luni, 29 octombrie 2012

Copiii si cumintenia


Mie nu-mi plac copiii excesiv de cuminti. De fapt, e mult spus nu-mi plac, mi se pare ca sunt copii chinuiti, dresati ca “something is fishy over there”. Ma rog, cuminte in sensul ca un copil de 2-4 ani sta cuminte la masa in restaurant, asteapta sa-i aduca farfuria, mananca tot singur cu furculita, fara sa se dea jos de pe scaun, iar la sfarsit se sterge la gura cu servetelul. Genul asta de cuminte.

Sau la locul de joaca o mamica ii spune fetitei: Gata, acum mergem! Si in secunda doi, copilul lasa toate jucariile pe care le avea in mana, se ridica si vine si o ia de mana pe mama ei. Si faza repetata in multe situatii, practic copilul respectiv nu protesta deloc ci executa instantaneu ce i se spunea. Nu se poate, ceva e in neregula. Mintea mea nu poate sa accepte ca e normal sa fie asa, ca poate e un copil care poate sa se detaseze de ceea ce face sau e suficient de matur si responsabil astfel incat sa realizeze ca e bine sa-si asculte mama....habar n-am ...exista situatii si situatii. Si totusi...
Ceva in mine urla si spune ca naturalul a fost fortat, chinuit...pentru mine e ok ca un copil sa se invarta de colo prin restaurant sau sa zica: nu mananc asta, bleah! Sau sa se smiorcaie ca sa mai obtina 10 minute de joaca...sau sa spuna: hai, pa mami...acum am treaba! atunci cand e chemat de alti copii la joaca, sa tipe ca vrea o jucarie si alte chestii standard. Pentru mine e un semn de independenta de afimare a personalitatii, de cucerire a mediului inconjurator , lucru atat de necesar in formarea (uneori dificila) a micilor omuleti.

Si cum de ce ti-e frica de aia nu scapi... fetita mea e cuminte. Bine, probabil nu foarte cuminte dintr-un punct de vedere obiectiv dar suficient de cuminte incat sa ma ingrijoreze si sa ma faca sa analizez scenarii sumbre intr-o mie de variante.

Dupa cum spuneam e cuminte, aproape docila...este genul care face ce ii spun alti copii fara sa protesteze ...o data eram in parc si un baietel mai mare se distra pe seama ei aruncandu-i mingea si spunandu-i sa i-o aduca ...si razand cu mama lui care ii susura fericita: “asa, mama, dreseaza-le ca pe catei” apoi respingerea celorlalte fetite...cand nu stiu daca sa intervin sau nu...mi-e teama ca mai mult rau fac.

Si mi-e greu pentru ca imi este frica sa nu fie marginalizata, sa nu sufere de pe urma lipsei ei de curaj si de initiativa. Si apoi ma gandesc ca de fapt asta este rana mea, frica de respingere si nu vreau sa treaca si ea prin ce am trecut eu...pe de alta parte nu pot sa fortez. Si mai e o chestie care doare foarte tare: lipsa exemplului: in grupurile de mamici eu sunt aia care sta stinghera deoparte care nu stie sa lege o conversatie si atunci de la copilul meu ce sa astept? Copilul face ce face parintele nu ceea ce ii spune parintele. Deci cine se ofera sa fie profesor de socializare pentru fetita mea ca eu clar sunt corijenta la materia asta?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu