Teama de confruntare

Asta e iarasi un post pe care l-am scris foarte greu pentru ca e al naibii de greu sa vorbesti despre chestii umilitoare. De cand ma stiu mi-a fost teama de confruntari, discutii in contradictoriu, certuri, you name it. Momentele alea in care trebuie sa-ti sustii cu calm si argumente punctul de vedere si sa determini persoana din fata ta sa cedeze chiar si partial pentru a ajunge la o intelegere. Eu incep o discutie in contradictoriu atunci cand drepturile mi-au fost incalcate grav si cerinta celuilalt imi violeaza valorile personale. In restul cazurilor (adica 99%) abandonez din start.

Am observat ca atunci cand intru intr-o discutie in contradictoriu ca sa-mi apar drepturile in mine se inalta un dusman mai puternic si mai periculos decat cel din fata mea. Si pentru ca intotdeauna eram concentrata pe ce spun, ce argumente sa aduc si in acelasi sa urmaresc firul logic al interlocutorului in tensiunea care crestea, n-am reusit decat tarziu de tot sa-l identific pe adevaratul sabotor din interiorul meu, care - insidios si cameleonic - apare sub forme si intensitati diferite ...uneori e ca o gheara care ma gatuie de simt ca nu-mi mai ies cuvintele din gura, alteori o strangere care-mi face stomacul ghem sau o voce care-mi bubuie in urechi de ma mir ca nu aude si omul din fata mea: “las-o balta, nu vezi ca nu esti in stare”, “n-ai nici o sansa, mai bine stai in banca ta” din nou si din nou si din nou, de nu mai stiu care cu care vorbeste.

Dusmanul meu cel mai temut este in mine si habar n-am cum a ajuns acolo, cum a ajuns o parte din sufletul si mintea mea si ma urmareste oriunde ma duc. Este ceva ce vine de foarte foarte departe, din vremuri stravechi cand vorbe ca “nu vorbi neintrebat” sau “esti mic, nu stii” sau “nu vezi ca spui numai prostii”, “taci din gura ca ma faci de rusine” aveau sens si erau cat se poate de reale...dupa aia nu mai stiu ce s-a intamplat s-au pierdut prin mine si au reaparut sub forma monstrului care nu ma lasa sa-mi exprim punctul de vedere sub amenintarea cetoasa a unei pedepse groaznice si ireversibile dar complet necunoscute mie (chiar, oare ce mi s-ar putea intampla?) Si oricat as incerca sa dialoghez cu monstrul, nu reusesc – el nu mai vorbeste demult romaneste si nici macar englezeste sau japonezeste, el vorbeste o limba pe care nu o inteleg dar pe care o simt atat de bine, fizic in corpul meu. Pentru ca celalalt pleaca dar eu raman dureri de cap ingrozitoare, cu vina si culpabilitate si frustrare ca sunt “pedepsita” ca am incercat sa incalc regulile si sa ma “razvratesc”.

Si-n acelasi timp imi intra sub ochi trei posturi minunate legate de asta:

“Bine, sa nu avem apoi vorbe cum ca nu te-am avertizat! Daca vrei sa ai un copil liber, un copil care nu se teme sa-si exprime gandurile in raporturile lui cu autoritatea si are curajul propriilor opinii, iti recomand urmatorul lucru:

Stimuleaza-l sa te infrunte!
Da, ai citit bine! Prima autoritate esti tu. Incurajeaza-l sa-si comunice pozitia personala. Nu o sa-ti placa! Niciunei persoane intr-o pozitie de autoritate nu-i place sa fie confruntata (in afara de sadicii care gasesc aici pretexte excelente pentru a-si revarsa agresivitatea) Insa viata are si gusturile ei amare, bune pe termen lung.” http://www.adrian-nuta.ro/cum-sa-i-provoci-o-erectie-inspectorului-scolar/



“Ce e in neregula cu “nu e frumos sa fii furoasa! fetitele nu se infurie?”. Pai se intampla ca noi fetele invatam sa nu ne exprimam furia pe nicaieri. Ori o adunam in noi si explodeaza pe cine nu trebuie (mai tarziu pe copii, cand ii avem), ori incepem sa ne infuriem pe noi, sa ne autocriticam. Ca nimic nu facem bine, ca nu suntem bune de nimic. Eu sunt una din fetele astea pe care s-a pus presiune sa nu se infurie si pariez ca 99% din majoritatea femeilor sunt asa. Eu nu vreau ca fetele mele sa ajunga asa. Vreau sa se infurie, sa fie in contact cu furia lor interioara. Si, desigur sa o exprime intr-un mod safe pentru toata lumea si cand or sa fie mai mari, sa si-o transforme.” http://otilia-mantelers.urbankid.ro/2012/11/nu-e-frumos-sa-fii-furioasa-fetitele-nu-se-infurie.html



“Dar oare ce se intampla cu o emotie neconstietizata si netraita? Sa zicem niste sentimente de furie, adunate din copilarie si niciodata exprimate . Aceste sentimente se pot ascunde sub straturi grele , cu grija construite ale mecanismelor de aparare. Privit din exterior , e ca si cum ele nu ar fi. Dar ele exista, si au o puternica incarcatura energetica, adunata in atatia ani. Si presiunea creste, si ele au nevoie sa se exprime, sa iasa la suparafata. Vor iesi? Cu siguranta, numai ca vor iesi pe unde aleg ele si nu pe unde alegi tu. Tu ti-ai pierdut dreptul de a decide asupra modalitatii lor de exprimare in momentul in care ai refuzat sa le accepti existenta. Si au sa iasa, cand te astepti mai putin si cum te astepti mai putin. Se pot folosi de planul somatic, si pot conduce la imbolnavire sau pot iesi spontan in relatiile cotidiene, fata de persoane care nu au nici o legatura cu furia ta originala si a caror singura vina este acceea ca se afla in prezentul tau.” http://inself.wordpress.com/2010/09/09/elibereaza-te-de-emotiile-negative/