sâmbătă, 20 octombrie 2012

Ne-iubirea fata de parinti

Iubirea fata de mama si tata este un subiect tabu si probabil asa o sa ramana multi ani de acum incolo. In sondarea ta interioara in care descoperi ca esti invidios, zgarcit, egoist si multe alte aspecte ale Umbrei pe care cauti sa o dosesti cat se poate de bine, poti descoperi un lucru atat de grav si de rusinos incat trebuie inabusit inainte de a lua nastere: ne-iubirea fata de parinti.

Sa nu-ti iubesti mama este un sacrilegiu si cine spune asta ar trebui ars pe rugul iadurilor eternitatii. Parintii nu ti-i alegi si trebuie sa ii iubesti indiferent de ce au facut: sangele apa nu se face si iubirea pentru mama este sfanta cred ca sunt cutume scrise cu sange in inconstientul colectiv al lumii. Si atunci, speriat de ceea ce simti, incepi sa cauti justificari pentru a putea ierta: ca nu a stiut ce face, ca asa au fost crescuti de parintii lor si nu au avut alt model, ca nu exista internet, carti si alte surse de informare, ca a crezut ca e spre binele tau, etc, etc.

Ok, dar acum vin si zic: daca intr-o zi un bolnav psihic iti impusca sotul sau copilul in plin episod psihotic (nu are discernamant deci e clar ca nu a stiut ce face) tu nu simti ura si furie si dorinta de razbunare? Cu ce ma ajuta pe mine faptul ca nu a stiut sau ca in nebunia lui a crezut ca-mi face un bine trimitandu-mi copilul in cer, la ingeri? Spune-mi, asta schimba cumva ceea ce simti? 


Se spune ca oamenii care traiesc permanent in situatia de invinuire a parintilor pentru ceea ce au devenit, sunt oameni mici, lasi, imaturi si iresponsabili. Ca furia otraveste si te baga intr-un cerc vicios care te priveaza de libertatea pe care ti-ar da-o asumarea responsabilitatii.

Eu as zice altfel: oamenii care se forteaza sa aiba sentimente pe care nu le simt natural, se pacalesc pe ei insisi. Si nu numai ca se pacalesc, dar isi fac rau lor si celorlalti.

E ca un meci innebunitor de ping-pong in sufletul tau:
simt asta, dar cum pot sa simt asta, e o blasfemie, un lucru ingrozitor....apoi invinovatirea:
nenorocitule, nerecunoscatorule, monstrule, ei s-au chinuit, s-au sacrificat pentru tine si tu...ce faci? dar...
nici un dar, trebuie sa ierti, sa iubesti.... trebuie sa simti asta si asta si asta!
Si asta in fiecare zi, in fiecare secunda.

Eu nu zic sa te duci la ai tai si sa le spui cu naduf: va urasc din toata inima! Ci undeva in sufletul tau, acolo unde nimeni nu ajunge sa iti spui ca e ok sa simti asta, este consecinta fireasca a ceea ce s-a intamplat in trecut si asta e situatia in momentul de fata. O sa ajuti, o sa asculti, o sa fii alaturi de ei dar ceea ce simti este acolo acum si nu vei schimba asta in mod fortat sau artificial.


Stii, e ca la copiii mici: uneori nici macar nu trebuie sa treci la fapte si sa iei jucaria pentru care se dau cu fundul de pamant in magazin ci e suficient sa ii bagi in seama, sa ii asculti cu atentie si sa le spui ca dorinta lor este importanta pentru tine si i se acorda toata atentia necesara, jucaria va fi notata cu grija pe un carnetel si copilul va fi fericit ca ce spune el este luat in considerare. De fapt comparatia nici nu este fortata daca ne gandim ca de fapt lucram cu copilul nostru interior care vrea sa stie ca este bagat in seama si nu redus la tacere si ignorat asa cum a patit de mult prea multe ori.


Prin urmare, repet: este OK sa simti ceea ce simti, este ceea poti face in momentul asta si este absolut normal.


