine sa recunosc asta... aici.
Doar ca de data asta simteam doar bucurie pt ea, se vedea cat e de fericita si cat de mult si-a dorit asta... dar, dar ATENTIE, nu o invidiam pt ca nu era ce-mi doream eu. Si nu, nu e vorba de vulpea care nu ajunge la struguri si spune ca sunt acri, ci intr-adevar in momentul de fata imi doresc altceva.. ce anume nu stiu foarte exact dar voi afla in cele din urma. O data cu varsta, incepi sa nu te mai grabesti :)

pe subiectul asta o sa revin cu later edit ca e aiurea sa-l las asa, in aer.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu