Da, stiu ca pun titluri de scandal dar de data este pe bune, nici o metafora aici.
Ca ma tot plangeam eu ca nu am surse de produse bio, m-am trezit - nu ma intrebati cum- cu un cocos in brate. Care este superb, tantos, cred ca are vreo 8 kg si sta acum...la mine in cada.
Din cand in cand mai elibereaza cate un Cucurigu!, de se aude de la parter si pana la ultimul etaj. Iar eu nu ma pot gandi decat la romanul Alinei Nedelea (str Catelu nr 42) cand au ramas cu cocosul in apartament pentru ca s-au atasat de el si nu au mai putut sa-l taie. Fetita mea este innebunita dupa el, ii vorbeste intr-una dar cocosul e suspicios si ii arunca priviri piezise.
In alta ordine de idei, ma uit pe youtube poate gasesc un tutorial despre cum se prepara asa ceva pentru ca experienta mea in domeniu este zero. Sau poate vreo vizitatoare gospodina imi da ceva sugestii....
luni, 25 martie 2013
duminică, 24 martie 2013
1984 - George Orwell
Dupa ce am terminat de citit cartea asta, m-am gandit la perioada comunismului de la noi. Cred ca pentru generatiile care au prins comunismul din plin, are o semnificatie si o greutate aparte.
Eu am prins doar o bucatica dar nu pot sa nu ma gandesc ca adevarata teroare nu era faptul ca stateai la cozi sa prinzi portocale si tacamuri sau ca aveai o cartela pe cae ti-o marca vanzatoarea cand luai paine ci adevarata problema era teroarea psihica, senzatia ca esti tot timpul supravegheat si ca nu poti avea incredere in nimeni.
Imi povesteau ai mei ca nu era nici o noutate faptul ca mai aflau din cand in cand ca printre apropiati, colegi de serviciu era cate un informator al securitatii dar socul cel mare era ca acestia pareau niste oameni deschisi si frumosi, oameni in care mainile carora simteai ca iti poti pune sufletul cu cea mai mare incredere, oameni veseli, deschisi, plini de viata.
Si atunci simteau ca le fuge pamantul de sub picioare...in cine sa mai ai incredere?
Televiziunea, presa, fiind toate controlate, singura sursa de informatii era word of mouth, insa aici intervenea paranoia: sa cred ce mi-a spus celalalt? Si mai ales CUI sa-i spun mai departe? Era un fel de telefonul fara fir, in care informatiile ajungeau denaturate, exagerate, cu totul altfel decat se petrecusera. Ca sa nu mai povestesc ca erau agenti ai securitatii care se ocupau cu lansarea de zvonuri false, ca sa faca intr-adevar, confuzia totala.
Bineinteles ca tendinta generala era de izolare, dar omul este o fiinta sociala, la un moment dat simteai nevoia sa comunici cu cineva pe teme care te framantau si aici incepeau dilemele, oare o sa fiu denuntat, oare am avut incredere in cine trebuie? Tin minte si acum, cat de greu era sa ajung sa ma joc cu alti copii acasa la ei sau sa-i invit la mine. Se punea problema ca in general copiii spun ce vad prin casele altora si daca spun ce au vazut cand se intorc acasa, te puteai trezi cu un control de la cei care se ocupau cu venituri ilicite, doar pentru faptul ca aveai covor persan si mobila in sufragerie. Tin minte si acum ca reusisera ai mei sa faca rost de un televizor marca Telecolor, asta inseamna ca din cand in cand, cam o data pe saptamana aveam ocazia sa vedem filmul difuzat color (in Scanteia, pe ultimele pagini, unde era programul TV, aceste filme erau marcate in paranteza: film color) pentru ca restul programelor erau alb-negru. Era televizorul asta vai mama lui, culorile erau sterse, desi nou, mai necesita cate un pumn din cand in cand, dar satisfactia cand vedeai un film color era enorma.
Si intr-o zi la joaca ...nu stiu cum discutam despre filmul din seara precedenta si eu am zis ca mi-a placut rochia lunga si rosie a actritei principale...si atunci a aparut intrebarea care m-a facut sa inghet: “de unde stii ca era rosie?”...am dat in balbaiala, am povestit ca asa mi-am imaginat eu, dar gafa era comisa: totii copiii de la bloc stiau ca avem televizor color. Si cate nopti n-am dormit pentru ca mi-era frica sa le spun alor mei ce facusem, in timp ce aveam cosmaruri cum apare securitatea la usa mea si imi ia parintii la inchisoare pentru ca eu m-am dat de gol.
Sau mai era programul de colectare maculatura, minim 5 kg trebuia sa duci. Va dati seama ca n-aveam cum sa fac rost de atata hartie intr-un timp asa de scurt, asa ca intr-o zi am strans toate cartuliile alor mei cu ceva legat de partid, veneau in fiecare luna si erau de dimesiunea unui caiet dictando, scria numai aberatii inauntru, deci nicio paguba daca le aruncam. Prin urmare am luat vreo douazeci de cartulii din alea, le-am impachetat frumos in hartie alba, le-am legat cu sfoara si am plecat sa dau pachetul la scoala. Acolo stateam la coada si ni le cantarea, daca era prea putin, te trimitea acasa sa mai aduci. In fine, il cantareste si pe al meu, avea cat trebuie, ura, am scapat. Doar ca intre timp, vine camionul sa incarce maculatura si cand arunca muncitorii pachetele in camion, se desface al meu si zboara prin toate partile cartuliile cu portretul tovarasului Ceausescu chiar pe coperta. Si atunci, oroare, incepe ancheta, cine a indraznit sa-l arunce pe tovarasul la maculatura?! Iar eu muream de frica sa nu ma descopere, agentul instigator care eram eu.
Acum imi pare amuzant dar dar atunci nu era.
Sau mai era o materie la scoala: Constitutia. Era imposibil sa inveti la materia aia pentru simplu fapt ca frazele erau atat de lungi incat isi pierdeau sensul. Eu sunt tare curioasa cine facea textele alea si mai ales cine le intelegea pentru ca pe mine ma adormeau instantaneu. Tin minte ca subliniam cu rosu pe carte si incercam sa identific doar subiectul si predicatul ca sa pot retine ceva pentru ca nici macar ca poezie invatata pe de rost nu reuseam sa retin jumatate de pagina.
Toate lucrurile astea le gasiti in carte doar ca duse la extrem: oamenii erau supravegheati cu camere video chiar in locuintele lor, pe strada, peste tot. Nu aveau voie sa vorbeasca si nici sa gandeasca altfel decat cerea “fratele cel mare”, invatasera sa-si controleze mimica fetei astfel incat sa nu lase sa se vada ce gandesc, copiii erau cei care ii raportau pe parinti la politie daca vedeau orice semn de nesupunere fata de partid si erau si laudati si apreciati pentru asta, istoria era schimbata permanent, astfel incat sa se potriveasca liniilor directoare ale partidului, insasi limba vorbita era modificata, introducandu-se cuvinte si sensuri noi, scopul final fiind inlocuirea completa a limbii cu NouVorba. Partea cea mai dureroasa este ca oamenii care pareau cel mai de incredere si fata de care Winston se dezvaluie in totalitate sunt exact cei care erau cei mai corupti de sistem. Intr-un final Winston este prins si torturat pentru a crede cu adevarat in ceea ce promova partidul, supunerea nemaifiind suficienta, trebuia ca individul sa fie ferm convins de aberatiile respective si chiar sa creada ca el a emis ideile respective. Eliminarea fizica a indivizilor nu era de nici un ajutor, era mai important sa fie “convertiti” decat omorati.
Sunt multe idei legate de psihologia sociala si manipularea maselor, majoritatea de foarte mare actualitate si in ziua de azi, asa ca eu o recomand cu caldura oricui este pasionat de asa ceva.
miercuri, 20 martie 2013
Dimineti blande
Ritualul de trezire incepe cand ma apropii de patul ei si incep sa-i vorbesc incet-incet, cu o voce cat mai calda si monotona...nu conteaza ce-i spun, uneori spun o poveste despre o gargarita ce doarme la soare, alteori doar cuvinte fara noima, doar tonul este acelasi.
Si vocea mea intra in visul ei pentru ca o vad zambind sau dand usor din cap in semn de raspuns si se impleteste cu el pana o aduc in lumea reala (sau poate un alt vis).
Si e atat de dulce cum se intinde somnoroasa si se ridica pe coate si apoi incepe incet, incet sa se impinga spre margine, pipaie cu piciorul parchetul si apoi isi da drumul pe podea si porneste sontac-sontac spre masuta si scaunelul ei. Pe drum o supara pantalonii de pijama cazuti in vine si incearca sa si-i ridice cu gestul inutil si repetitiv al betivului care se intoarce in zori de la carciuma.
Apoi casca din tot sufletul si-mi zice : "mami, faci tu laptele, te rog? dar sa nu te grabesti, ca stii ca eu ma trezesc greu..." Isi continua calatoria ca un robotel in timp ce se chinuie din rasputeri sa tina ochii deschisi, sau macar cate unul alternativ. Se loveste de mobile sau de vreo jucarie uitata pe covor si reuseste sa ajunga la masa. Ii pipaie marginea cu grija si se lasa pe scaunel incet (aici trebuie sa fiu atenta, cateodata il rateaza si aterizeaza in fund: not a nice way to wake up :)
Isi pune coatele pe masa si intra in pozitia ganditorul de la Hamangia, nu inainte de a verifica daca am parasit camera ca sa pregatesc laptele: "Hai, du-te, du-te..."
Ma duc in bucatarie si ma misc rapid, daca intarzii prea mult o gasesc dormind cu capul pe masa si apoi este greu s-o mai trezesc.
Cam in ritmul asta iesim pe usa...si de abia pe la jumatatea drumului aerul rece o dezmeticeste si-mi spune mandra: "Ai vazut, mami, am reusit sa ma trezesc si de data asta!"
Si vocea mea intra in visul ei pentru ca o vad zambind sau dand usor din cap in semn de raspuns si se impleteste cu el pana o aduc in lumea reala (sau poate un alt vis).
Si e atat de dulce cum se intinde somnoroasa si se ridica pe coate si apoi incepe incet, incet sa se impinga spre margine, pipaie cu piciorul parchetul si apoi isi da drumul pe podea si porneste sontac-sontac spre masuta si scaunelul ei. Pe drum o supara pantalonii de pijama cazuti in vine si incearca sa si-i ridice cu gestul inutil si repetitiv al betivului care se intoarce in zori de la carciuma.
Apoi casca din tot sufletul si-mi zice : "mami, faci tu laptele, te rog? dar sa nu te grabesti, ca stii ca eu ma trezesc greu..." Isi continua calatoria ca un robotel in timp ce se chinuie din rasputeri sa tina ochii deschisi, sau macar cate unul alternativ. Se loveste de mobile sau de vreo jucarie uitata pe covor si reuseste sa ajunga la masa. Ii pipaie marginea cu grija si se lasa pe scaunel incet (aici trebuie sa fiu atenta, cateodata il rateaza si aterizeaza in fund: not a nice way to wake up :)
Isi pune coatele pe masa si intra in pozitia ganditorul de la Hamangia, nu inainte de a verifica daca am parasit camera ca sa pregatesc laptele: "Hai, du-te, du-te..."
Ma duc in bucatarie si ma misc rapid, daca intarzii prea mult o gasesc dormind cu capul pe masa si apoi este greu s-o mai trezesc.
Cam in ritmul asta iesim pe usa...si de abia pe la jumatatea drumului aerul rece o dezmeticeste si-mi spune mandra: "Ai vazut, mami, am reusit sa ma trezesc si de data asta!"
sâmbătă, 16 martie 2013
Post 3 in 1
Am mai scris despre lucrurile astea prin blog, dar m-am gandit sa pun laolalta pasii transformarii din ultima vreme, nu de alta, dar s-ar putea sa uit exact cum s-a intamplat.
Pasul unu a fost auto-responsabilizarea. Pentru un om care oscila intre extreme de genul “lumea e rea”, “seful a avut ceva cu mine” si “am meritat asta, sunt un om ingrozitor”, a fost foarte dificil sa gasesc o cale de mijloc si sa inteleg ca e mai important sa trec la actiune decat sa stau sa ma vait. Apropo, asta e bine de transmis si celor mici: daca ti se intampla ceva naspa, e ok sa iti ia cateva momente sa te dezmeticesti din soc, dar apoi gandeste-te cum pot sa rezolvi problema sau cum sa faci ceva care sa ajute, mai degraba decat sa te vaiti “de ce mi se intampla toate numai mie”. Dupa ce ai trecut la actiune, poti sa te vaiti in liniste:)
Pasul doi a fost constientizarea. Bey, nene, asta a fost si mai greu. Apropo, de posturile de mai devreme din cartea lui E.Berne, sa-ti gasesti scenariul sau programarea parentala dupa care functionezi, de unul singur, fara ajutorul unui psihoterapeut, este infiorator de greu. Este din categoria “nu incercati asa ceva acasa”. Pe langa faptul ca a trebuit sa-mi confrunt cele mai mari frici, o galeata de emotii se revarsau peste mine si in timp ce ma innecam, trebuia sa fiu calma si sa gasesc pattern-ul in toata nebunia aia. Sau trigger-ul, cum au inceput toate, de unde, cum? A trebuit sa raspund la intrebari grele, de zeci de ori, pana am simtit ca am gasit raspunsul corect. Si partea proasta e ca nici acum nu am o imagine clara dar macar ma pot baza pe cateva idei. Pasul asta presupune de asemenea verificarea ipotezelor in situatii de criza, adica atunci cand controlul ratiunii este cel mai redus si ies la iveala clar astfel de lucruri. Si trebuia sa stau sa observ tot in timp ce automatismele intrau in actiune. Apoi de analizat, tocat tot ,tot, pana nu mai aveam lacrimi, pana imi venea sa bat pe cineva de furie. Pentru ca, din pacate, lucrurile pe care le dam la spate, sunt lucruri dureroase, frustrante, rusinoase, greu de digerat. Intr-un final, ramane o idee sumbra pe care nici macar nu poti s-o formulezi: tu stii acum ce inseamna iubirea si comparand, iti dai seama ca aia n-a prea fost iubire...si atunci te intrebi daca atunci cand erai mic si inocent nu te-au iubit, oamenii de care erai legat cu legaturi de sange, cum o sa te iubeasca acum un strain, sau mai rau, cum sa te iubesti tu? Sa ramai la pasul doi nu este o idee buna. Pentru ca e ca la alcolicii anonimi, de abia ai realizat ca esti acoolic, nu ca te-ai si vindecat.
Pasul 3 e vecin cu schizofrenia:)) Hmmm. Nici nu stiu cum sa explic chestia asta..Ideea e ca in urma pasului doi ramai cu foarte multa frustrare, si furie, poate si ceva resemnare sau durere insa prin observare, incepi sa te detasezi. Dar nu e detasarea aia clasica, gen imi alung gandurile astea, si or sa dispara si o sa fiu zen. Este detasarea chiar din mijlocul bataliei ca sa zic asa. Sa nu eviti sa simti, sa simti absolut tot, dar sa nu judeci, sa nu evaluezi, doar sa observi: cum vin gandurile in valuri-valuri, cum vin emotiile, cum se strange stomacul, cum te doare in cosul pieptului, cum vin alte ganduri, apoi trec si ele, si vin altele, alte senzatii atasate, alte emotii si ..deodata iti dai seama ca tu nu esti mintea ta. Tu doar stai si te uiti la mintea ta. Well, how weird is that? Si totusi, pe masura ce practici observatia pura, vezi ca furia este in tine, te chinuie, iti ridica tensiunea, iti tremura mainile, dar....furia nu esti tu. E doar un film pe care il urmaresti. Si mai realizezi ca viata asta e doar un joc in care mintea ta si corpul tau dau ce pot in fata altor minti si alte corpuri care fac si ele ce pot sa supravietuiasca.
Si tu asisti la toata nebunia asta si dintr-o data te pufneste rasul. Prima oara cand mi s-a intamplat am crezut sincer ca am luat-o pe aratura...situatia era dramatica de-a dreptul, erau in joc multi bani si linistea mea pe multi ani de acum incolo si pe mine m-a pufnit rasul incontrolabil...dintr-o data, eram foarte departe si ma vedeam pe mine si pe omuletul din fata mea dandu-ne cu lopatelele in cap reciproc si mi s-a parut extrem de amuzant. Pur si simplu nu mai era important, mai mult decat atat: nu mai conta. Deloc. Toata chestia a durat cateva secunde, am revenit in discutie, celalalt nu parea sa remarce nimic suspect, am incheiat conversatia si am plecat de acolo zburand de fericire. Sentimentul este, cum sa va spun, incredibil, e o mare usurare, e ca si cum ai putea sa faci orice vrei daca doresti, absolut orice, oricand. Pot sa numar pe degete de cate ori s-a intamplat, dar cumva mi s-a facut frica sa pasesc pe drumul asta... daca nu mai pot sa ma intorc inapoi, sau daca e doar o forma ascunsa de nebunie?
Mi-ar placea, daca a mai simtit cineva chestia asta si ar putea sa comenteze, chiar si anonim.... m-as bucura sa stiu ca macar nu innebunesc singura:)
Pasul unu a fost auto-responsabilizarea. Pentru un om care oscila intre extreme de genul “lumea e rea”, “seful a avut ceva cu mine” si “am meritat asta, sunt un om ingrozitor”, a fost foarte dificil sa gasesc o cale de mijloc si sa inteleg ca e mai important sa trec la actiune decat sa stau sa ma vait. Apropo, asta e bine de transmis si celor mici: daca ti se intampla ceva naspa, e ok sa iti ia cateva momente sa te dezmeticesti din soc, dar apoi gandeste-te cum pot sa rezolvi problema sau cum sa faci ceva care sa ajute, mai degraba decat sa te vaiti “de ce mi se intampla toate numai mie”. Dupa ce ai trecut la actiune, poti sa te vaiti in liniste:)
Pasul doi a fost constientizarea. Bey, nene, asta a fost si mai greu. Apropo, de posturile de mai devreme din cartea lui E.Berne, sa-ti gasesti scenariul sau programarea parentala dupa care functionezi, de unul singur, fara ajutorul unui psihoterapeut, este infiorator de greu. Este din categoria “nu incercati asa ceva acasa”. Pe langa faptul ca a trebuit sa-mi confrunt cele mai mari frici, o galeata de emotii se revarsau peste mine si in timp ce ma innecam, trebuia sa fiu calma si sa gasesc pattern-ul in toata nebunia aia. Sau trigger-ul, cum au inceput toate, de unde, cum? A trebuit sa raspund la intrebari grele, de zeci de ori, pana am simtit ca am gasit raspunsul corect. Si partea proasta e ca nici acum nu am o imagine clara dar macar ma pot baza pe cateva idei. Pasul asta presupune de asemenea verificarea ipotezelor in situatii de criza, adica atunci cand controlul ratiunii este cel mai redus si ies la iveala clar astfel de lucruri. Si trebuia sa stau sa observ tot in timp ce automatismele intrau in actiune. Apoi de analizat, tocat tot ,tot, pana nu mai aveam lacrimi, pana imi venea sa bat pe cineva de furie. Pentru ca, din pacate, lucrurile pe care le dam la spate, sunt lucruri dureroase, frustrante, rusinoase, greu de digerat. Intr-un final, ramane o idee sumbra pe care nici macar nu poti s-o formulezi: tu stii acum ce inseamna iubirea si comparand, iti dai seama ca aia n-a prea fost iubire...si atunci te intrebi daca atunci cand erai mic si inocent nu te-au iubit, oamenii de care erai legat cu legaturi de sange, cum o sa te iubeasca acum un strain, sau mai rau, cum sa te iubesti tu? Sa ramai la pasul doi nu este o idee buna. Pentru ca e ca la alcolicii anonimi, de abia ai realizat ca esti acoolic, nu ca te-ai si vindecat.
Pasul 3 e vecin cu schizofrenia:)) Hmmm. Nici nu stiu cum sa explic chestia asta..Ideea e ca in urma pasului doi ramai cu foarte multa frustrare, si furie, poate si ceva resemnare sau durere insa prin observare, incepi sa te detasezi. Dar nu e detasarea aia clasica, gen imi alung gandurile astea, si or sa dispara si o sa fiu zen. Este detasarea chiar din mijlocul bataliei ca sa zic asa. Sa nu eviti sa simti, sa simti absolut tot, dar sa nu judeci, sa nu evaluezi, doar sa observi: cum vin gandurile in valuri-valuri, cum vin emotiile, cum se strange stomacul, cum te doare in cosul pieptului, cum vin alte ganduri, apoi trec si ele, si vin altele, alte senzatii atasate, alte emotii si ..deodata iti dai seama ca tu nu esti mintea ta. Tu doar stai si te uiti la mintea ta. Well, how weird is that? Si totusi, pe masura ce practici observatia pura, vezi ca furia este in tine, te chinuie, iti ridica tensiunea, iti tremura mainile, dar....furia nu esti tu. E doar un film pe care il urmaresti. Si mai realizezi ca viata asta e doar un joc in care mintea ta si corpul tau dau ce pot in fata altor minti si alte corpuri care fac si ele ce pot sa supravietuiasca.
Si tu asisti la toata nebunia asta si dintr-o data te pufneste rasul. Prima oara cand mi s-a intamplat am crezut sincer ca am luat-o pe aratura...situatia era dramatica de-a dreptul, erau in joc multi bani si linistea mea pe multi ani de acum incolo si pe mine m-a pufnit rasul incontrolabil...dintr-o data, eram foarte departe si ma vedeam pe mine si pe omuletul din fata mea dandu-ne cu lopatelele in cap reciproc si mi s-a parut extrem de amuzant. Pur si simplu nu mai era important, mai mult decat atat: nu mai conta. Deloc. Toata chestia a durat cateva secunde, am revenit in discutie, celalalt nu parea sa remarce nimic suspect, am incheiat conversatia si am plecat de acolo zburand de fericire. Sentimentul este, cum sa va spun, incredibil, e o mare usurare, e ca si cum ai putea sa faci orice vrei daca doresti, absolut orice, oricand. Pot sa numar pe degete de cate ori s-a intamplat, dar cumva mi s-a facut frica sa pasesc pe drumul asta... daca nu mai pot sa ma intorc inapoi, sau daca e doar o forma ascunsa de nebunie?
Mi-ar placea, daca a mai simtit cineva chestia asta si ar putea sa comenteze, chiar si anonim.... m-as bucura sa stiu ca macar nu innebunesc singura:)
vineri, 15 martie 2013
Capcane psihologice
Sunt mituri in asa numita “psihologie populara” care au capatat un real succes la public, insa ele contin si multe capcane de care e bine sa fii constient.
Sa luam de exemplu capcana vizualizarii, atat de mult promovata in cartea Secretul al Rhondei Byrne. Ea spune asa: ca sa iti indeplinesti scopul trebuie sa inchizi ochii si sa-ti imaginezi cum deja ai obtinut lucrul respectiv si sa traiesti sentimentul ala de satisfactie si apoi, vei vedea ca vei atrage asta si in viata reala ca prin farmec. Iar asta se datoreaza faptului ca creierul nostru nu face diferenta intre imaginatie si realitate (in sensul ca ambele creeaza acelasi sentimente si emotii). Perfect adevarat, numai ca tocmai aici este calcaiul lui Ahile: in momentul in care vizualizezi, corpul isi ia satisfactia aia “fake” si se declara multumit, renuntand sa mai investeasca in actiune si efort pentru atingerea lui. E acelasi lucru cu oamenii care au acea stare de “day dreaming” in care isi imagineaza ca sunt super-puternici si curajosi, ii dau una peste bot sefului, castiga o multime de bani, cuceresc femei inabordabile si apoi se intorc la realitate multumiti. Deci cumva nevoia lor a fost partial si artificial satisfacuta, motivatia de a actiona se diminueaza deoarece creierul a fost pacalit si si-a luat “portia” de multumire, satisfactie, etc.
Psihologia pozitiva are o parte care, dusa la extrem poate fi periculoasa. Aceea in care lucrurile in viata ta merg rau si sunt multe indicii care iti arata cum si ce fel dar tu inchizi ochii si repeti: “Totul e minunat, imi merge extraordinar, etc!” Mie asta imi suna ca mecanism de aparare a Eu-ului, in care situatia este prea dureroasa pentru a fi confruntata fata in fata si atunci este ignorata, trimisa undeva in inconstient. Ceea ce e cel mai rau lucru posibil, problemele, simptomele, intamplarile nefericite tocmai de asta au aparut in viata ta: ca sa te traga de maneca si sa-ti indrepti atentia asupra lor. Daca tu le dai in cap si le indesi la loc, sa te tii cu ce forta vor reveni, in moduri din ce in ce mai neasteptate si mai nefericite.
Pe de alta parte, e bine sa privesti viata in ansamblul ei si chiar daca apare o problema undeva, intr-un sector al vietii, sa nu cazi in depresie, vai ce lucru groaznic mi s-a intamplat, nimic nu-mi merge bine, viata mea e un dezastru si alte prostii. Adica sa pastrezi proportiile, cred ca despre asta e vorba in psihologia pozitiva. Dar nu mai mult.
O alta capcana este cea din psihologia cognitiv comportamentala. In mare, PCC spune ca nu ne intereseaza de unde vine problema, simptomul, comportamentul, etc. scopul nostru este sa-l identificam si sa-l inlocuim prin diferite metode cu unul sanatos, constructiv.
Practic subiectul se observa cu atentie si cand identifica pattern-uri gresite ..pac! Le separa, le analizeaza si le inlocuieste cu alte mai bune alese chiar de el sau impreuna cu psihoterapeutul. Acest proces este unul care necesita disciplina si multa perseverenta deoarece convingerile gresite au fost inoculate acum mult timp si folosite din copilarie pana in prezent, prin urmare si timpul alocat “dizolvarii” lor trebuie sa fie suficient de mare astfel incat vechile legaturi neuronale sa fie inlocuite de cele noi, mai sanatoase si mai functionale. Acest proces presupune de asemenea multa perseverenta si atentie, practic , subiectul primeste “teme” pentru acasa care constau in auto-observare si detectare de pattern-uri gresite sau expunere trepata la stimuli in cazul fobiilor...in fine tot felul de exercitii care sa-l ajute in inlocuirea vechilor convingeri limitative.
Si intr-adevar, functioneaza, pasii sunt scurti, clar si la obiect, cred ca asta explica si faptul ca s-a nascut in America si acolo a cunoscut un succes rasunator. Problema care apare este lucrurile s-ar putea sa nu dureze. Iarasi, revin la aceasta idee, simptomele si neplacerile care apar, sunt semnale ale organismului catre aspecte care se cer bagate in seama s intelese, altminteri e ca si cum ai lua capacul saltaret deasupra unei oame care fierbe in clocote si l-ai inlocui cu un capac superperformant, perfect etans, care se fixeaza deasupra oalei si nu mai lasa sa iasa nimic de acolo.. In conditiile in care oala e aceeasi, si focul continua sa arda, imaginati-va voi ce urmeaza.
Astea sunt cateva lucruri pe care le-am observat eu, poate mai sunt si altele. Pe de alta parte, am inteles ceva important.:in psihologie conteaza mai putin metoda stiintifica sau non-stiintifica folosita, conteaza foarte mult rezultatul si daca omul stie sa-si ea ce are nevoie dintr-o practica sau alta, si se simte absolut minunat, asta e tot ce conteaza.
Si un filmulet: http://www.youtube.com/watch?v=7izQeAvk4mk
Sa luam de exemplu capcana vizualizarii, atat de mult promovata in cartea Secretul al Rhondei Byrne. Ea spune asa: ca sa iti indeplinesti scopul trebuie sa inchizi ochii si sa-ti imaginezi cum deja ai obtinut lucrul respectiv si sa traiesti sentimentul ala de satisfactie si apoi, vei vedea ca vei atrage asta si in viata reala ca prin farmec. Iar asta se datoreaza faptului ca creierul nostru nu face diferenta intre imaginatie si realitate (in sensul ca ambele creeaza acelasi sentimente si emotii). Perfect adevarat, numai ca tocmai aici este calcaiul lui Ahile: in momentul in care vizualizezi, corpul isi ia satisfactia aia “fake” si se declara multumit, renuntand sa mai investeasca in actiune si efort pentru atingerea lui. E acelasi lucru cu oamenii care au acea stare de “day dreaming” in care isi imagineaza ca sunt super-puternici si curajosi, ii dau una peste bot sefului, castiga o multime de bani, cuceresc femei inabordabile si apoi se intorc la realitate multumiti. Deci cumva nevoia lor a fost partial si artificial satisfacuta, motivatia de a actiona se diminueaza deoarece creierul a fost pacalit si si-a luat “portia” de multumire, satisfactie, etc.
Psihologia pozitiva are o parte care, dusa la extrem poate fi periculoasa. Aceea in care lucrurile in viata ta merg rau si sunt multe indicii care iti arata cum si ce fel dar tu inchizi ochii si repeti: “Totul e minunat, imi merge extraordinar, etc!” Mie asta imi suna ca mecanism de aparare a Eu-ului, in care situatia este prea dureroasa pentru a fi confruntata fata in fata si atunci este ignorata, trimisa undeva in inconstient. Ceea ce e cel mai rau lucru posibil, problemele, simptomele, intamplarile nefericite tocmai de asta au aparut in viata ta: ca sa te traga de maneca si sa-ti indrepti atentia asupra lor. Daca tu le dai in cap si le indesi la loc, sa te tii cu ce forta vor reveni, in moduri din ce in ce mai neasteptate si mai nefericite.
Pe de alta parte, e bine sa privesti viata in ansamblul ei si chiar daca apare o problema undeva, intr-un sector al vietii, sa nu cazi in depresie, vai ce lucru groaznic mi s-a intamplat, nimic nu-mi merge bine, viata mea e un dezastru si alte prostii. Adica sa pastrezi proportiile, cred ca despre asta e vorba in psihologia pozitiva. Dar nu mai mult.
O alta capcana este cea din psihologia cognitiv comportamentala. In mare, PCC spune ca nu ne intereseaza de unde vine problema, simptomul, comportamentul, etc. scopul nostru este sa-l identificam si sa-l inlocuim prin diferite metode cu unul sanatos, constructiv.
Practic subiectul se observa cu atentie si cand identifica pattern-uri gresite ..pac! Le separa, le analizeaza si le inlocuieste cu alte mai bune alese chiar de el sau impreuna cu psihoterapeutul. Acest proces este unul care necesita disciplina si multa perseverenta deoarece convingerile gresite au fost inoculate acum mult timp si folosite din copilarie pana in prezent, prin urmare si timpul alocat “dizolvarii” lor trebuie sa fie suficient de mare astfel incat vechile legaturi neuronale sa fie inlocuite de cele noi, mai sanatoase si mai functionale. Acest proces presupune de asemenea multa perseverenta si atentie, practic , subiectul primeste “teme” pentru acasa care constau in auto-observare si detectare de pattern-uri gresite sau expunere trepata la stimuli in cazul fobiilor...in fine tot felul de exercitii care sa-l ajute in inlocuirea vechilor convingeri limitative.
Si intr-adevar, functioneaza, pasii sunt scurti, clar si la obiect, cred ca asta explica si faptul ca s-a nascut in America si acolo a cunoscut un succes rasunator. Problema care apare este lucrurile s-ar putea sa nu dureze. Iarasi, revin la aceasta idee, simptomele si neplacerile care apar, sunt semnale ale organismului catre aspecte care se cer bagate in seama s intelese, altminteri e ca si cum ai lua capacul saltaret deasupra unei oame care fierbe in clocote si l-ai inlocui cu un capac superperformant, perfect etans, care se fixeaza deasupra oalei si nu mai lasa sa iasa nimic de acolo.. In conditiile in care oala e aceeasi, si focul continua sa arda, imaginati-va voi ce urmeaza.
Astea sunt cateva lucruri pe care le-am observat eu, poate mai sunt si altele. Pe de alta parte, am inteles ceva important.:in psihologie conteaza mai putin metoda stiintifica sau non-stiintifica folosita, conteaza foarte mult rezultatul si daca omul stie sa-si ea ce are nevoie dintr-o practica sau alta, si se simte absolut minunat, asta e tot ce conteaza.
Si un filmulet: http://www.youtube.com/watch?v=7izQeAvk4mk
luni, 11 martie 2013
Ce spui dupa Buna ziua de Eric Berne (partea II)
Aspiratiile autonome, cele de dincolo de scenarii apar mai ales in perioadele de reverie sau inainte de a adormi. Ceea ce isi doresc oamenii sa faca apare sub forma de imagini in visele lor.(deci inconstient)..ceea ce fac concret este supunerea fata de vocile dinauntrul lor sau de dialogul interior (aceste voci sunt la nivel pre-constient dar cu putin antrenament pot fi usor aduse in constient). Pe scurt, dorintele Copilului se materializeaza in imagini pe cand Parintele si Adultul se materializeaza in voci. Din moment ce trecerea la fapte se face prin vocile din minte, o cale de a zadarnici scenariul este introducerea unei alte voci, mai puternice, cea a terapeutului, fie prin hipnoza (nerecomandat deoarece este o interventie artificiala) fie constient (recomandat deoarece si vocile au fost introduse tot prin cale constienta de parinti, demult, in copilarie). Ca indiciu de pornire in identificarea vocilor din mintea noastra, cea de Parinte incepe de obicei cu persoana a doua: “ar fi trebuit sa...”, “tu esti singurul vinovat..”, “nu esti in stare nici macar sa...” etc....pe cand cele de la Copil si Adult incep la persoana intai: “oare de ce-am....”, “eu trebuie sa...”, etc.