Eu cred ca macar iubirea parintilor fata de copii ar trebui sa fie oferita neconditionat, adica oferita fara sa astepti nimic in schimb: toate relatiile si iubirile si prieteniile pe care le dezvoltam noi ca adulti ulterior sunt afectate intr-o masura mai mare sau mai mica de aura conditionarii: te iubesc pentru ca, fac asta ca sa faci si tu asta cand o sa am nevoie, iti ofer atentie ca sa primesc ceva in schimb, te ajut pentru ca de fapt ma ajut pe mine si tot asa...intre parinte si copil ar trebui sa fie simplu: te iubesc asa cum pot si stiu eu mai bine, ce faci tu cu dragostea asta este problema ta, eu o sa accept orice varianta posibila.


Bineinteles ca n-o sa-mi pice bine cand propriul meu copil o sa-mi spuna...stii cand incercai sa faci ce e mai bine pentru mine de fapt ma enervai maxim si nu suport asta la tine, dar ma pregatesc sa accept faptul ca oricat de mult m-am straduit, binele meu nu a coincis cu binele lui.

9 comentarii:

  1. Spinos subiect pentru România (sau pentru oriunde?)! Eu aș putea scrie vreo câteva pagini pe subiect. Mă abțin pentru că m-am săturat de mori de vânt. Probabil într-o zi mi se va termina lehamitea și mă voi mobiliza și eu...
    Am cunoscut la un moment dat o tipă care citind niște cărți, mergând la terapie vreo câțiva ani a decis să termine relațiile cu părinții ei, deși EVIDENT nu era nimic în neregulă cu relația lor, părinții ei fiind la exterior niște oameni foooooooooarte drăguți, sociabili, prietenoși, carismatici,etc, etc. Ea a povesti pe scurt cum la aproape 30 de ani, mamă a doi copii, era în continuare amenințată de părinți, jignită, șantajată emoțional, numită în fel și chip etc, etc, adică o paletă largă de chestiuni care se putea înscrie fără îndoială la categoria "Abuz". Când lumea din jur a aflat de ruptură (declarația ei de neiubire, de fapt!) a cam început să o evite pe principiul "Da, da, are dreptate (culmea, lumea o credea!), dar acuma de ce să pună la suflet, toți înghițim mai mult sau mai puțin, sângele apă nu se face, etc, etc." Ciudata a fost ea, nu cei care aveau relații absolut aberante cu părinții (știu eu vreo câteva care l-ar face mândru pe Freud).
    Morala? Nu-i bine să vorbești despre neiubirea părinților. Părinții nu sunt niciodată de vină, iar tu ți-o iei în freză... big time.
    (personal o admir pe tipa respectivă)
    Mă bucur enorm că ai scris despre asta!

    RăspundețiȘtergere
  2. Anca, am deschis cu teama pagina cand am vazut ca exista un comentariu...ma asteptam la ceva de genul: nenorocito, o sa arzi in iad :)

    ma bucur ca ai scris si intr-adevar, la cazurile precum cele spuse de tine ma gandeam...uneori chiar si numai sa vorbesti despre asta ajuta...

    RăspundețiȘtergere
  3. Asta e un subiect care mie inca imi provoaca stres.
    Eu m-am "mobilizat" acum vreo trei ani, si am redus legaturile cu parintii mei la minimul necesar. Exact cum spunea Anca, parintii mei par foarte grozavi, eleganti, bla, bla, bla. Insa, fiecare intalnire cu ei se transforma intr-o corvoada, si aveam asa o senzatie ca nu-s buna de nimic dupa aia... In plus, diferentele uriase pe care le-a facut maica-mea intre mine si fratele meu, mereu in defavoarea mea, modul in care imi vorbea despre copilul meu, si multe altele m-au determinat sa pun punct. Am suportat ani de zile asta, insa dupa ce am nascut, mi-am dat seama ca ce primeam eu de la ei nu e iubire, si nu e normal asa. E posesie, sau altceva.
    Am avut o discutie cu ei acum vreo trei ani, in care le-am spus TOATE nemultumirile mele, pe care mi le-am amintit, si- au recunoscut greselile, n-am vorbit cu ei cateva luni si gata! Parca mi-am luat o piatra de moara de pe umeri. Imi pare rau ca n-am facut-o mai demult.
    Nu intru in detalii, insa de cand ne vedem 1-2 zile pe luna, si discutam doar generalitati, viata mea e mult mai buna. N-am nici un fel de regret, nu as regreta nici daca nu i-as mai vedea niciodata, si nici macar nu ma simt vinovata.
    Multa lume are impresia ca parintii fac greseli din nestiinta, vor doar binele copiilor. Nu e asa in toate cazurile, unii sunt extraordinar de egoisti, stiu foarte bine ce fac, insa se bazeaza pe "educatia" romaneasca , de genul "parintii stiu mai bine". Si pe atitudinea umila a copiilor in fata lor, atitudine pe care ei au cultivat-o cu buna stiinta, ca sa nu miste "copilul", care uneori e adult, in front.
    Scuze, am scris cam dezlanat, insa m-a cuprins asa o revolta, cand ma gandesc la neiubirea parintilor fata de copii, ca de fapt de asta este vorba aici. Eu sunt ferm convinsa, ca nici un copil iubit cu adevarat, nu-si va intoarce spatele parintilor mai tarziu.
    Diana

