sâmbătă, 4 februarie 2012

Litanie cu si despre FRICA


Daca ma intrebi care este sentimentul care m-a insotit cel mai mult timp de-a lungul vietii si cu care am avut - the most intimate relations – apoi acesta este fara indoiala FRICA

Curios este faptul ca nu a aparut inca de la inceput. Prin anii copilariei inca mai credeam ca viata e facuta din izbucniri vulcanice de entuziasm si rasete pana ma dureau muschii de la burta si explorari pline de curiozitate ale mediului inconjurator.

Cred ca frica a aparut, nu stiu cum, o data cu Oamenii...cu un anumit tip de oameni...prima intalnire a avut loc odata cu inceperea scolii si in momentul ala parca si parintii mei devenisera copii, ascultand laolalta, de Doamna Invatatoare- care by the way, pe atunci era Tovarasa Invatatoare.

Voluminoasa, puternica, isterica, aproape de pensie si cu statut de dictator. Si acum ma fascineaza cum ce spunea Tovarasa devenise litera de lege pentru mama si pentru tata si cumva puterile ei se extinsesera dincolo de meterezele scolii, pana in colturile cele mai ascunse ale apartamentului nostru unde dicta din umbra cat trebuie sa ma joc si cat timp trebuie sa aloc bastonaselor si problemelor de matematica din temele pentru acasa.

Si tin minte ca eram la ora de Geografie si trebuia sa aratam ceva pe harta si nimeni nu stia ...se strigau nume, se trecea la harta, hars-hars doua la palma, urmatorul. Si urmatorul puteai sa fii chiar tu.

Si am scapat  ca s-a sunat dar si acum am cosmaruri :)

Ca sa concluzionez: o data cu aparitia acestor oameni universul meu s-a micsorat in mod ingrijorator si nu mi-am dat seama pe moment pentru ca eram prea preocupata sa respect regulile ca sa mai inteleg ce se intampla daca NU le respecti...


Iar anii au trecut, si Tovarasa a devenit Profu, Diriga, Doamna Doctor, Vecinu Stan, Politistul, Domnu Andrei, Rectorul, Seful (sau mai frumos spus -Managerul Direct)

Ce mi se pare mie cu adevarat umilitor este ca actiunea se desfasoara pe doua planuri:

  • unul logic, perfect rational in care imi dau seama ca e o prostie sa-mi fie frica de chestiile astea
  • unul emotional in care ma trezesc cu dureri de stomac, migrene, balbaieli si atacuri de panica fara numar, duse pe picioare, sindrom burnout si dorinta de auto-sepuku.

Dar nici eu nu m-am lasat mai prejos si am incercat urmatoarele:

  1. sa lupt impotriva fricii: n-ai de ce sa te stresezi, hai ca esti puternica, ai mai trecut prin asta, esti foarte capabila sa faci fata situatiei, etc etc eficienta zero barat!!
  2. s-o ignor: nu ma gandesc la ce urmeaza, nu-mi pasa , nu ma afecteaza: apa de ploaie! nu e o solutie, nu ma implic, iese naspa, ma simt rau dupa.
  3. Sa ma imprietenesc cu ea (asta e o abordare noua) cica in momentul in care apare, sa o las sa ma cuprinda, si va dupa un timp va pleca ea singura si de buna-voie....pe naiba, dar hai sa zicem ca tehnica e la inceput si poate n-am prins eu spilul.

    Normal ca important e sa lucrezi la cauza si sa constientizezi ce se intampla. La partea asta stau foarte bine, partea proasta e ca desi stiu foarte bine ca vine de undeva din copilaria mica si are legatura cu credinta falsa : daca nu faci ca mine, nu te mai iubesc (teama de respingere si abandon) totusi nu resesc sa aplic chestia asta si la nivel practic, nu numai in teorie.

    Interesant este ca aproape toata viata ta te-ai prefacut si ai respectat regulile cat sa poti zice: mai fac asta acum, ca sa dau bine si dupa aia gata, re-devin eu. Si intr-o zi iti dai seama ca 35% din viata ai petrecut-o in aceasta stare intermediara si ai uitat sa traiesti. Iar cand sa traiesti – nu mai stii cum se face.
    Hai ca m-am amarat.Revin.

3 comentarii:

  1. Articolul pare scris de mine ieri. Pentru că ieri făceam o evaluare a fricii şi a modului în care mi se pare că am crescut o generaţie întreagă (poate şi a părinţilor noştri) în România. Consider că şi tu şi eu suntem încă bine: frica nu ne domină definitiv din moment ce avem momente în care ne luăm în râs trăirea. Sunt momente în care mă supăr rău pe mine (ieri mai aveam dureri de piept după nişte palpitaţii care au început duminică, înainte să mă văd cu persoana responsabilă acum de spaimele mele. Care, dacă ai privi din afară, poate e chiar inofensivă)Deseori mă gândesc că crescând aşa acum îmi caut cu lumânarea "persoana de care să-mi fie frică". Să avem grijă de noi!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. da, asa este, cica ne cautam inconstient "persoana de care sa ne fie frica" pentru a incheia simbolic conflictul existent in subcontientul nostru.

      O data gasita si infruntata situatia/persoana respectiva cu "mintea" de acum , problema se stinge de la sine, doar ca eu n-am reusit inca sa ajung in punctul ala desi personal m-am bagat in multe situatii care-mi generau cele mai mari angoase.

      sa ma tii la curent daca ai facut pasi in directia asta, subiectul ma intereseaza in mod deosebit;)

      si terapia de fapt, cam tot la asta se reduce: recrearea artificiala a scenariului respectiv din copilarie si actionarea in mod diferit.

      Ma bucur ca ai trecut pe aici, te mai astept:)

      Ștergere
  2. Foarte tare articolul!
    Este o problema a fiecaruia dintre noi, insa cred ca nu o constientizam. Si cat de tare contribuie, la fixarea ei puternica, credinta purtata ca un bagaj, de generatii si generatii, ca nu suntem suficient de..., ca nu meritam sa fim si sa aratam ceea ce suntem de fapt. Trist!

    RăspundețiȘtergere