joi, 27 februarie 2014

Dietmar Stiemerling - 10 abordari psihoterapeutice ale depresiei


Maturizarea include posibilitatea de a prelua responsabilităti si de a avea o parere proprie despre evenimentele lumii inconjuratoare. Adultul s-a separat de obiectele primare ale copilariei sale, de parinti, este angajat in propria relatie de cuplu si a invatat o meserie cu ajutorul careia isi castiga existenta.
Din pacate, adesea se observa ca acest proces al devenirii de sine esueaza, ceea ce inseamna ca nasterea “psihica” a omului poate sa aiba loc incomplet.
In mod special Riemann in prezentarea structurii nevrotice depresive, a descris deficitul individuatiei ca o preconditie pentru o decompensare depresiva de mai tarziu. EL discuta conditiile de socializare ale unui copil astfel perturbat si prezinta tabloul unei mame-closca hiperprotectoare, care isi mentine copilul mic si neajutorat, preluand totul pentru el si sugrumandu-i dorinta de dezvoltare de sine.
Copilul va fi impiedicat astfel sa dobandeasca necesarele competente bazale si sa invete sa se afirme si sa se impuna pe sine. El poate exercita putine capacitati sociale, nu va avea incredere in propriile impulsuri si va dobandi cu greu cunostinte umane, asa ca zonele de contact social cu cei de varsta lui vor fi ingradite. Mama-closca, care isi exploateaza si abuzeaza emotional copilul ca inlocuitor de partener, face totul pentru a lega copilul de ea. Nu permite copilului agresiunea ca modalitate de distantare si indepartare ulterioara. Isi obliga copilul la iubire eterna (“trebuie sa-ti iubesti parintii intotdeauna”) si ii construieste sentimente de vinovatie mereu disponibile si foarte intense daca vreodata se va indeparta de ea.
In contrast cu mama-closca descrisa mai sus se afla situatia existentiala a lipsei de iubire si atentie. Copilul neiubit, putin acceptat, tratat printr-o saracie emotionala, varesimti lipsa de afectiune ca o vina proprie. El are impresia ca nu este demn de iubire si de aceea nu are de fapt dreptul de a trai. El trebuie mai intai sa-si castige dreptul la propria existenta, jertfindu-se pentru altii si supunandu-se asteptarilor si dorintelor lor.
CU toate deosebirile dintre aceste doua tipuri de socializare, dezvoltarea lor conduce la consecinte asemanatoare.
Evolutia sufleteasca a unui om care prezinta un deficit al individuatiei poate fi descrisa dupa cum urmeaza:
El este menit unui obiect al iubirii si traieste mai intens latura apropierii, devotamentului si dependentei. Dat fiind ca devenirea de sine trece drept afront impotriva obiectului iubirii (adica a mamei), toate situatiile care solicita independenta atrag pericolul separarii si mobilizeaza o masiva teama de pierdere.
Persoana traieste numai prin confirmarea pe care o primeste de la ceilalti, este legata ca un ecou de partener, se identifica cu el, renunta la sine partial sau total, isi reprima propriile dorinte, este dependent, se adapteaza pana la caricatura, isi inhiba agresivitatea sau si-o indreapta impotriva lui insusi si traieste prin altii dreptul la propria viata, lasandu-se intrebuintat. Are tendinta sa se suprasolicite si sa se lase suprasolicitat. Nu poate sa spuna nu si se lasa condus in comportamentul lui de ceea ce se presupune ca se asteapta de la el. Se teme ca isi va pierde partenerul daca ii refuza ceva.
Situatiile de tentatie si de refuz, care duc la declansarea unei stari depresive la oamenii cu structura nevrotica prezentata, arata dupa cum urmeaza:
  • plecarea din casa parintilor
  • despartirea de partener
  • aparitia unei noi situatii de viata care implica prea multa independenta si raspundere (nasterea unui copil, angajarea, promovarea pe un post cu raspundere, etc)
  • Conflictul incontient de dependenta-autonomie mobilizat prin schimbarea de situatie este clasic considerat ca fiind substratul pentru declansarea unei nevroze depresive. Nevoia accentuata de dependenta a acestor oameni este involuntara si are trei surse:
  • 1. teama de a trai: “nu pot sa traiesc fara tine pentru ca eu nu sunt adult si am o mare teama de a trai”
  • 2. criza lipsei de sens: “nu pot sa traiesc fara tine, pentru ca fara acceptarea si valorizarea ta imi pierd sensul vietii, ma simt lipsit de valoare, ma prabusesc in mine ca un balon spart.”
  • 3. teama de vinovatie: “nu am voie sa traiesc fara tine pentru ca a te parasi inseamna un pacat de moarte si eu voi fi pedepsit groaznic pentru asta”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu