John Bowlby - O baza de siguranta

Metafora vine de la situatia pe care a observat-o autorul: atunci cand un copil incepe sa exploreze mediul inconjurator , pleaca de langa mama pe distante din ce in ce mai mari pe masura ce capata incredere, dar se intoarce cu regularitate la mama ca la o baza de siguranta de unde isi ia curaj si avant sa exploreze din nou. Prin urmare, cu cat atasamentul e mai ok, cu atat se aventureaza mai departe.

Atasamentul poate fi sigur, nesigur si anxios-evitant, iar tipul in care se incadreaza fiecare copil se observa in cadrul Situatiei Stranii (sau Straine) : se lasa un copil in camera cu un necunoscut si apoi mama revine in camera si se observa reactia copilului: vine la mama si se bucura imediat ce o vede (atasament sigur), are un moment de ezitare, se face ca se joaca si apoi vine la mama (atasament nesigur) sau o ignora ca si cand nu a observat-o, dar ulterior e plangacios, irascibil (atasament evitant, anxios)

La adulti exista un interviu complex care poate determina ce tip de atasament are. S-a observat ca un parinte cu atasament deficitar il da mai departe, exceptie facand situatia in care e genul care poate sa vorbeasca despre ce I s-a intamplat si atunci poate sa-si recapete, macar partial, prin suportul celorlalti, starea de siguranta sau pe baza dialogului interior a analizat cu sinceritate ce s-a intamplat si a putut sa inteleaga mecanismul care a dus la asta (sunt parintii care au reusit sa se impace cu trecutul lor)
Parintii care incurajeaza numai anumite emotii/comportamente vor determina in copil dezvoltarea acestei parti, in timp ce restul ramane in stadiu incipient de dezvoltare, aparand Sinele Fals (copilul si mai apoi adultul va face ce vor ceilalti si nu ce simte)

Mentalizarea (capacitatea de a “citi” celelalte minti) se poate dezvolta numai in cadrul unui atasament sigur si este o componenta vitala a capacitatii de a interactiona social, incluzand capacitatea de a supravietui dificultatilor legate de acordaj, rupturilor relatiilor si esecurilor minore care reprezinta normala a parentajului “suficient de bun”. Lipsa oglindirii mama-copil si a demarcarii clare “ca si cum” versus realitate - duce la procese patologice in special personalitatea de tip borderline.

In psihoterapie, terapeutul are rol de a recrea aceasta baza de siguranta, de aceea relatia care se stabileste intre el si pacient (cu atribute materne de sensibilitate si responsivitate si paterne de provocare si sprijin) are un rol crucial in reusita terapiei.
Uneori blocajele in adulti sunt atat de mari incat sunt capabili sa relateze fapte foarte dureroase din copilarie, fara trairea niciunui afect: ca si cum ar turui o poezie, asta deoarece accesarea experientei complete este prea dureroasa. De asemenea mai este si cazul in care un individ isi priveste experientele din trecut ca benefice desi ele au fost cat se poate de dureroase si umilitoare: “ce bine ca tata imi mai dadea o bataie din cand in cand, asa m-a facut om!”
Situatii cu potential patogen

• amenintarea cu privarea de iubire ca mijloc de control
  
• amenintarea cu abandonul (aviz amatorilor pasionati de “te las aici si plec” sau “te dau la tigani”
  
• amenintarea cu sinuciderea: in timpul unei certe in familie, unul dintre parinti poate ameninta cu sinuciderea iar acest lucru (desi poate a fost folosit doar ca element declarativ de santaj) provoaca groaza in copil
  
• negari si infirmari: parintele neaga ce a spus sau a facut iar asta creeaza o confuzie teribila in copil mergand pana a nu mai avea incredere in ceea ce simte/aude/vede.
  
• copilul nu a fost niciodata dorit de unul sau ambii parinti
  
• copilul nu are sexul dorit de familie
  
• copilul a fost tapul ispasitor al familiei, uneori ca urmare a unei drame in familie care i-a fost in mod direct sau indirect atribuita lui
  
• un parinte a utilizat tehnici de inducere a vinovatiei cu scopul de a controla copilul: daca mai faci asa, o sa ma imbolnavesc, o sa mor, o sa ma ai pe constiinta, etc
  
• un parinte a facut din copil figura sa de atasament, descurajandu-l sa exploreze mediul inconjurator, facandu-l sa creada ca e incapabil sa se descurce singur
  
• rolul nefiresc pe care un copil il are in cadrul familiei poate fi rezultatul ca unul dintre parinti nu este cel biologic
  
• copilului ii sunt atribuite trasaturi ale unei alte rude din familie (de obicei bunicul/bunica) cu care parintele a avut o relatie dificila si prin proiectie, el se razbuna acum pe copil.
  
• copilul a fost supus unui abuz fizic de catre parinti
  
• copilul a fost abuzat sexual in copilarie pentru o perioada de timp mai lunga sau mai scurta.
  

Cel mai important factor care duce la un atasament sigur este comunicarea libera, autentica dintre parinte si copil. Asta inseamna sa primesti de la copil nu numai manifestari “bune”, acceptabile social, placute, frumoase, cat mai ales pe cele “rele”: plans, frica, obraznicii, impertinente, furie – fara a incerca sa le modifici/inlocuiesti sau sa transmiti mesajul ca trebuie ingropate, ascunse si de neexprimat pe viitor. Mie asta mi se pare punctul central al cartii.
Paranteza: Continerea este procesul in care parintele primeste de la copil sentimente/stari care il coplesesc si nu stie cum sa le faca fata: furie, frica, vinovatie, etc. si ii ofera intelegere si empatie, ajutandu-l sa treaca peste si sa le controleze. Asta nu inseamna : stai sa-ti spun eu cum se face, ci dimpotriva prezenta tacuta dar suportiva e cea indicata, cumva sa-i arati ca esti alaturi de el in situatia dramatica pe care o traieste dar fara sa-i impui nimic din afara. Odata ce are loc descarcarea sentimentelor negative si continerea, se poate trece la pasul doi: ce te-ai gandit tu sa faci ca sa-ti fie mai bine? Sau cum vezi rezolvarea problemei pe viitor...in nici un caz: du-te si fa asta sau las'ca ma duc eu si vorbesc cu X-lescu ...pentru ca ii induci sentimentul de neputinta (eu nu pot, mama rezolva mereu) sau presiune (trebuie sa aplic solutia mamei desi nu mi se potriveste). Uneori continerea este suficienta deoarece creeaza spatiu de reflectie pentru copil.

Cadou viu

Nici nu stiu cum sa numesc postarea asta...dar fiica-mea a primit de ziua ei un pestisor de acvariu si am asa...mixed feelings referitor la a face un cadou dintr-un animalut.

Adica e ok, ii place dar eu si sotul meu am stat in noaptea aia pe net sa vedem cu ce se hraneste, cum se intretine, ca eram disperati ca moare pestele si ce-i spunem copilului dimineata...Apoi mai e si faptul ca e un cadou care te baga la cheltuieli neprevazute...ii trebuie un acvariu mai mare, ii trebuie nisip, alge, un partener ca sa nu stea singur in acvariu, apoi dispozitiv de dat mancare automat cand pleci in concediu ca sa nu mai zic ingrijire si alte cele. Booon, sa zicem ca partea buna e ca il responsabilizeaza pe copil sa aiba grija de un animalut. (desi, aici e discutabil ca tot tu trebuie sa fii cu ochii in patru sa nu uite sa-i dea intr-o zi sau sa nu-i toarne prea multa, etc).

Prietenii care ne-au facut cadou pestisorul ne-au zis ca ei au fost mai putin norocosi: au primit o broasca testoasa si cica toata ziua freaca la carapacea ei cu periuta de dinti. Ma rog, nu stiu detalii, se pare ca broastele au si ele un adevarat ritual de ingrijire.

