1 an

Azi am implinit un an de blogging desi mi se pare ca scriu aici dintotdeauna. Nu sunt adepta aniversarilor oficiale dar e totusi e varsta cand incepe sa mearga pe picioarele lui si merita cinstit cu niste statistici:

• sunt pe pozitia 16541 in zelist, asta inseamna ca daca s-ar organiza alegeri maine, blogul meu ar fi votat de 0.00000001% din romani :)
• cea mai vizualizata postare a fost asta
• post-urile sunt dezlanate, nu respecta normele metodologice ale unui articol care se respecta (un om de presa poate ar fi ingrozit) scriu despre scoala cand incepe vacanta, nu pregatesc articole de sezon (gen Paste, Craciun) in schimb scriu din toata inima, scriu ce simt si scriu cu toate mastile jos.
• m-am intalnit offline cu un singur cititor al site-ului si am descoperit cu stupoare (sic!) ca de fapt ne cunoastem...cat de tare poate fi asta?:) acum mi s-a cam facut frica de experiente de genul asta.
• cititorii mei se numara pe degetele de la o mana si asta daca statisticile mele imi arata ce trebuie pentru ca la un moment dat imi arata ca toti sunt din Olanda (!) deci s-ar putea sa dea putin rateuri sau sa nu stiu eu sa le interpretez:) nu stiu exact cine sunt dar mi-s dragi de nu mai pot si atata timp cat nu-mi apare “0” o sa continui sa scriu.
• nu am folosit imagini pentru posturi desi am inteles ca asta le face mai “citibile”
• nu l-am link-uit cu facebook sau google+ sau alte butoane
• nu am primit nici o leapsa dar mi-e frica de ele , nu stiu de ce – le asociez cu email-urile care circulau intr-o vreme cu poze gingase si mesaje meditative iar la sfarsit bomba: daca nu dai mai departe la 10 persoane, ceva groaznic o sa ti se intample in urmatoarele zile
• nu am avut nici un hater desi comentariile sunt la liber (bine, asta s-ar putea sa aiba putin de-a face cu punctul 1)
• mi-am gasit bucati de blog pe alte bloguri dar culmea, asta nu m-a suparat deloc, dimpotriva m-am simtit magulita ca cineva a preluat ce am scris eu. Daca punea si sursa era perfect, dar asta e, nu traim intr-o lume perfecta.
• am fost adaugata in blogroll-uri de oameni de care n-aveam ca ma citesc si pentru asta le multumesc!

Acestea fiind zise: la multi ani blogule! (ce ciudat suna:))

Vis, tel, obiectiv

Ti s-a intamplat vreodata sa vrei ceva foarte mult dar sa nu ai curajul sa-ti indeplinesti visul?

Motivele cel mai des invocate sunt: nu am bani, nu stiu, e prea tarziu pentru mine, o sa ii afecteze pe cei din jurul meu, nu pot, nu ma pricep, nu sunt genul - toate asezonate cu un puternic sentiment de frica si nesiguranta ca asa le sta bine:)

De fapt adevaratele motive sunt:

1. contravine cu valorile tale cele mai profunde. De ex daca una din valorile tale de top este libertatea iar scopul propus este sa obtii o pozitie de top-management in compania in care lucrezi, va exista tot timpul un conflict interior intre dorinta de a progresa si aceea de a-ti rapi libertatea deoarece te gandesti ca de multe ori un astfel de job vine cu responsabilitati mai multe si timp alocat corporatiei astfel incat te vei auto-sabota cu succes, ratand pas cu pas orice oportunitate de promovare care iti iese in cale. Important: la valori nu se umbla pentru ca sunt chestii de profunzime care pot destabiliza. Adica daca primele trei valori pentru tine sunt libertatea, aventura si distractia, ar fi mai bine sa fii fidel acestor principii decat sa fortezi cu idei venite din afara gen loialitate, responsabilitate, etc. Pur si simplu nu merge, iti transmiti ca nu te iubesti si nu te accepti asa cum esti. Ele pot suferi mici variatii pe parcursul vietii dar in nici un caz nu se schimba peste noapte, ca parte a unui proces constient. O modalitate de a afla care sunt valorile tale personale aici.
2. se bate cap in cap cu o convingere limitativa pe care o ai de mic si este bine stantata pe creier. Daca la tine in casa parintii repetau cu obida ca banii sunt ochiul dracului si ca toate persoanele pe care le stiu s-au schimbat complet cand au dat de bani, atunci stii ce convingere te impiedica sa devii si tu un om bogat. Sau convingerea ca banii se fac foarte greu, cu munca multa si sacrificii care intr-un final nu merita – iarasi este o convingere care te poate bloca. In general convingerile limitative sunt atat de bine ascunse incat sunt ca niste axiome pe care este construit sistemul nostru de gandire si pe care – la fel ca in matematica – le luam de bune, nu le mai punem la indoiala si in nici un caz nu ne punem sa le demonstram veridicitatea. Din aceasta cauza este foarte greu sa le identificam, ele sunt chestii foarte adevarate, general valabile pe care nici nu le mai trecem prin filtrul gandirii si ni se pare foarte evident si normal sa fie asa, ba chiar avem reactii de soc si groaza atunci cand intalnim oameni care nu gandesc la fel ca noi.
3. al treilea motiv este legat de zona de confort. Cu cat caile neuronale sunt mai batatorite, cu atat mai greu este sa le schimbi sau sa creezi unele noi, sa te lupti cu nesiguranta ca poate nu duce unde trebuie si in final sa muncesti s-o largesti pentru ca tendinta este s-o iei instinctiv pe calea veche, cunoscuta. De aceea este foarte greu sa implementezi un obicei nou (sa mananc sanatos, sa fac miscare, sa citesc, etc). Anxietatea si disconfortul legat de noua abordare poate fi mai mare decat beneficiile potentiale obtinute. Pentru sistem, introducerea unui obicei nou este foarte stresant si perturba cam toate functiile, de aceea e bine sa alegi un singur obicei sa si sa fii sigur ca este potrivit pentru tine si este intr-adevar ceva important , altminteri poti trai foarte bine si fara el.
   Un alt pericol in introducerea unei schimbari este ca esecul iti loveste direct increderea in sine. Frustrarea lui “n-am fost in stare nici macar sa...”, “poate nu merit sa mi se intample lucruri bune” este foarte paguboasa si cu efecte negative pe termen lung in increderea in fortele proprii si atunci e bine sa fii foarte sigur ca este ce iti doresti si esti suficient de motivat pentru asta: simti ca iti doresti acel lucru, il meriti, ai gasit o cale de a-l implementa, poti sa adopti comportamentele corespunzatoare si esti capabil sa mergi pana la capat.

Prin urmare cand ceva nu “iese” asa cum iti doresti, cand ceva te impiedica sa actionezi sau iti pune frane cand ai demarat deja actiunea – probabil ca acestea sunt cauzele ascunse care  te tin in loc si nu cele pe care le rostesti cu voce tare.

Romania

Zau ca seamana putin cu Alpii Elvetieni. Cand de fapt e doar Pestera. Comuna Pestera, langa Piatra Craiului. In Romania.

Poate va intereseaza

Creeaza sa traiesti, Traieste sa creezi!

Arta este hrana sufletului. Arta poate insufla speranta. Din acest motiv investim 15.000 de euro in proiecte artistice menite sa aduca alinare pacientilor din spitale. Daca esti un artist tanar in spirit, daca domeniul tau este literatura, arta manuala, teatrul sau pictura, daca si tu crezi in puterea terapeutica a artei, propune-ne un proiect pe care sa-l implementam impreuna intr-un spital din Romania. Inscrie-te in competitie pana pe 15 august. Juriul va aprecia cele mai originale idei si noi le vom finanta cu 3000 de euro.  (artapentruviata.ro)

Eu n-am nici o inclinatie artistica, dar poate voi aveti:)

S-a schimbat complet

Deseori aud formularea asta cand o amica/amic imi povesteste despre problemele cu partnereul de viata. Si chiar si mie mi s-a intamplat, dupa ceva timp de cand ne cunoscusem sa descopar lucruri la al meu sot la care nu m-as fi asteptat si care m-au luat cumva prin surprindere (in mod neplacut fireste).

De fapt ce se intampla? Imi pare rau sa demitizez mitul dragostei ideale, in care jumatati perfecte se vad reciproc intr-o secunda perfecta si se potrivesc atat de bine incat formeaza o sfera perfecta si traiesc perfect pana la adanci batraneti. Dar nici nu sunt nihilista sa spun ca dragostea e de fapt o prostie si mai mult decat atat, ea de fapt nu exista. Nu. Doar ca vreau sa fac niste mentiuni:

1. in momentul in care cautam pe cineva sa ne “implineasca” suntem deja pe drumul gresit. Tu esti perfect(a) si implinit(a) asa cum esti, nu ai nevoie de altcineva. Pentru ca altminteri “implinirea” asta inseamna de fapt ca tu cauti pe cineva sa-ti satisfaca niste nevoi pe care tu le resimti acut dar nu esti capabil sa ti le oferi singur fie ca e vorba de nevoia de dragoste, nevoia de apreciere, de protectie, de siguranta, etc. Inconstient alegem persoane care ne acopera anumite goluri, problema e ca fie gasim ce cautam si dupa ce golul este acoperit/reparat, simtim ca nu mai avem nici un motiv sa ramanem langa omul respectiv, fie omul se trezeste ca i se cer anumite chestii pe care el nu are nici un chef sa le dea si nici n-a zis vreodata ca le da iar noi suntem frustrati de moarte, pentru ca motivul principal al alegerii partenerului respectiv a fost tocmai promisiunea tacita a acelor lucruri. Si aici apare problema: de multe ori respectivul nu a promis nimic, poate doar ne-a dat senzatia ca poate sa ne implineasca acea nevoie insa restul l-am facut noi, adica l-am inzestrat cu calitati pe care nu le avea pentru ca pur si simplu ne doream atat de mult lucrul acela incat am trecut dincolo de ce ne spunea realitatea si am inceput sa ne imaginam. Si mai rau decat atat, am inceput sa credem ceea ce ne imaginam.
   
   
2. in mai toate relatiile mele amoroase, de fapt am stiut (undeva inauntrul meu) tot ce nu era in regula in relatie dar mi-am dorit atat de mult sa mearga incat am inchis ochii si am ignorat semnalele. Insa in momentul in care inevitabilul s-a produs, si omul de langa mine “se schimbase complet” de nu-l mai recunosteam - de fapt am realizat ca am stiut ca asta va urma si surprinderea era mai mult de fatada, al saselea simt ma avertizase tot timpul dar eu am ales sa-l ignor din cauza faptului ca per ansamblu, situatia imi convenea: fie era comoditatea, fie era nevoia de siguranta, fie imi facea bine la ego sa-mi imaginez ca sunt deosebita si respectivul nu poate fara mine.
   
   
3. prin urmare e ok sa mergi inainte dar sa-ti asumi ca pe undeva ai stiut, ca semnalele au fost dar le-ai ignorat din motive care te privesc numai pe tine. Un om langa care traiesti zi de zi, nu se schimba brusc cu 180 de grade. Poate doar daca este un actor desavarsit sau un psihopat criminal in serie. Ceea ce sper ca nu e cazul.

Daca nu reusesti sa privesti in urma si sa vezi semnalele care au dus la schimbarea respectiva, atunci inseamna fie ca le-ai ignorat cu buna stiinta, fie nu esti deloc in contact cu emotiile si sentimentele tale si merita sa te apleci putin asupra lor, inainte sa te arunci intr-o alta relatie trasa la indigo cu cea din care tocmai ai iesit. Si in felul asta poti sa intuiesti din timp ceea ce nu e ok si sa clarifici sau sa te retragi, inainte ca lucrurile sa devina dureroase pentru ambele parti.

Eu cred ca cel mai simplu mod de a verifica daca esti in relatia care trebuie este atunci cand iti dai seama ca dragostea nu doare.

Etichete

Etichetarile sunt chestiile care ne vin in cap atunci cand intalnim o persoana noua si trebuie sa o catalogam cumva. Mintea e in alerta maxima pana cand incadreaza noul in niste marje deja cunoscute. Ca atunci cand incerci un aliment noua si iti vine sa zici: “aha, pai are gust de...” si compari cu un aliment cunoscut si astfel mintea se linisteste pentru ca stie cam despre ce e vorba. Chestia asta cred ca vine din timpuri stravechi cand omul pesterilor se intalnea prin padure cu un animal salbatic si era util sa-l catalogheze rapid ca sa stie daca este cina sau daca nu cumva cina va fi chiar el.

Si in ziua de azi identificarea rapida ca figurilor necunoscute cu trasaturi, caracteristici cunoscute are o mare important in supravietuirea si dezvoltarea noastra ca specie sociala moderna :) insa de aici pana la etichetare e un pas mare si cam lateral. Sa explic: atunci cand vedem un om prima oara, in cateva milisecunde ii scanam infatisarea, gesturile, vorbele si pe baza informatiilor obtinute mintea noastra cauta cu disperare in baza noastra de date experiente, amintiri care sa aiba legatura cu informatiile respective. Asa se intampla ca un om apartinand unui anumit grup etnic, preia aproape involuntar toate caracteristicile grupului respectiv, asa cum au fost ele stocate in memoria noastra. Sau o caracteristica aparte a respectivului, de exemplu o palarie cu boruri largi sa ne aduca aminte de o experienta neplacuta din trecut, cu o persoana care purta acelasi gen de palarie si instantaneu ea ne devine antipatica.

Se pare ca asta e una din explicatiile pentru indragostirile la “prima vedere”: barbatul/femeia respectiva poseda caracteristici ce amintesc de persoane investite cu incredere de noi in trecut sau de exemplare valide dpdv perpetuare a speciei, adanc inradacinate in inconstientul colectiv (de genul o femeie cu sani mari, sugereaza fertilitate, maternitate deci sanse mari de reproducere victorioasa)

Apropo de scanare in cateva secunde, se pare ca la un interviu, angajatorul stie cam in cateva zeci de secunde daca esti sau nu candidatul potrivit, desi tu de abia te-ai instalat pe scaun si te pregatesti sa “il dai gata” cu cunostintele tale.

Partea proasta la etichetarea oamenilor este ca este loose-loose situation: tu pierzi ca ii tai orice sansa de a-ti dovedi ca e un om ok, ingradindu-l in niste convingeri rigide si limitative iar el se enerveaza cand este primit cu ostilitate (apropo, etichetarea se “simte” foarte bine de catre cel etichetat) si reactioneaza (pe buna dreptate) cu aceeasi moneda. E cumva cazul profetiilor autoimplinite, cand tu crezi ca o persoana se va comporta intr-un anumit fel, inconstient il provoci si va avea acel comportament dezagreabil, astfel incat tu sa poti exclama la sfarsit satisfacut: “normal, stiam eu ca astia (unde astia= tigani, politicieni, fotbalisti, etc) nu sunt de incredere”

Prin urmare e bine sa lasam sa se desfasoare procesul de “scanare”, de fapt cred ca e imposibil sa-l opresti, porneste instantaneu si este foarte rapid. Ceea ce putem insa sa facem este ca odata “clasificat” subiectul, sa incepem sa ne indoim de veridicitatea informatiilor furnizate de minte, sa nu le luam de bune si sa dam credit celui din fata noastra, indiferent de cate experiente negative am avut in trecut in acelasi context. Asta nu inseamna sa fim creduli sau fraieri ci doar sa dam o sansa prezumtiei de nevinovatie. Mie imi iese foarte rar, din pacate etichetez cu usurinta, dar m-as bucura sa stiu ca altii stau mai bine la capitolul asta.

Idiocracy

O comedie la care - la sfarsit mai mult te umfla plansul decat rasul, despre cum o sa evolueze omenirea. Grotesc si tras de par - dar cat de adevarat pe alocuri. Asta imi aduce aminte de doua lucruri:

1. postarea mea
2. postarea altcuiva

Enjoy!

Greseli de mama

Nu stiu cum sa le numesc , sa zicem niste decizii pentru care o mama ar putea fi blamata dar care la mine au mers de minune. Asta nu inseamna ca recomand ...ci doar incerc sa spun ca ..uneori copii nu sunt din carti si ca...uneori solutii surprinzatoare pot sa functioneze daca iti asculti intuitia. Probabil ca ce am scris eu aici nu ar functiona la alt copil si viceversa dar ideea merita retinuta, uneori e bine sa scoatem nasul din carti si sa ne ascultam copilul.

Inca din primele zile la spital fetita mea sugea in disperare ...a fost perfect racordata la san si a a facut ea tot ce n-am stiut si nu m-a dus pe mine capul sa fac. Dar, era o mare mancacioasa si laptele meu nu era suficient. Asa ca i-am dat in completare lapte praf. Cu biberonul. Dupa fiecare masa. Si nu a renuntat la san iar mie nu mi s-a oprit lactatia. Deci se poate.

Am trecut si prin etapa vreau desene! Cu cat incercam sa restrictionez programul de uitat la televizor cu atat era mai rau: frustrari, plansete, incalcari repetate de promisiuni si multe altele eram la capatul puterilor ...pana cand am zis: vrei desene? Ia desene! Si i-am dat ...non-stop...la televizor...la ipad, pe mobil...incontinuu desene animate cu pinochio, cu alba ca zapada, pisicile aristocrate, dalmatieni, frumoasa si bestia, in engleza, in romana, la minimax, la cartoons, la bebeTV, pe youtoube...you name it! Vreo doua -trei zile a fost ametita de la atata uitat...a patra zi cand i-am dat drumul la televizor a spus incetisor :nu mai vreau desene! Si asa a ramas. Am un copil unic in univers care nu isi doreste desene. Haios este ca atunci cand mergem in vizita si se deschide televizorul toti copii sunt cu ochii lipiti de ecran, a mea se intoarce cu spatele.

Se joaca pe calculator da, stiu, sunt o mama denaturata:) dar zau ca sunt niste joculete pe i-pad etrem de instructive. Are, bineinteles pe domnul Talking Tom, apoi unul cu puzzle-uri din animale si cand reusesti sa-l completezi pornesc aplauze si iti arata cum face animalul respectiv. Mai are de genul recunoaste diferentele din 2 imagini identice. Apoi intorsul cartilor sa se potriveasca cu sunetul animalelor apoi are unul haios in care trebuie sa identifici zgomote neobisnuite de genul sunetul casei de la supermarket, unul in care tunde si spala diverse animalute, unul de logica foarte tare in care trebuie sa scoata masina din parcare prin inlaturarea obstacolelor. Altul te invata sa numeri in engleza. Fara efort a invatat si ea cuvinte in engleza: next, play, ok, help, again, repeat si alte asemenea. Nu sta toata ziua pe jocuri. Cam 15-20 min pe zi.

Mananca ciocolata. Da, copilul meu mananca ciocolata. Mi se pare inuman pentru un copil sa nu-i dai macar o bucatica de ciocolata. Desigur ca plusez pe fructe sau compot sau fursecuri facute in casa, dar din cand in cand – sa zicem de 2-3 ori pe saptamana mancam si o bucatica de ciocolata. Si asta fara sa conditionam primirea ei de abolut nimic. Citeam undeva ca pentru copil poti folosi sistemul pedeapsa -recompensa dar niciodata pentru mancat sau dormit (sa primeasca ceva pentru ca a mancat tot din farfurie sau a dormit la pranz)

Nu am pedepsit-o niciodata pana acum, pur si simplu n-am considerat ca a facut ceva suficient de grav incat sa fie cazul aplicarii unei pedepse. Au fost situatii mai delicate in care a pictat peretii din apartament sau a fugit de langa mine in magazin si s-a ascuns de mi-a stat inima in loc pana am gasit-o. Dar n-aveam de ce s-o pedepsesc, ea nici macar nu realizase ca facuse ceva rau. Pur si simplu i-am explicat ce sentimente am avut eu si ca n-as vrea sa repete experienta.

Prin urmare – cand o solutie nu functioneaza este important - nu sa insisti - ci sa schimbi abordarea. Nebunia este sa faci lucrurile in acelasi fel si sa speri sa obtii rezultate diferite (Einstein) Si da, uneori este bine sa lasi manualul deoparte.

Se cauta un Lider

Mi se pare de rasu'plansu' ce se intampla acum in tara asta...Daca citesti pe ici-colo ideea principala este: 

<Il urasc de moarte pe Basescu dar nu pot sa-i las p'astia sa dea o lovitura de stat.>

Cred ca acum s-a creat golul necesar pentru un lider. Istoric vorbind, in momente din astea de cumpana si de confuzie maxima, se naste de obicei un lider. Sper sa nu se dezica istoria tocmai acum:) In telenovela asta cacacioasa in care unul trage in hais si unul in cea e momentul sa apara un al treilea care sa ne traga pe toti in aceeasi directie. Buna sau rea, aproape numai conteaza, numai sa ne miscam naibii undeva.

Si acum idei random:

Mie mi se pare ca Basescu a prins foarte bine cum functioneaza sistemul parghiilor politice. Ca foloseste asta in scopuri malefice, asta e altceva – dar nu pot sa nu-i remarc inteligenta si siretenia si longevitatea politica.

Cam tot ce face, face cu cap, iar la capitolul razbunari e maestru...pe toate le-a planuit in liniste si pana la urma a reusit...doar e Scorpion, nu?

Si acum scenariu conspirationist demn de ziarul Clic!: mie mi se pare ca i-a dat puterea prea repede lui Ponta. Poate sunt paranoica dar cred ca el nu a epuizat toate resursele in a-l impiedica Ponta (aka PSD) sa devina prim-ministru. Eu cred ca a cedat intentionat. Tin minte ca si Ponta cand s-a trezit prim ministru era cam nauc , nici macar el nu se astepta sa reuseasca asa usor. Dar i-a lasat...pentru ca a stiut ca o sa-si dea in petec. Pentru ca a stiut ca in cele cateva luni populatia o sa se prinda ca noii votati sunt niste lupi flamanzi cu parul vopsit. A sacrificat localele dar mizeaza pe generale, alea cu adevarat importante. Stia ca n-o sa castige simplu, capitalul lui politic era in cadere libera. Practic si-a luat capital din prostia opozitiei. Ceva in genul: Ok, ma dati jos, dar vreti sa vedeti un demo despre cum va fi? Si inca ce-am mai vazut! Mie omul asta mi se pare genial. Genial in sensul rau al cuvantului, dar totusi genial.

Tari

Imi place sa calatoresc, iar cand dau de greu imi vine sa-mi iau calcaiele la spinare si sa plec intr-o tara civilizata, unde totul o sa fie bine iar eu implinita. Din pacate, sub masca asta a “m-am saturat de Romania ma duc in locuri mai bune” sta fuga mea de mine insami si speranta ca odata ajunsa acolo, problemele mele se vor rezolva. So fucking wrong! Prin urmare m-am lamurit cu partea asta, mai ramane calatoria scurta, de placere. Intotdeauna mi-au placut destinatiile neobisnuite si cand spun neobisnuite nu ma refer la Haiti , Maldive si Insulele Bora Bora versus turci , greci si bulgari ci ma refer la destinatii cu adevarat neobisnuite.

De exemplu, mi-ar placea tare mult sa ajung in Congo, Groenlanda, Insulele Galapagos, Tara de Foc, Vietnam si Peru (sau macar Chile).

Aveam un coleg care isi lua concediu o luna si ceva pe an si pleca in astfel de locuri si ma enerva ca alegea parca intentionat destinatii la care eu ma gandeam cu jind de multi ani. Oricum “plimbarile” il costau cam 10 000-12000 euro pentru fiecare destinatie ceea ce pentru mine era enorm sa dau pe un concediu. Insa Peru este pe whishlist de foarte multa vreme si in cele din urma o s-o concretizez chiar daca va trebui sa vand din casa:))

Unde n-am fost dar nici n-as merge, cel putin nu acum, as lasa ca destinatii pentru cand oi iesi la pensie si spiritul de aventura se va diminua simtitor: Londra, Paris, Barcelona, Amsterdam. Sunt destinatii minunate dar cumva clasice si mai usor “realizabile” si de aceea le mai aman.

Ce am vazut si mi-a placut:

Bulgaria -mancarea bestiala!

Grecia – cultura, viata de noapte

Croatia – natura, peisajele incredibile

Elvetia – muntii Alpi spectaculosi, oameni cam tepeni si multe reguli

Austria – idem ca Elvetia doar ca oamenii mai calzi un pic:)

Ungaria – pe fuga,n-am putut sa-mi fac o idee

Italia – oameni dusi cu capul, nebuneala, zapaceala, liked it:)

Germania – mixed feelings

Tunisia – rasfat suprem, exotism, aventuri in desert:)

Turcia – boooring (mancare, piscina, somn si a doua zi de la capat); rafting-ul m-a salvat de la auto- harakiri:)

Praga – arhitectura m-a dat pe spate desi nu-s fan, cafenelele idem

Mexic – oameni calzi si deschisi desi saraci, o adevarata experienta la capitolul inspiring people

US – not my type, din cauza oamenilor, cred:)

Portugalia – love it!, cultura, pasteis-ul, rechinii si pisicile de mare uriase din Oceanarium.

Romania are ceva special, ce nu are nici o alta tara: natura salbatica, neatinsa de mana omului. Aici ar trebui sa fie punctul forte in promovarea turismului romanesc.. Dar deja intram in alta discutie.

Competitie, suprasolicitare si scoala

Oricat am vrut sa le separ si sa fac un post pentru fiecare nu a fost posibil, sunt prea strans legate asa ca le pun impreuna.

Mai intai sa facem un scurt istoric: eu am fost un copil constiincios (prea constiincios, primul meu chiul s-a intamplat in clasa a XII-a daca va puteti imagina asa ceva) cu participari la toate olimpiadele posibile si imposibile (mint, la Latina n-am fost) si tin minte si acum cand ma calificam la faza judeteana la mai multe materii eram pusa sa aleg cu care merg mai departe pentru ca erau orgolii la mijloc si profesorii se suparau daca renuntam la materia lor. Cu o mama ambitioasa care se mandrea cu rezultatele mele si cred ca pe undeva compensa frustrarile ei din tinerete referitor la acest capitol, dar sa nu divagam. Prin clasa a doua faceam furori cu cele 98 de strofe ale Luceafarului invatate pe de rost (nu ma obligase nimeni in mod direct dar m-am prins eu ca sunt apreciate lucrurile exceptionale si plusam) Iar a treia axa e cea legata de experienta mea cu copiii cu inteligenta mult peste medie si i-am vazut cat erau de chinuiti si extenuati. Uneori de abia mai puteau vorbi d'apai sa se se mai concentreze si sa participe la activitatile pe care le desfasuram acolo. Iar parintii, parintii parca erau orbi si surzi nu vedeau decat rezultate si performanta.

Bun. Acestea fiind spuse sa trecem mai departe...

COMPETITIA: nu sunt impotriva competitiei, e clar ca noi ca specie suntem competitivi, genetic vorbind, uitati-va la lumea animalelor, nu e un moft ci intr-adevar competitia asigura supravietuirea speciei. Nu suntem animale dar nici nu ne putem nega instinctele naturale, deci repet, competitia este buna, atat timp cat nu da in altceva. Eu am ce am cu COMPETITIA PROSTEASCA in care iti consumi energie pe lucruri inutile incercand sa fii bun in absolut ORICE. Cu lupta aia care nu e a copilului ci el devine victima colaterala in incercarea parintilor de a dovedi ca “al meu e cel mai cel” de fapt , subliminal mesajul este “eu sunt cel mai cel”. Atentie, daca oamenii competitivi va irita maxim este pentru ca undeva in interior exista frustrarea ca ei se manifesta liber pe cand voi o aveti dar o reprimati ca fiind neadecvata etic si social. De analizat.

SUPRASOLICITAREA e o capcana perfida pe care multi parinti nu o sesizeaza pentru ca in capul lor merge banda “copilul meu este este un geniu si un puternic, cum sa clacheze tocmai el?” si de obicei se ajunge la situatii in care copilul incepe sa somatizeze si ce nu poate spune cu cuvinte spune cu simptome si boli. De ce nu spun copii stop? Pentru ca pentru ei parintele este un zeu, el nu poate fi dezamagit sau suparat. Daca nu face precum i se cere, parintele ar putea sa se supere si sa ii retraga dragostea si atentia care conteaza atat de mult pentru copil este hrana lui, mai importanta decat hrana fizica de zi cu zi. Prin urmare, copilul nu zice ca nu mai poate, dar vomita inaintea unui examen, se imbolnaveste grav si des cand trebuie sa mearga la scoala, face temperatura sau alergii de origine necunoscuta, are diaree din cauza emotiilor. Corpul vorbeste pentru el.

Implicarea in o mie de activitati extrascolare (balet, dans, engleza, pian, karate, inot) corelat cu presiunea pentru rezultate scolare exceptionale (concursuri desfasurate cu precadere in weekend cand copilul ar trebui sa se odihneasca, after- school, meditatii, etc) au un efect dezastruos asupra copilului si adultului de maine. Uitati-va la noi, cu job-uri extenuante care ne mananca timpul, cu activitati carora de abia le facem fata. Cam de asta o sa aiba parte si copilul vostru. Chiar trebuie sa inceapa de la 3 ani? Am auzit de nenumarate ori replici de genul: copilul meu o sa faca X ca sa-i dezvolte atentia, Y ca e bun pentru memorie, Z neaparat pentru sincronizarea miscarilor si dezvoltare armonioasa si de fiecare data se blocau la intrebarea: dar pe copil l-ati intrebat ce-i place?

SCOALA : nu o sa critic sistemul de invatamat romanesc desi tentatia este foarte mare ci o sa spun cum planuiesc eu sa-l “fentez” astfel incat copilul meu sa ia ce e mai bun din el.