    RăspundețiȘtergere
  4. Diana ... si eu cred ca e mai degraba posesie, control, manipulare...decat iubire. Mi s-a parut interesant cand ai spus ca nasterea copilului a contribuit la acest declic: eu cred ca venirea unui copil reprezinta un moment care ne zguduie din temelii toate problemele noastre nerezolvate, toate conflictele noastre interioare si ne determina sa le solutionam intr-un fel sau altul si altfel sa ne pregatim sa le fim parinti buni. Esti norocoasa ca si-au recunoscut greselile, de cele mai multe ori reactia este de negare (nu-i adevarat, n-am facut asa), de minimizare (o palma n-a omorat pe nimeni) sau de plasare a vinei inapoi la copil (ti se pare, ce te-a apucat, totul e in mintea ta, etc). Macar tu ai putut sa inchizi cumva cercul.

    Iti multumesc ca ai scris despre experienta ta, stiu ca e un subiect spinos, dureros si de aceea apreciez de doua ori efortul pe care l-ai facut sa comentezi aici.

    RăspundețiȘtergere
  5. o mama,
    Sunt mama unui baiat de 21 de ani.
    O mama care in sufletul ei se considera o mama normala,daca ar fi sa mi reprosez ceva ,cuvantul ar fi indulgenta,concluzia mea.....a fiului este de posesiva,de mama care nu l lasa sa si traiasca viata....
    A fost un copil bun,constiincios caruia i placea scoala,asta pana in ultimul an de liceu,cand brusc bacalaureatul nu mai era important,nu mi a fost usor sa ajungem la final,banuiesc ca va imaginati,certuri,scandal.
    va marturisesc ca reactionez cu calm si vorbe blande,in schimb el jigneste si ma considera crizata,a inteles s a potolit,am redevenit prieteni.
    A urmat facultatea pe care el a dorit-o,centrul universitar la fel,s a indragostit ,a pierdut anul 2,iar fata a plecat sa studieze in afara tarii,brusc vrea sa plece acolo,iar facultatea sa o termine in paralel,cuvintele lui,ceea ce e imposibil,si mi cere sa l sustin financiar.
    Nu pot fi de acord,i am acceptat orice,repetarea anului,nebunia si nemultumirea in privinta banilor,iar bani a avut suficienti.
    I-am propus sa si termine anul,sa se asigure ca poate continua,dupa care sa mearga sa incerce,cunosc ce inseamna munca in strainatate si ca ti trebuiste timp ca roman sa ajungi cat decat bine.La propunerea mea-raspuns Nu,e viata mea ,fac ce vreau cu ea,si finalul mama crizata si jignirile de rigoare.
    De mii de ori pe zi imi pun intrebarea unde am gresit si ce pot sa fac sa elimin tensiunea dintre noi.Am ajuns chiar si la concluzia ca ma santajeaza emotional.
    Accept de la voi si cele mai aprige critici poate ma vor ajuta sa inteleg unde gresesc ca parinte.
    Relatia din ultimii ani cu el,m a afectat atat,incat fara lacrimi nu as reusi sa vorbesc cu nimeni si m am inchis in mine.Suntem prieteni,doar cand i trimit bani si daca m-as face ca nu vad cand greseste si credeti ma nu sunt nebuna....doar uimita de tot ce face crezand ca odata depasita varsta adolescentei devine responsabil.

