Este Moartea prietena ta?

Tampit titlu, stiu. Dar cand vine vorba de moarte, parca si inspiratia dispare:) Exista multe frici pe lumea asta si fiecare om pare a se teme de ceva: de a innebuni, de a se imbolnavi, de durere, de suferinta dar in final, in spatele tuturor acestor frici, se pare ca se afla frica de moarte.

La mine totul a inceput prin clasa a cincea sau a sasea, cand intr-o noapte, inainte sa adorm m-a izbit gandul asta ca ok, o sa mai traiesc multi ani dar intr-un final tot o sa se sfarseasca si o sa vina moartea. Si dupa moarte? Pai nimic...in sensul ca nimic, nada, niente, gol, vid, aleluia! Exista vreo cale sa scap de moarte? Absolut nici una. Si atunci m-am blocat si am incercat sa gasesc o solutie de compromis las'ca vad eu ce fac cand ajung acolo, acum trebuie sa dorm ca ma trezesc devreme dimineata. Dar somnul n-a mai vrut sa vina pentru ca ramasese suspendat undeva acolo in ghearele ascutite ale fricii de moarte.

Si groaza asta a revenit sistematic de-a lungul timpului sub diferite forme dar tot n-am reusit sa-i dau o rezolvare cat de cat acceptabila si inghitibila astfel incat sa inchid o data subiectul asta amenintator. Iar acum e un mare semn de intrebare care uneori ia forma depresiei, alteori panicii, alteori ia forma ipohondriei in care mi se pare ca am o boala grava si o sa mor.

Invidiez in cel mai bun sens al cuvantului oamenii care au gasit o cale sa se impace cu ideea mortii. Cel mai mult ma fascineaza oamenii care cred ca dupa moarte ajung in Rai si totul e minunat. Ma uit la ei cum vorbesc si ii vad cat sunt de fericiti si de impacati, ei chiar cred in asta si asta le aduce o liniste pe care eu n-o s-o am niciodata.

Bunica mea, de exemplu era asa...vorbea despre moarte cu o acceptare care ma lasa fara cuvinte, ca si cum asa a lasat Dumnezeu, asa e normal sa se intample si o sa fie foarte bine. Ea vorbea cu Doamne Doamne in fiecare zi, se ducea la biserica, prin urmare era convinsa ca nu are de ce sa-si faca griji. Dimpotriva, schimba deseori subiectul ca si cand problema asta cu moartea este ca si rezolvata, mai important era sa-si faca griji de vaci, de oi, de cum va fi recolta anul asta, etc.

Ma gandeam deunazi, vazand multe postari legate de religie in scoala, de ce au avut atat de mult succes religiile de-a lungul timpului: pentru ca se adreseaza in mod special problematicii mortii, cea mai dureroasa si mai spinoasa problema a fiecarui om si pentru ca este foarte tentant si linistitor sa stii ca esti pe maini bune, ca exista un Cineva mare si tare (fie ca e Isus, Mahommed, Budha, etc) care are grija de tine sa nu ti se inample ceva rau pe parcursul vietii si mai ales - dincolo de ea. E ca si cum trei sferturi din problemele tale sunt rezolvate , nu-ti mai ramane decat sa te apuci sa traiesti, este o eliberare extraordinara.

Irvin Yalom spunea parca in Soarele meu, ca daca rezolvi problema cu acceptarea mortii, restul e floare la ureche.

Mai nou imi surade ideea conform careia suntem parte din acelasi fluviu, iar noi oamenii suntem ca niste picaturi care ne desprindem temporar din el si urmam viata pe pamant unde experimentam tot felul de chestii si invatam ce e de invatat iar apoi ne intoarcem la fluviul de origine si tot asa. Sau scantei dintr-un foc mare care se desprind si apoi revin la focul initial, sau folositi orice imagine vreti, important e sa prindeti ideea. Asta e un fel de credinta budhista dar pe mine m-a atras prin orizonturile si oportunitatile care ti le deschide, pentru ca ideea nu se pune in termeni de bun-rau, fluviul e fluviu, picaturile sunt picaturi, in schimb accentul este pe experimentare, pe invatare si pe toleranta sau lipsa de repercursiuni: poti sa dai chix intr-o viata dar mai ai altele in care se inveti, iar chestiile nasoale care se intampla sunt doar lectii pe care e bine sa le inveti cat mai bine sa-ti foloseasca data viitoare. Si apoi am aprofundat putin cu fizica cuantica si m-a fascinat faptul ca s-a descoperit recent ca la baza tutror lucrurilor (vii sau nu) este o particula foarte, foarte mica formata (surpriza!) din energie pura, adica nu are masa. Si ca de fapt lucrurile iau formele diferite pe care le stim noi (piatra, geam, apa) in functie de modul in care sunt asezate particulele respective. Si inca ceva care mie imi place foarte mult: se pare ca daca doua particule s-au intalnit o data, stabilesc o conexiune care se mentine, cumva una o influenteaza pe cealalta la mult timp dupa ce au fost separate ( ca un fel de telepatie, nu stiu cum sa-i zic). Cred ca o parte din ideea asta a o poti gasi in cartea lui Adrian Nuta: “Ghidul Iluminarii pentru Lenesi”.

Cam atat despre moarte, acum sa traim :)