marți, 12 noiembrie 2013

Iubirea conditionata


Cred ca o mare parte a celor care suntem azi adulti (30-40 ani) am simtit ce inseamna iubire conditionata. Aia in care trebuia “sa fii cuminte”, “sa te porti frumos si respectuos”, “sa fii bine crescut”, “sa inveti bine”, “s-o asculti pe tovarasa”, si mai ales “sa nu ne faci de rusine” ca sa poti primi portia de iubire cuvenita. Cerintele sunt destul de valabile si pentru parintii de azi. Intr-un final, ne dorim un copil bine integrat in societate, care atrage laude, care nu creeaza probleme de nici un fel...e ceea ce ne linisteste temerile, ne spune ca am facut treaba buna cu copilul nostru.

Problema aparea atunci cand copilul crea probleme si nu respecta regulile nescrise ale familiei si societatii. Cea mai importanta regula a parintilor de atunci parea sa fie: sa nu iesi in evidenta, sa nu atragi atentia, sa nu spui lucruri care sunt evidente dar care “nu se face sa fie spuse”. Si e firesc pentru teroarea in care traiau: statul comunist preluase cumva functia de de Mama si Tata care le spunea copiilor lor ce trebuie sa gandesca si ce trebuie sa faca. Aici si accentua Zamfirescu in cartea lui Nevroza balcanica despre infantilizarea poporului roman si perioada comunista. Daca la asta se adauga traumele si problemelor personale transmise de la bunici, strabunici, etc care nici ei nu excelau la chestiuni legate de suflet ci mai mult de supravietuire fizica: cu ce sa hraneasca copilul, cu ce sa-l imbrace, cu ce sa-l vindece cand e bolnav, atunci e clar ca tabloul de pornire nu e cel mai grozav.

In fata reactiilor copilului (care, dupa cum bine stiti, are aceasta inocenta de a striga in gura mare “Imparatul e gol!” cand toti ceilalti se prefac ca e imbracat), parintii nostri s-au trezit complet descumpaniti si infricosati. Si atunci s-a activat cel mai comun mecanism de aparare: negarea, care spunea: nu lumea si modul in care functioneaza e defecta, nu eu am probleme de atasament nerezolvate, ci el, Copilul este problema, el trebuie “rezolvat”.

Si metodele de “rezolvare” au variat de la caz la caz, in functie de “inspiratia” si posibilitatile fiecarui parinte: unii au trecut direct la bataie, in sensul ca orice nesupunere (uneori chiar si inchipuita) era aspru sanctionata cu maltratarea fizica, altii au ales pedeapsa cea mai dureroasa, aia in care pedeapsa consta in ignorarea completa a copilului( fara sa ii adreseze nici un cuvant, fara sa ii arunce macar o privire) , astfel incat sa se invete minte sa se gandeasca de doua ori inainte sa se revolte (eu am fost beneficiara din plin a acestei metode si este groaznica, pentru ca esti lasat singur intr-un neant de tacere, ca si cum ti se taie dreptul de a exista, esti un nimeni esti o fiinta atat de ingrozitoare incat nici nu meriti sa existi si ai face bine sa te evapori de pe lumea asta.) Oamenii in general au nevoie de stroke-uri de orice fel, chiar si negative, asa se explica de ce copii fac lucruri pentru care sa fie certati si pedepsiti, e tot o forma de a atrage atentia, pentru ca orice este mai bun decat ignorarea. 

Iar altii au trecut la “daca”:

  • daca nu mamanci tot, te dau la tigani
  • daca nu esti cuminte, nu mai vin sa te iau de la gradinita,
  • daca ma superi, nu te mai iubesc,
  • daca nu iei zece, nu mai ai ce cauta acasa,
  • daca mai scoti un cuvant, te incui in camera ta,
  • daca ma mai faci de rusine te scot in fata clasei si te bat la fundul gol,
  • daca plangi si ti-e frica, nu mai esti copilul meu,
  • daca vorbesti neintrebat, te duci la coltul pisicii
  • daca mai plangi, te bat eu ca sa ai macar motiv.....daca, daca, daca...

Atati de “daca” incat simteai ca te sufoci. Sub fiecare cuvint si in fiecare privire mustratoare pandea afurisitul asta de “daca”, pana cand a intrat in maduva oaselor si ne-a facut ce suntem azi. Unii am fost mai norocosi, ne-a cuprins numai o bucata de suflet si cu cealalta am putut sa vedem cum sunt de fapt lucrurile, altii am fost ingropati cu totul in mlastina si ne chinuim sa vedem luminita de la capatul tunelului. Dar cel mai important lucru, pe care l-am invatat in terapie, este ca nu poti ierta, fara sa scoti la iveala tot ce a fost, toata umilinta si neputinta aia, toate vocile stinse si gatuite inainte de a prinde forta, toate trebuie puse in cuvinte si scuipate afara. Si abia apoi poti incepe sa ierti. Pentru ca daca nu golesti cana inainte si torni peste, nu faci decat sa risipesti continutul pe masa, nimic nu se schimba. De aceea iertarea asta, care vine cumva din afara: “trebuie sa iert, ca n-au stiut ce fac” pur si simplu nu functioneaza, sau doar ai iluzia ca functioneaza dar tu esti in negare. Cea mai simpla verificare este sa urmaresti reactia corpului, pentru ca el nu minte. Daca simti durere, furie, gust amar, resemnare, neputinta cand te gandesti la trecut, inseamna ca inca nu esti unde trebuie.

Un comentariu:

  1. Scrii fantastic! Am 29 de ani si ma regasesc in cuvintele tale. Un vis de-al meu a fost sa devin psiholog, dar cand a venit timpul pentru a da la facultate mi-a fost teama ca nu voi reusi. Am ales in schimb asistenta sociala, unde am beneficiat de multe cursuri in psihologie. Durerea e ca cu cat citesti mai mult, cu atat ti se deschid ochii si incepi sa simti gustul si mai amar al realitatii in care ai crescut. Doare asa tare la un moment dat, ca nu mai ai cuvinte si nici energie sa "golesti cana". Apoi iti vii in fire, te apuci sa golesti cana, dar continutul ei nu te lasa indiferent. Daca totusi reusesti sa o golesti de tot, atunci - asa cum zici tu - poti sa torni un continut nou. Cred ca am ajuns aici si sunt recunoscatoare.

    RăspundețiȘtergere