S-a schimbat complet

Deseori aud formularea asta cand o amica/amic imi povesteste despre problemele cu partnereul de viata. Si chiar si mie mi s-a intamplat, dupa ceva timp de cand ne cunoscusem sa descopar lucruri la al meu sot la care nu m-as fi asteptat si care m-au luat cumva prin surprindere (in mod neplacut fireste).

De fapt ce se intampla? Imi pare rau sa demitizez mitul dragostei ideale, in care jumatati perfecte se vad reciproc intr-o secunda perfecta si se potrivesc atat de bine incat formeaza o sfera perfecta si traiesc perfect pana la adanci batraneti. Dar nici nu sunt nihilista sa spun ca dragostea e de fapt o prostie si mai mult decat atat, ea de fapt nu exista. Nu. Doar ca vreau sa fac niste mentiuni:

1. in momentul in care cautam pe cineva sa ne “implineasca” suntem deja pe drumul gresit. Tu esti perfect(a) si implinit(a) asa cum esti, nu ai nevoie de altcineva. Pentru ca altminteri “implinirea” asta inseamna de fapt ca tu cauti pe cineva sa-ti satisfaca niste nevoi pe care tu le resimti acut dar nu esti capabil sa ti le oferi singur fie ca e vorba de nevoia de dragoste, nevoia de apreciere, de protectie, de siguranta, etc. Inconstient alegem persoane care ne acopera anumite goluri, problema e ca fie gasim ce cautam si dupa ce golul este acoperit/reparat, simtim ca nu mai avem nici un motiv sa ramanem langa omul respectiv, fie omul se trezeste ca i se cer anumite chestii pe care el nu are nici un chef sa le dea si nici n-a zis vreodata ca le da iar noi suntem frustrati de moarte, pentru ca motivul principal al alegerii partenerului respectiv a fost tocmai promisiunea tacita a acelor lucruri. Si aici apare problema: de multe ori respectivul nu a promis nimic, poate doar ne-a dat senzatia ca poate sa ne implineasca acea nevoie insa restul l-am facut noi, adica l-am inzestrat cu calitati pe care nu le avea pentru ca pur si simplu ne doream atat de mult lucrul acela incat am trecut dincolo de ce ne spunea realitatea si am inceput sa ne imaginam. Si mai rau decat atat, am inceput sa credem ceea ce ne imaginam.
   
   
2. in mai toate relatiile mele amoroase, de fapt am stiut (undeva inauntrul meu) tot ce nu era in regula in relatie dar mi-am dorit atat de mult sa mearga incat am inchis ochii si am ignorat semnalele. Insa in momentul in care inevitabilul s-a produs, si omul de langa mine “se schimbase complet” de nu-l mai recunosteam - de fapt am realizat ca am stiut ca asta va urma si surprinderea era mai mult de fatada, al saselea simt ma avertizase tot timpul dar eu am ales sa-l ignor din cauza faptului ca per ansamblu, situatia imi convenea: fie era comoditatea, fie era nevoia de siguranta, fie imi facea bine la ego sa-mi imaginez ca sunt deosebita si respectivul nu poate fara mine.
   
   
3. prin urmare e ok sa mergi inainte dar sa-ti asumi ca pe undeva ai stiut, ca semnalele au fost dar le-ai ignorat din motive care te privesc numai pe tine. Un om langa care traiesti zi de zi, nu se schimba brusc cu 180 de grade. Poate doar daca este un actor desavarsit sau un psihopat criminal in serie. Ceea ce sper ca nu e cazul.

Daca nu reusesti sa privesti in urma si sa vezi semnalele care au dus la schimbarea respectiva, atunci inseamna fie ca le-ai ignorat cu buna stiinta, fie nu esti deloc in contact cu emotiile si sentimentele tale si merita sa te apleci putin asupra lor, inainte sa te arunci intr-o alta relatie trasa la indigo cu cea din care tocmai ai iesit. Si in felul asta poti sa intuiesti din timp ceea ce nu e ok si sa clarifici sau sa te retragi, inainte ca lucrurile sa devina dureroase pentru ambele parti.

Eu cred ca cel mai simplu mod de a verifica daca esti in relatia care trebuie este atunci cand iti dai seama ca dragostea nu doare.