1. nu o sa fac lectiile cu copilul meu. Eu nu tin minte sa fi facut vreodata parintii lectiile cu mine dar e un concept pe care il aud foarte des in ultima vreme. Daca nu stie sa faca, o sa se duca cu temele nefacute si o sa-i spuna invatatoarei ca n-a inteles, sa-i mai explice o data.
2. Nu o s-o trimit la meditatii particulare, daca e pasionata de vreo materie sunt sigura ca o sa tabare pe profesoara respectiva sa extraga toata informatia posibila de la ea. O sa caute singura informatii suplimentare, o sa intrebe in stanga si in dreapta. Cunoasteti sentimentul, cand esti pasionat de ceva, e imposibil sa nu gasesti o cale sa-ti satisfaci curiozitatea. In general profesorii sunt maguliti de interesul aratat de elevi si ii ajuta cum pot chiar daca elanul pedagogic e cam stins. Exceptie face situatia in care se afla cu un an inainte de admitere la liceu/facultate cand niste meditatii sunt benefice pentru evaluarea generala a materiei.
3. O sa descurajez invatatul la toate materiile si participarea la toate concursurile. O s-o acopar si o s-o incurajez sa se axeze doar pe materiile care o atrag. Pentru restul, note de 6-7 sunt mai mult decat suficiente. Partea naspa aici este daca admiterea la facultatese se face pe baza tuturor mediilor din liceu o sa fie clar dezavantajata. Din pacate asta e o chestie pe care nu am cum s-o prevad, legislatia se schimba de la o zi la alta.
4. Nu o s-o las sa faca teme de vacanta. Faza ca uita materia e bullshit, voi cand v-ati intors din concediu ati uitat cum sa manevrati calculatorul?
5. O sa-i las timp liber. Timpi morti. Timp pentru a face ce-vrea-ea-sa-faca. Sa se uite pe pereti, sa citeasca o carte, sa se uite la un film, sa se plimbe, sa se joace, whatever. Timp pentru ea, fara sa fie “planificat” in activitati intra sau extra scolare.
6. Nu o sa-i stabilesc niciodata criterii de evaluare de genul sa stie sa citeasca cand intra la scoala, sa stie 5 poezii la sfarsitul gradinitei sau sa ia zece pe linie la nu stiu ce materie.

Cam asta ar fi. Sa vedem ce ramane la fata locului din planurile mele marete :)

Smartphone

Smartphone-ul e noua tigara, nu vi se pare? Cand esti timorat, nu stii ce sa faci cu mainile si lumea se uita la tine, gata, scoti telefonul si te prefaci preocupat de verificare emailuri/navigat pe net...

Sau cand ai timpi morti si te plictisesti ...

Sau ticul nervos cand iti verifici telefonul din 3 in 3 minute...

Va spun, mai tare ca tigara...

Snitele cu cornulete

-Draga mea, azi avem snitel...foarte bun...

-Nu vreau snitel, vreau cornulete!!

-Cornuletele sunt desert, le mancam dupa snitel...

-NU! vreau cornulete!! VREAU CORNULETE ACUM!

Mda...avem un blocaj

-Scumpo, ajuta-ma sa rezolvam problema...Mami ar vrea sa mananci snitel iar tu ai vrea cornulete...ai vreo solutie constructiva in acest sens?

Hopa, “constructiv' o pune pe ganduri....

-Ce inseamna constructiv?

-Pai constructiv inseamna cand faci si putin din ce zice mami si putin din ce zici tu, astfel incat la sfarsit sa fie toata lumea fericita.

-Mami, am o idee...

-S-auzim...

-Mananc snitele cu cornulete...

Mai frate si a mancat copilul snitele cu cornulete de nu se mai putea opri...mie mi se intorcea stomacul pe dos dar zambeam eroic...la sfarsit a spus fericita:

-Mami, a fost contuctiva solutia mea?

-Da, scumpo, foarte constructiva, iti multumesc tare mult!

Doamne, sper sa nu i se aplece...

Concediu in Romania

Dupa un sejur la mare si unul la munte, am invatat urmatoarele:

• oamenii de la fata locului nu sunt intodeauna ca in reclame
• as da oricand zece mari pentru un munte
• ursul se plimba liber pe soselele patriei
• fragii au gust de vacanta
• mi s-a atrofiat simtul fericirii si al entuziasmului
• reusesc sa fac trasee montane la un nivel superior turistilor oraseni dar inferior ghizilor montani, prin urmare n-am avut cu cine sa ma insotesc
• de la un punct incolo vacantele sunt mai mult pentru copii si mai putin pentru tine
• nu-mi place soarele, sunt innebunita dupa furtuni, ploi si nori