Hai sa zic ca mai merge si un hamster si un papagal...dar ce te faci cand primesti un caine sau o pisica si tie nu-ti plac sau, mai grav, esti alergic? Adica, nu stiu, eu nu m-as baga sa fac cadouri din astea ...doar daca ii cunosc foarte bine pe respectivii dar nici atunci, pentru ca implicatiile sunt foarte mari,

Nu mai stiu daca citeam pe undeva sau am auzit ca un cuplu de tineri casatoriti au primit cadou un pui de catel super-energic care le-a dat peste cap tot traiul linistit de pana atunci: a ros mobila din casa, a rupt ciorapi, cerea sa fie scos afara la 5 dimineata...astia doi erau in pragul divortului, au vrut sa il dea dar nu aveau cui, plus ca se simteau vinovati ca se descotorosesc de un suflet nevinovat...in fine, o adevarata telenovela.

Ma rog, la noi e bine, dar eram curioasa daca ati face astfel de cadouri prietenilor....sau ati primit voi astfel de cadouri. Ma cam bate gandul acum de Craciun sa-i fericesc si eu pe altii cu hamster, ceva:))

Legea lui Murphy

Azi, fiind ziua fetitei mele, m-am trezit de la 5 dimineata, am umflat baloane (in baie, ca sa n-o trezesc), am verificat inca o data lista cu paharele, farfurioare etc de dus la gradi, am pus sucul in sacosa trainica, sa nu se rupa, am luat certificatul de calitate al tortului in geanta, ca sa nu uit de el. Ce sa mai, totul ca la carte.

Se trezeste si mandra, cand sa iesim pe usa, ma duc sa iau tortul din balcon (ca il lasasem peste noapte la frig) si...intr-o doara, desfac cutia de carton sa ma mai uit o data la el....cand...ce sa veeezi...era pliiiiiin....deeeee....FURNICI!

Oameni buni, furnici in miezul iernii, la etajul 5...cum naiba vine asta? Panica totala...in prima secunda ma gandeam sa scutur furnicile si sa-l iau asa:)))...in fine, m-am intors calma catre fiica-mea..."n-are rost sa-l luam acum pentru ca la gradi nu au frigider, vine mami si il aduce mai tarziu, ok?". La 8.30 pandeam cofetariile sa deschida ca sa comand un tort, orice, numai sa repar dezastrul!

Dupa ce l-am lasat la gradi ca gandeam cu groaza ca o sa aduca doamna tortul si ea o zica: "asta nu e tortul meu, al meu era cu fluturasi", dar se pare ca a fost bine pana la urma.

Mda. Deci tort. Deci furnici. Deci Murphy!

Iubirea conditionata

Cred ca o mare parte a celor care suntem azi adulti (30-40 ani) am simtit ce inseamna iubire conditionata. Aia in care trebuia “sa fii cuminte”, “sa te porti frumos si respectuos”, “sa fii bine crescut”, “sa inveti bine”, “s-o asculti pe tovarasa”, si mai ales “sa nu ne faci de rusine” ca sa poti primi portia de iubire cuvenita. Cerintele sunt destul de valabile si pentru parintii de azi. Intr-un final, ne dorim un copil bine integrat in societate, care atrage laude, care nu creeaza probleme de nici un fel...e ceea ce ne linisteste temerile, ne spune ca am facut treaba buna cu copilul nostru.

Problema aparea atunci cand copilul crea probleme si nu respecta regulile nescrise ale familiei si societatii. Cea mai importanta regula a parintilor de atunci parea sa fie: sa nu iesi in evidenta, sa nu atragi atentia, sa nu spui lucruri care sunt evidente dar care “nu se face sa fie spuse”. Si e firesc pentru teroarea in care traiau: statul comunist preluase cumva functia de de Mama si Tata care le spunea copiilor lor ce trebuie sa gandesca si ce trebuie sa faca. Aici si accentua Zamfirescu in cartea lui Nevroza balcanica despre infantilizarea poporului roman si perioada comunista. Daca la asta se adauga traumele si problemelor personale transmise de la bunici, strabunici, etc care nici ei nu excelau la chestiuni legate de suflet ci mai mult de supravietuire fizica: cu ce sa hraneasca copilul, cu ce sa-l imbrace, cu ce sa-l vindece cand e bolnav, atunci e clar ca tabloul de pornire nu e cel mai grozav.