E greu de spus daca toti oamenii au un scenariu in spate, insa se pare ca toti suntem influentati intr-o masura mai mare sau mai mica de “poruncile” parintilor. Secretul scaparii de scenariu, sunt permisiunile; cu cat ni s-au dat mai multe permisiuni, cu atat e mai probabil sa ne eliberam. Atentie, exista oameni care sunt legati de scenariu si au permisiuni conditionate intre anuminte limite in cadrul acestuia: “daca muncesti din greu, ai dreptul sa te rasplatesti cu ceva, altminteri nu”; aceste permisiuni nu sunt adevaratele permisiuni care ajuta la cresterea individului ci sunt doar o parte din scenariu.
Atunci cand un om zice: “eu nu voi fi niciodata ca tatal meu”, de fapt nu se elibereaza ci cade in extrema antiscenariului. Pentru ca prin tot ceea ce face se raporteaza permanent la tatal sau, e o dependenta in sens invers dar tot o dependenta.
Copilul isi alege un basm din care extrage esenta ce I se potriveste si il va urma toata viata. O intrebare utila in timpul terapiei este “care era basmul tau preferat in copilarie?”
Din multitudinea de sentimente traite, copilul vede ca numai unele sunt “acceptate” de parinti si atunci acelea devin concesiunile lui si cele pe care le va folosi cu predilectie in viata (uneori poate fi furia si violenta, alteori stapanirea emotiilor este cea apreciata si incurajata). Intr-un grup de suport, daca un pacient povesteste o situatie si la sfarsit exclama: “fireste ca m-am simtit furios”, ceilalti pot replica “eu m-as fi simtit speriat”, “eu m-as fi simtit indurerat”, in functie de cum a fost invatat fiecare sa reactioneze in situatii dificile. Cand reactioneaza conform scenariului (de ex face o criza de furie) primeste un cupon care il va duce mai aproape de rasplata scenariului. (moarte prin infarct din cauza supraenervarii)
In general oamenii sunt socati cand vad ca ceilalti simt altceva, ei cred ca reactia e universal valabila. Oamenii se poarta provocator pentru a obtine cupoane si renunta cu greu la placerea colectionarii lor pentru ca le e frica de ce ar putea pune in loc si viata lor ar fi terna fara aceste izbucniri de vitalitate “justificate”. Chiar si o persoana care se afla in pozitia de victima, strange cu grija cupoane de violenta si umilire de la ceilalti (sot, sef, etc) si are o satisfactie deoasebita cand mai adauga o confirmare la convingerea nestramutata : oamenii sunt rai, profitori, etc. Cupoanele ies la iveala cel mai bine la tribunal in timpul unui divort , cand ambii parteneri scot la iveala toate cupoanele vechi pentru a castiga in instanta. Iertarea nu inseamna a renunta la jocul cupoanelor ci doar a le depozita temporar intr-un sertat. Cand intervine o situatie dificila, cupoanele sunt reactivate.
In copilaria tarzie se face trierea: grupul care il asteapta pe Mos Craciun cu daruri (nemurirea) si grupul care asteapta Moartea sa-i scape de necazuri. Problema e ca si Mos Craciun si Moartea vin neanuntati si daca il gasesc pe picior gresit (bucurandu-se in loc sa se invinovateasca) atunci va rata locul in rai, prin urmare trebuie sa fie tot timpul cat mai vinovat si mai ingrijorat. Omul traieste 3 iluzii conform spuselor lui Freud: sunt nemuritor, omnipotent si irezistibil. Parintii transmit, fara exceptie mesajul “daca faci cum iti zic eu, o sa fie bine” iar iluzia e foarte puternica. Daca nu este bine, este pentru ca el, copilul nu a respectat ceva, nu pentru ca instructiunile sunt gresite. Sunt copii care nu respecta sau se opun parintilor dar nu pentru ca nu mai cred in iluzie ci pentru ca li se pare prea greu, aproape imposibil sa respecte tot, sunt secatuiti de enrgie si atunci adopta pozitia “nici nu vreau strugurii astia acri” dar copilul launtric va tanji mereu la ei. (de exemplu un om violent care refuza orice apropiere, vulnerabilitate, in realitate doreste sa se deschida dar scenariul ii interzice)
Jocurile: Initial in relatia parinte -copil, copilul e ok, parintii sunt ok, apoi la masa, la olita, etc incep jocurile. Copilul nu mananca tot si parintele se supara, atunci copilul realizeaza ca ceva nu este ok la el din moment ce a reusit sa-l supere, mai tarziu aplica acelasi joc in alte domenii: refuza sa invete sa faca la olita pentru ca stie ca parintele asta isi doreste. Si asa incepe jocul conditionarii: tu vrei ceva ce am eu iar eu vreau ceva ce tu imi poti da. La sfarsitul acestei perioade se va decide care e tipul de tranzactie preferat: eu + tu-, eu – tu+, eu+ tu+ sau eu- tu-.
Persona este masca pe care ne-o punem atunci cand nu putem fi noi insine si poate fi aflata raspunzand la intrebarea: daca ai fi in imposibilitatea sa spui si sa actionezi asa cum simti, la ce act de coruptie ai apela? (personalitate adoptata adhoc, in acord cu parerile constiente si cu cerintele mediul inconjurator).
Inca de timpuriu copiii observa ca in familia sa exista doua tipuri de comportamente: cel expus in fata lumii si cel din camera din dos dar nu stie ce sa faca cu ele. De abia la adolescenta intelege mecanismul.
Adolescenta e momentul in care omul alege scenariul sau alege sa-l desconsidere (antiscenariu, deci tot o raportare la el) si incepe cu bautura, droguri. De abia la 40 de ani are loc o noua alegere si de data asta fie renunta la preceptele parentale urmate strict pana atunci si isi da demisia, divorteaza, etc, fie incepe sa repare ce a facut bautura, drogurile si se duce la AA, psihiatru, etc.
in primii ani de facultate apare “tricoul inscriptionat” care arata din ce categorie face parte eroul (panterele negre, fii iadului, ingerii, etc) desi fac parte din acelasi grup si se comporta la fel, scenariul din spate este diferit. Desi mesajul e acelasi “duceti-va naibii” el urmareste sa obtina furia sau umilirea sau victimizarea in functie de ce scrie in scenariul fiecaruia. Cel mai bine se diferentiaza tricoul prin discrepanta intre ce spune si ce face. Convingeri: nu poti sa ai incredere in nimeni, cauti numai oameni neseriosi ca sa poti dovedi ca ai avut dreptate.