    RăspundețiȘtergere
  6. Draga mea,

    Desi mesajul tau este dureros, am simtit eu la tine foarte multa putere interioara, putere de analiza si introspectie, numai faptul ca ai scris “uneori simt ca ma santajeaza emotional” ma face sa cred ca tu stii deja raspunsul numai ca ai nevoie de validare de undeva din exterior... eu zic sa ai incredere in tine si in ceea ce simti si sa intelegi jocul de manipulare si putere care are loc intre voi doi: fiul tau care a descoperit punctul slab (vinovatia ta) si speculeaza asta iar tu...pe tine ce te tine in acest “joc”? Poate teama sa nu i se intample ceva rau, poate hiper-responsabilizarea ca esti datoare sa ai grija de el chiar daca e mare...sau poate e ceva si mai profund, ceva in spatele lor...ceva care inconstient te tine in joc si nu lasa conflictul sa se stinga...cumva e dorinta ta de putere/control de a face ca tine, pentru ca tu stii ce e mai bine pentru el?
    Uita-te inauntrul tau si in momentul in care o sa ai puterea sa accepti ca el are dreptul sa faca asa cum vrea el, chiar daca asta inseamna “ca face numai prostii” si “o sa-si nenoroceasca viata”....cand o sa simti cu adevarat ca a sosit momentul ca el sa ia decizii si sa suporte consecintele fara ca tu sa intervii, du-te si spune-i direct ca il iubesti si esti alaturi de el si ai incredere ca o sa gaseasca singur o solutie sa se descurce fara suportul tau.

    De ce spun ca e important sa crezi cu adevarat ce zici? Pentru ca daca vorbele sunt spuse din varful buzelor si de fapt nu crezi asta, santajul o sa fie si mai puternic: ma sinucid daca nu ma ajuti!, nu ma iubesti daca nu-mi dai bani!, ma lasi sa mor de foame!, o sa ma ai pe constiinta! etc. pentru ca simte ca o sa cedezi.

    Imi pare rau ca trebuie sa treceti prin asta, uneori lucrurile nu sunt cum ar trebui sa fie, uneori trebuie sa invatam prin propriile noastre piedici si experiente si nu prin ceea ce ne spun altii.

    RăspundețiȘtergere
  7. o mama,
    Multumesc mult pentru cuvintele scrise,au in ele mult adevar!
    Acum cinci ani am plecat din tara impreuna cu baiatul care avea 16 ani pe atunci.L am inscris aici la liceu,insa nu a fost chip sa se acomodeze s la insistentele lui ,dupa 3 luni s a intors acasa,la scoala ,cu intelegerea ca daca i este greu ,va spune si imediat si noi venim acasa.
    Asta este lucrul profund si vinovatia mea,pe care tu ai simtit-o.
    A venit in vacante,am mers acasa,am tnut legatura permanent cu scoala.Absenta ,i am umplut-o cu dorintele lui,haine ,electronice,insa banii mereu controlati.
    Cand am simtit ca incepe sa se smechereasca in ultimul an de liceu,am mers acasa,cu blandete am reusit sa ma fac inteleasa si m-am reinrors ,dupa plecarea la facultate.
    Nu i am impus nimic,i am respectat dorintele,insa ca parinti consider ca a fost normal sa i impunem si limite,pe care nu le a respectat.
    Faptul ca l iubesc,il respect si am incredere in el,i am spus-o de multe ori.
    Acum, deja a aflat ca daca intrerupe facultatea e pe raspunderea lui sa nu se bazeze pe ajutor financiar.
    I-am propus sa termine anul cu brio,fara restante,sa mearga in vara sa si caute la munca acolo unde este ptrietena lui si daca are sanse,foarte bine si sa incerce sa si termine facultatea si cum zice el.
    Pare sa fi inteles ca vorbesc serios si ca bunatatea mea are limite,pentru ca reprosurile si amenintarile si au pierdut din intensitate.Acum ,astept sa spuna ce a hotarat.
    Niciodata nu mi am dorit sa am control asupra lui,sau sa faca ce doresc eu,incerc sa l fac sa inteleaga ca la varsta asta deciziile sunt pripite si sa devina responsabil.
    Stiu ca o sa sufar si cu riscul ca ,,nu se mai uita niciodata la ochii mei,daca nu -l ajut"ma tin de cuvant,cu cat se va lovi de greutati mai repede cu atat mai bine.
    Multumesc inca o data pentru vorbele tale ,mi au fost de mare folos!Te usurezi atunci cand vorbesti cu persoane care nu te cunosc,carora le spui ce ai pe suflet fara jena!!!

    RăspundețiȘtergere
  8. si eu iti multumesc ca mi-ai scris

    RăspundețiȘtergere