Triunghiul profesori - copii - parinti

Pur si simplu Speranta Farca are un dar de a formula ideile atat de clar, incat orice comentariu e de prisos. Spicuiesc din interviul dat aici.


Personal, consider că educația este efortul de sprijinire a copilului pentru ca el să devină liber. Copilul nu este liber atâta vreme cât nu poate anticipa consecințele actelor sale și deci nu și le poate asuma responsabil. Treptat, prin educație, funcțiile eului de anticipare și auto-asumare se formează, iar omul devine matur afectiv capabil să fie responsabil pentru sine, dar și pentru cei din jurul lui care încă nu au atins un nivel optim de independență.

În raport cu premisa că educația este calea către libertate, înțeleg și mijloacele ei. Cum nu se poate ajunge la devenirea liberă prin constrângere, prin manipulare, prin întărirea dependenței, orice acțiune de acest tip nu poate fi considerată educativă. „Presiunea” duce la supunere și nu la independența copilului. Limba română are numeroase cuvinte care să ne ajute să desemnăm acele acțiuni ale adulților ce presupun presiune, ele pot fi numite: socializare, îngrijire, uneori chiar manipulare și dresaj, dar nu educație.

Și grădinița are nevoie să învețe să fie mai deschisă comunității părinților, să se adecveze timpurilor noastre și să mai renunțe la principiul că „ce nu-l omoară pe copil îl face mai puternic”.

Poate ar trebui să încurajăm mai puțin olimpicii de tot felul, vedetele și alți copii sacrificați pe altarul așa-zisei educații care nu este altceva decât un spectacol al adulților pentru ei înșiși. Acum, de la distanța a 2000 de ani ni se par inumane bătăliile gladiatorilor în arenele romane, dar cum ne par emisiunile, spectacolele și toate concursurile organizate în jurul copiilor care le creează o imagine de sine „șchioapă” pusă mai presus de simplitatea ființei lor pe care nu o mai apreciază nimeni, care le stimulează egocentrismul, vanitatea și sentimentul că sunt „nimeni” în afara unui public aclamator? Poate ne-ar ajuta pe toți dacă ne-am ocupa de formarea echilibrului afectiv interior al copilului care rezultă firesc dintr-o viață normală într-o comunitate cumsecade.

Îngrijorarea excesivă (e vorba de parintii hiperprotectori) este o manifestare acceptabilă a agresivității, la fel și menținerea unei dependențe a copilului până la vârste imposibile. Cred că părinții români sunt mult mai tensionați de ideea de a fi părinți buni ceea ce îi face să-și piardă echilibrul și să devină copleșitori. Cred că aceasta se datorează absenței unei comunități tradiționale de susținere pentru părinți (cum exista în satul românesc). Acestă comunitate de susținere tinde să fie înlocuită de grupuri nou-constituite care, neavând așezarea timpului, sunt tinere și excesive promovând imagini extravagante despre ceea ce înseamnă „părinte bun”. Specialiștii care tangentează zona de parenting adesea se contrazic între ei și simt nevoia autorității care, inevitabil, infantilizează.

Implicațiile (avorturilor ceausiste asupra tinerei generatii de parinti) sunt gestionate de către fiecare în mod individual, dar putem extrage și unele repere generale cum ar fi nesiguranța excesivă a părinților actuali care par a nu mai avea încredere în ei înșiși, care par a-și fi pierdut reperul de bun simț educativ. Adesea, mămicile nu mai au încredere în instinctele lor și vor să suplinească intelectual, dau fuga la vreo carte de specialitate sau la net, ceea ce le bulversează și mai tare.

Aproape că ne pare științifico-fantastică ideea că un copil ar putea să învețe de drag și nu pentru note, pentru câștiguri olimpice sau cine știe ce demonstrații. Când vorbim despre curriculum ne interesează orice, numai ce se întâmplă cu copilul care crește și care sunt nevoile lui de învățare nu pare să ne preocupe… Cu toții vedem asta și totuși nimeni nu îndrăznește să oprească parada penibilă strigând din toți rărunchii: „Împăratul este gol!”

Competiție înseamnă comparare și standarde, deci iar vorbim despre dresaj și nu despre educația care presupune competențe individuale specifice. Competiția nu este o invenție românească în educație, ea își are originea în pragmatismul american și în herbart-ianismul german. Acest import nu este doar unul străvechi, și acum tot aud părinți fascinați de proiecte educaționale care propovăduiesc ideea de a face din copil lider, copil de succes și alte asemenea „rețete” deprimante care merg pe ideea copilului-plastilină pe care îl formăm noi cum dorim.

Eu cred că nu ar trebui să ne stresăm noi prea tare să „facem” ceva, ci să mergem pe manifestarea copilului de la diferite etape. El poate fi competitiv la un moment dat, poate fi cooperant altă dată, sau în alte contexte. Cred că dacă am avea mai multă încredere în copilul nostru și în noi înșine am lăsa dezvoltarea în legea ei naturală fără să le mai gestionăm noi pe toate. Din păcate, nicio intervenție în mersul natural nu poate fi de bun augur, oricât de susținută teoretic ar fi. Părinții sunt educatori naturali ai copilului care au intuiția nevoilor lui specifice în fiecare moment al creșterii, de aceea cred că exemplul lor viu i-ar ajuta pe teoreticieni și nu invers așa că nu aș îndrăzni să le dau sfaturi de bună practică.