Maturitate si moarte, de abia acum jocurile sunt cu miza reala, pana acum au fost doar repetitii. Dependentii au nevoie de permisiunea acordata de terapeut de a nu mai bea/droga. Faptul ca ii zici: uite ce rau iti face bautura nu ajuta, ba dimpotriva, undeva inauntrul lui e fericit ca urmeaza scenariul asa de bine si isi face rau, exact asa cum I s-a spus, colectionand cu satisfactie si multumire, o multitudine de cupoane.
Triunghiul dramei: Persecutor-Victima-Salvator (extra: Relatie si Manipulator). O greseala frecventa este contractul unilateral cu Dumnezeu, oamenii isi imagineaza cum l-ar putea impaca desi Dumnezeu nu au semnat nici un contract in care sa specifice ca Dimnezeu si-ar dori acele lucruri, totul este in imaginatia respectivilor oameni. Nevroza de supravietuire apare la cei care au supravietuit unei drame in timp ce cei din jurul lor au murit. La copil , moartea unui parinte poate induce sentimente de vinovatie si cel mai bun lucru este sa intre intr-o psihoterapie unde sa I se acorde permisiunea de continua viata si a se distra intr-o anumita masura.
Uneori oamenii vor sa iasa din scenariu dar amenintarea este atat de puternica (vocea Parintelui critic din mintea lor le spune ca se vor intampla lucruri ingrozitoare) incat acestia simt nevoia sa gaseasca o scuza serioasa pentru asta: de obicei somatizari care se soldeaza cu boli dintre cele mai dure care sunt dovada vie ca individul chiar sufera, nu se preface si atunci Parintele este oarecum imbunat (cam cum se aduceau jertfe in antichitate pentru imbunarea zeilor)
Deseori m-am intrebat cum se face ca membrii speciei umane cu toata intelepciunea, constiinta de sine si dorinta de adevar pe care au adunat-o, isi dau voie sa ramana intr-o astfel de situatie mecanica, plina de patetism si autoinselare?
In parte pentru ca ne iubim parintii, in parte pentru ca e mai comod sa faci lucruri cunoscute si in parte pentru ca nu ne-am indepartat atat de mult de stramosii nostri - primatele ca sa procedam altfel. Dar cel mai important lucru este ca oamenii nu stiu ca se afla intr-un scnariu, asta e cheia desfasurarii lui, in momentul in care stii, nu mai esti in scenariu.
Mesajul non-verbal e cel mai bun indicator al scenariului: desi spune ceva ok, modul in care o face cineva , poate schimba total mesajul (ochi dati peste cap, oftat, atitudine de victima, etc)
Exista momente cand o forta mai puternica decat noi preia controlul in situatii-cheie, impotriva vointei noastre, astfel incat, uitand-ne inapoi nu ne vine s acredem ca noi am facut sau am spus asta. Este cazul vocii ventriloc a Parintelui care preia controlul si iti spune ce sa faci. Aceste “preluari” sunt importante de analizat dupa ce fenomenul a avut loc pentru ca sunt indicii referitoare la scenariul urmat. Pentru a putea iesi din acest vicios, persoana respectiva trebuie sa isi acorde permisiunea sa nu asculte vocea Parintelui si permisiunea sa asculte glasul interior al Adultului (daca permisiunea se da de catre terapeut, e si mai bine).
Suprasolicitarea provine din suprapunerea a doua stress-uri majore: post-stressul de la ultimul eveniment si stress-ul anticipativ pentru evenimentul care urmeaza. Daca orgamismul nu are timp sa se refaca, intra in oboseala cronica si/sau somatizari. Somnul este important atat pentru odihna cat si pentru faptul ca prin visele din timpul somnului se “proceseaza” incarcarea nervoasa acumulata. Care altminteri ar refula psihosomatic. De aceea barbituricele nu sunt indicate, somnul este greu, fara vise. (insa intre a nu dormi deloc si a lua somnifere se prefera a doua varianta pentru ca privarea de somn este foarte grava)
De obicei Copilul din parintele opus da porunca iar Adultul din parintele de acelasi sex ii arata cum se face. Pe scurt – Copilul Parintelui formeaza Parintele copilului.
O modalitate de a afla scenariul pe care il urmeaza un om este sa raspunda la urmatoarele intrebari:
1.Care era sloganul preferat al parintilor tai (ce repetau cel mai des?)
2.Ce fel de viata au dus parintii tai?
3.Care este Interdictia parentala in cazul tau?
4.Ce trebuia sa faci pentru ca parintii tai s azambeasca sau sa chicoteasca? (cea mai importanta!)
Ca un scenariu sa ia nastere, e nevoie ca individul sa il accepte iar parintii sa fie dornici sa-l transmita. Copilul are ca model parintii deci acceptarea este aproape implicita iar parintii vor sa transmita mai departe din experienta si mostenirea lor. Problema apare cand parintii nu sunt doar dornici , ci de-a dreptul compulsivi cand vor sa impuna copilului scenariul lor, mai mult decat acesta doreste sa accepte. Motivul compulsiei este: dorinta de nemurire, existenta unui scenariu puternic in spate pe care simt nevoia sa-l perpetueze, dorinta de a scapa de blestemul propriului scenariu, aruncandu-l asupra copilului (si acesta sa indeplineasca visele pe care ei le-au ratat).
La fel ca in genetica, trasmiterea scenariilor de la o generatie la alta sufera impletiri si modificari pentru ca la nastere se intalnesc 2 scenarii de transmis (a mamei si a tatalui), unele mai puternice altele mai slabe, unele doar potentiale, altele manifeste. Parintele care vrea sa-si modifice scenariul, astfel incat sa nu Ie impuna copiilor sai aceleasi directive care i-au fost impuse si lui, trebuie mai intai de toate sa constientizeze starea de Parinte a Eului si vocile Parentale pe care Ie poarta. Oamenii sunt incantati atunci cand descopera la copii lucruri care le seamana (atat pozitive cat si negative) iar aici ar trebui sa actioneze Adultul din ei si sa reziste acestei incantari.
Oamenii cu scenariu de “invinsi” aleg un psihoterapeut incompetent sau unul bun dar ii pun bete in roate, astfel incat sa poata spuna cu satisfactie la sfarsit “pe mine nu ma poate ajuta nimeni” sau “nici macar X nu a reusit sa faca ceva desi am dat o groaza de bani”. In mare, pacientii cauta la terapeut: stiinta, supa de pui, religie.
Pacientii de meserie se caracterizeaza prin faptul ca folosesc cuvinte lungi, pompoase si de obicei isi pun singuri diagnostic, altii isi numesc suferinta “o prostie” “o copilarie”, iar ceilalti iau un ton grav si solemn cand incep sa vorbeasca. Pentru un pm este foarte greu sa iasa din scenariu deoarece ii este frica de necunoscut (scenariul, oricat de “rau” ar fi, ii confera doza de confort, de familiar) iar pe de alta parte ii este frica, incontrolabil ca “mama” (din minte lui) s-ar putea supara,l-ar putea parasi sau nu l-ar mai iubi.