In fata reactiilor copilului (care, dupa cum bine stiti, are aceasta inocenta de a striga in gura mare “Imparatul e gol!” cand toti ceilalti se prefac ca e imbracat), parintii nostri s-au trezit complet descumpaniti si infricosati. Si atunci s-a activat cel mai comun mecanism de aparare: negarea, care spunea: nu lumea si modul in care functioneaza e defecta, nu eu am probleme de atasament nerezolvate, ci el, Copilul este problema, el trebuie “rezolvat”.

Si metodele de “rezolvare” au variat de la caz la caz, in functie de “inspiratia” si posibilitatile fiecarui parinte: unii au trecut direct la bataie, in sensul ca orice nesupunere (uneori chiar si inchipuita) era aspru sanctionata cu maltratarea fizica, altii au ales pedeapsa cea mai dureroasa, aia in care pedeapsa consta in ignorarea completa a copilului( fara sa ii adreseze nici un cuvant, fara sa ii arunce macar o privire) , astfel incat sa se invete minte sa se gandeasca de doua ori inainte sa se revolte (eu am fost beneficiara din plin a acestei metode si este groaznica, pentru ca esti lasat singur intr-un neant de tacere, ca si cum ti se taie dreptul de a exista, esti un nimeni esti o fiinta atat de ingrozitoare incat nici nu meriti sa existi si ai face bine sa te evapori de pe lumea asta.) Oamenii in general au nevoie de stroke-uri de orice fel, chiar si negative, asa se explica de ce copii fac lucruri pentru care sa fie certati si pedepsiti, e tot o forma de a atrage atentia, pentru ca orice este mai bun decat ignorarea. 

Iar altii au trecut la “daca”:

• daca nu mamanci tot, te dau la tigani
• daca nu esti cuminte, nu mai vin sa te iau de la gradinita,
• daca ma superi, nu te mai iubesc,
• daca nu iei zece, nu mai ai ce cauta acasa,
• daca mai scoti un cuvant, te incui in camera ta,
• daca ma mai faci de rusine te scot in fata clasei si te bat la fundul gol,
• daca plangi si ti-e frica, nu mai esti copilul meu,
• daca vorbesti neintrebat, te duci la coltul pisicii
• daca mai plangi, te bat eu ca sa ai macar motiv.....daca, daca, daca...

Atati de “daca” incat simteai ca te sufoci. Sub fiecare cuvint si in fiecare privire mustratoare pandea afurisitul asta de “daca”, pana cand a intrat in maduva oaselor si ne-a facut ce suntem azi. Unii am fost mai norocosi, ne-a cuprins numai o bucata de suflet si cu cealalta am putut sa vedem cum sunt de fapt lucrurile, altii am fost ingropati cu totul in mlastina si ne chinuim sa vedem luminita de la capatul tunelului. Dar cel mai important lucru, pe care l-am invatat in terapie, este ca nu poti ierta, fara sa scoti la iveala tot ce a fost, toata umilinta si neputinta aia, toate vocile stinse si gatuite inainte de a prinde forta, toate trebuie puse in cuvinte si scuipate afara. Si abia apoi poti incepe sa ierti. Pentru ca daca nu golesti cana inainte si torni peste, nu faci decat sa risipesti continutul pe masa, nimic nu se schimba. De aceea iertarea asta, care vine cumva din afara: “trebuie sa iert, ca n-au stiut ce fac” pur si simplu nu functioneaza, sau doar ai iluzia ca functioneaza dar tu esti in negare. Cea mai simpla verificare este sa urmaresti reactia corpului, pentru ca el nu minte. Daca simti durere, furie, gust amar, resemnare, neputinta cand te gandesti la trecut, inseamna ca inca nu esti unde trebuie.