Mie nu-mi plac
copiii excesiv de cuminti. De fapt, e mult spus nu-mi plac, mi se
pare ca sunt copii chinuiti, dresati ca “something is fishy over
there”. Ma rog, cuminte in sensul ca un copil de 2-4 ani sta
cuminte la masa in restaurant, asteapta sa-i aduca farfuria, mananca
tot singur cu furculita, fara sa se dea jos de pe scaun, iar la
sfarsit se sterge la gura cu servetelul. Genul asta de cuminte.
Sau la locul de
joaca o mamica ii spune fetitei: Gata, acum mergem! Si in secunda
doi, copilul lasa toate jucariile pe care le avea in mana, se ridica
si vine si o ia de mana pe mama ei. Si faza repetata in multe
situatii, practic copilul respectiv nu protesta deloc ci executa
instantaneu ce i se spunea. Nu se poate, ceva e in neregula. Mintea
mea nu poate sa accepte ca e normal sa fie asa, ca poate e un copil
care poate sa se detaseze de ceea ce face sau e suficient de matur si
responsabil astfel incat sa realizeze ca e bine sa-si asculte
mama....habar n-am ...exista situatii si situatii. Si totusi...
Ceva in mine urla
si spune ca naturalul a fost fortat, chinuit...pentru mine e ok ca un
copil sa se invarta de colo prin restaurant sau sa zica: nu mananc
asta, bleah! Sau sa se smiorcaie ca sa mai obtina 10 minute de
joaca...sau sa spuna: hai, pa mami...acum am treaba! atunci cand e
chemat de alti copii la joaca, sa tipe ca vrea o jucarie si alte
chestii standard. Pentru mine e un semn de independenta de afimare a
personalitatii, de cucerire a mediului inconjurator , lucru atat de
necesar in formarea (uneori dificila) a micilor omuleti.
Si cum de ce ti-e
frica de aia nu scapi... fetita mea e cuminte. Bine, probabil nu
foarte cuminte dintr-un punct de vedere obiectiv dar suficient de
cuminte incat sa ma ingrijoreze si sa ma faca sa analizez scenarii
sumbre intr-o mie de variante.
Dupa cum spuneam e
cuminte, aproape docila...este genul care face ce ii spun alti copii
fara sa protesteze ...o data eram in parc si un baietel mai mare se
distra pe seama ei aruncandu-i mingea si spunandu-i sa i-o aduca
...si razand cu mama lui care ii susura fericita: “asa, mama,
dreseaza-le ca pe catei” apoi respingerea celorlalte fetite...cand
nu stiu daca sa intervin sau nu...mi-e teama ca mai mult rau fac.
Si mi-e greu
pentru ca imi este frica sa nu fie marginalizata, sa nu sufere de pe
urma lipsei ei de curaj si de initiativa. Si apoi ma gandesc ca de
fapt asta este rana mea, frica de respingere si nu vreau sa treaca si
ea prin ce am trecut eu...pe de alta parte nu pot sa fortez. Si mai e
o chestie care doare foarte tare: lipsa exemplului: in grupurile de
mamici eu sunt aia care sta stinghera deoparte care nu stie sa lege o
conversatie si atunci de la copilul meu ce sa astept? Copilul face ce
face parintele nu ceea ce ii spune parintele. Deci cine se ofera sa
fie profesor de socializare pentru fetita mea ca eu clar sunt
corijenta la materia asta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu