John Bowlby - O baza de siguranta

Metafora vine de la situatia pe care a observat-o autorul: atunci cand un copil incepe sa exploreze mediul inconjurator , pleaca de langa mama pe distante din ce in ce mai mari pe masura ce capata incredere, dar se intoarce cu regularitate la mama ca la o baza de siguranta de unde isi ia curaj si avant sa exploreze din nou. Prin urmare, cu cat atasamentul e mai ok, cu atat se aventureaza mai departe.

Atasamentul poate fi sigur, nesigur si anxios-evitant, iar tipul in care se incadreaza fiecare copil se observa in cadrul Situatiei Stranii (sau Straine) : se lasa un copil in camera cu un necunoscut si apoi mama revine in camera si se observa reactia copilului: vine la mama si se bucura imediat ce o vede (atasament sigur), are un moment de ezitare, se face ca se joaca si apoi vine la mama (atasament nesigur) sau o ignora ca si cand nu a observat-o, dar ulterior e plangacios, irascibil (atasament evitant, anxios)

La adulti exista un interviu complex care poate determina ce tip de atasament are. S-a observat ca un parinte cu atasament deficitar il da mai departe, exceptie facand situatia in care e genul care poate sa vorbeasca despre ce I s-a intamplat si atunci poate sa-si recapete, macar partial, prin suportul celorlalti, starea de siguranta sau pe baza dialogului interior a analizat cu sinceritate ce s-a intamplat si a putut sa inteleaga mecanismul care a dus la asta (sunt parintii care au reusit sa se impace cu trecutul lor)
Parintii care incurajeaza numai anumite emotii/comportamente vor determina in copil dezvoltarea acestei parti, in timp ce restul ramane in stadiu incipient de dezvoltare, aparand Sinele Fals (copilul si mai apoi adultul va face ce vor ceilalti si nu ce simte)

Mentalizarea (capacitatea de a “citi” celelalte minti) se poate dezvolta numai in cadrul unui atasament sigur si este o componenta vitala a capacitatii de a interactiona social, incluzand capacitatea de a supravietui dificultatilor legate de acordaj, rupturilor relatiilor si esecurilor minore care reprezinta normala a parentajului “suficient de bun”. Lipsa oglindirii mama-copil si a demarcarii clare “ca si cum” versus realitate - duce la procese patologice in special personalitatea de tip borderline.

In psihoterapie, terapeutul are rol de a recrea aceasta baza de siguranta, de aceea relatia care se stabileste intre el si pacient (cu atribute materne de sensibilitate si responsivitate si paterne de provocare si sprijin) are un rol crucial in reusita terapiei.
Uneori blocajele in adulti sunt atat de mari incat sunt capabili sa relateze fapte foarte dureroase din copilarie, fara trairea niciunui afect: ca si cum ar turui o poezie, asta deoarece accesarea experientei complete este prea dureroasa. De asemenea mai este si cazul in care un individ isi priveste experientele din trecut ca benefice desi ele au fost cat se poate de dureroase si umilitoare: “ce bine ca tata imi mai dadea o bataie din cand in cand, asa m-a facut om!”
Situatii cu potential patogen

• amenintarea cu privarea de iubire ca mijloc de control
  
• amenintarea cu abandonul (aviz amatorilor pasionati de “te las aici si plec” sau “te dau la tigani”
  
• amenintarea cu sinuciderea: in timpul unei certe in familie, unul dintre parinti poate ameninta cu sinuciderea iar acest lucru (desi poate a fost folosit doar ca element declarativ de santaj) provoaca groaza in copil
  
• negari si infirmari: parintele neaga ce a spus sau a facut iar asta creeaza o confuzie teribila in copil mergand pana a nu mai avea incredere in ceea ce simte/aude/vede.
  
• copilul nu a fost niciodata dorit de unul sau ambii parinti
  
• copilul nu are sexul dorit de familie
  
• copilul a fost tapul ispasitor al familiei, uneori ca urmare a unei drame in familie care i-a fost in mod direct sau indirect atribuita lui
  
• un parinte a utilizat tehnici de inducere a vinovatiei cu scopul de a controla copilul: daca mai faci asa, o sa ma imbolnavesc, o sa mor, o sa ma ai pe constiinta, etc
  
• un parinte a facut din copil figura sa de atasament, descurajandu-l sa exploreze mediul inconjurator, facandu-l sa creada ca e incapabil sa se descurce singur
  
• rolul nefiresc pe care un copil il are in cadrul familiei poate fi rezultatul ca unul dintre parinti nu este cel biologic
  
• copilului ii sunt atribuite trasaturi ale unei alte rude din familie (de obicei bunicul/bunica) cu care parintele a avut o relatie dificila si prin proiectie, el se razbuna acum pe copil.
  
• copilul a fost supus unui abuz fizic de catre parinti
  
• copilul a fost abuzat sexual in copilarie pentru o perioada de timp mai lunga sau mai scurta.
  

Cel mai important factor care duce la un atasament sigur este comunicarea libera, autentica dintre parinte si copil. Asta inseamna sa primesti de la copil nu numai manifestari “bune”, acceptabile social, placute, frumoase, cat mai ales pe cele “rele”: plans, frica, obraznicii, impertinente, furie – fara a incerca sa le modifici/inlocuiesti sau sa transmiti mesajul ca trebuie ingropate, ascunse si de neexprimat pe viitor. Mie asta mi se pare punctul central al cartii.
Paranteza: Continerea este procesul in care parintele primeste de la copil sentimente/stari care il coplesesc si nu stie cum sa le faca fata: furie, frica, vinovatie, etc. si ii ofera intelegere si empatie, ajutandu-l sa treaca peste si sa le controleze. Asta nu inseamna : stai sa-ti spun eu cum se face, ci dimpotriva prezenta tacuta dar suportiva e cea indicata, cumva sa-i arati ca esti alaturi de el in situatia dramatica pe care o traieste dar fara sa-i impui nimic din afara. Odata ce are loc descarcarea sentimentelor negative si continerea, se poate trece la pasul doi: ce te-ai gandit tu sa faci ca sa-ti fie mai bine? Sau cum vezi rezolvarea problemei pe viitor...in nici un caz: du-te si fa asta sau las'ca ma duc eu si vorbesc cu X-lescu ...pentru ca ii induci sentimentul de neputinta (eu nu pot, mama rezolva mereu) sau presiune (trebuie sa aplic solutia mamei desi nu mi se potriveste). Uneori continerea este suficienta deoarece creeaza spatiu de reflectie pentru copil.