Indicatorul ca un om se afla inca in scenariu: sunete respiratorii (tusea, cascatul, mormaitul, hohotitul), vocabular,(cuvinte aprtinand Parintelui, Adultului, Copilului) vise, comportament (picior peste picior cand se discuta despre sex), expresii verbale (dar). Doua persoane cu scenariu complementar se vor atrage ca un magnet. De urmarit cuvintele “citat” din scenariu, adica asa cum au fost transmise: “bucatica buna”, “porci”, “curva”, etc ele sunt transmise de Copilul din parinte prin urmare sunt mai putin formale. Daca persoana se scuza, sau are un ritual inainte de a incepe sa vorbeasca, inseamna ca are nevoie de permisiunea parentala pentru a putea vorbi. Persoanele cu formulari ambigue (s-ar putea in cazul in care dar numai daca este cazul...) sau contradictorii (as face asta daca ...sau daca..., dar nu....) sunt persoane care au in scenariu comanda: nu-ti asuma nici un risc!
Atunci cand un pacient isi alege terapeutul, va cauta, in mod inconstient sa aleaga unul conform cu scenariul sau. Daca acesta este impus (trimitere de la doctor, etc) atunci va incerca sa-l faca sa intre in joc si daca acesta refuza, va abandona jocul (va renunta la terapie)
Tranzactii – Joc- Scenariu -Rasplata finala Ne dam seama ca suntem intr-un joc in momentul in care putem sa identificam o chichita, o pacaleala, o recompensa. Scenariul poate fi “pe bucati” adica sa se refere doar la viata afectiva, in rest deciziile sa fie libere.
Intrebari la care e bine sa reflectam:
Ce fel de viata au dus bunicii tai?
Ai fost dorit?
Cum te faceau parintii sa te simti cand erai mic?
Ce fel de oameni dispretuiau parintii tai?
Ce te-au invatat parintii tai sa faci?
Ce ti-au interzis sa faci?
Daca familia ta ar fi pusa pe scena, ce fel de piesa de teatru ar fi?
Care erau jocurile preferate ale parintilor tai?
Despre ce discutau parintii tai la masa?
Aveau parintii tai vreo fixatie?
Ce-ti spun vocile din mintea ta?
Ce se intampla cu oamenii ca tine?
Ce va scrie pe piatra ta de mormant?
Ce vei scrie tu pe piatra ta de mormant?
E greu de spus daca toti oamenii au un scenariu in spate, insa se pare ca toti suntem influentati intr-o masura mai mare sau mai mica de “poruncile” parintilor. Secretul scaparii de scenariu, sunt permisiunile; cu cat ni s-au dat mai multe permisiuni, cu atat e mai probabil sa ne eliberam. Atentie, exista oameni care sunt legati de scenariu si au permisiuni conditionate intre anuminte limite in cadrul acestuia: “daca muncesti din greu, ai dreptul sa te rasplatesti cu ceva, altminteri nu”; aceste permisiuni nu sunt adevaratele permisiuni care ajuta la cresterea individului ci sunt doar o parte din scenariu.
Atunci cand un om zice: “eu nu voi fi niciodata ca tatal meu”, de fapt nu se elibereaza ci cade in extrema antiscenariului. Pentru ca prin tot ceea ce face se raporteaza permanent la tatal sau, e o dependenta in sens invers dar tot o dependenta.
Copilul isi alege un basm din care extrage esenta ce I se potriveste si il va urma toata viata. O intrebare utila in timpul terapiei este “care era basmul tau preferat in copilarie?”
Din multitudinea de sentimente traite, copilul vede ca numai unele sunt “acceptate” de parinti si atunci acelea devin concesiunile lui si cele pe care le va folosi cu predilectie in viata (uneori poate fi furia si violenta, alteori stapanirea emotiilor este cea apreciata si incurajata). Intr-un grup de suport, daca un pacient povesteste o situatie si la sfarsit exclama: “fireste ca m-am simtit furios”, ceilalti pot replica “eu m-as fi simtit speriat”, “eu m-as fi simtit indurerat”, in functie de cum a fost invatat fiecare sa reactioneze in situatii dificile. Cand reactioneaza conform scenariului (de ex face o criza de furie) primeste un cupon care il va duce mai aproape de rasplata scenariului. (moarte prin infarct din cauza supraenervarii)
In general oamenii sunt socati cand vad ca ceilalti simt altceva, ei cred ca reactia e universal valabila. Oamenii se poarta provocator pentru a obtine cupoane si renunta cu greu la placerea colectionarii lor pentru ca le e frica de ce ar putea pune in loc si viata lor ar fi terna fara aceste izbucniri de vitalitate “justificate”. Chiar si o persoana care se afla in pozitia de victima, strange cu grija cupoane de violenta si umilire de la ceilalti (sot, sef, etc) si are o satisfactie deoasebita cand mai adauga o confirmare la convingerea nestramutata : oamenii sunt rai, profitori, etc. Cupoanele ies la iveala cel mai bine la tribunal in timpul unui divort , cand ambii parteneri scot la iveala toate cupoanele vechi pentru a castiga in instanta. Iertarea nu inseamna a renunta la jocul cupoanelor ci doar a le depozita temporar intr-un sertat. Cand intervine o situatie dificila, cupoanele sunt reactivate.
In copilaria tarzie se face trierea: grupul care il asteapta pe Mos Craciun cu daruri (nemurirea) si grupul care asteapta Moartea sa-i scape de necazuri. Problema e ca si Mos Craciun si Moartea vin neanuntati si daca il gasesc pe picior gresit (bucurandu-se in loc sa se invinovateasca) atunci va rata locul in rai, prin urmare trebuie sa fie tot timpul cat mai vinovat si mai ingrijorat. Omul traieste 3 iluzii conform spuselor lui Freud: sunt nemuritor, omnipotent si irezistibil. Parintii transmit, fara exceptie mesajul “daca faci cum iti zic eu, o sa fie bine” iar iluzia e foarte puternica. Daca nu este bine, este pentru ca el, copilul nu a respectat ceva, nu pentru ca instructiunile sunt gresite. Sunt copii care nu respecta sau se opun parintilor dar nu pentru ca nu mai cred in iluzie ci pentru ca li se pare prea greu, aproape imposibil sa respecte tot, sunt secatuiti de enrgie si atunci adopta pozitia “nici nu vreau strugurii astia acri” dar copilul launtric va tanji mereu la ei. (de exemplu un om violent care refuza orice apropiere, vulnerabilitate, in realitate doreste sa se deschida dar scenariul ii interzice)
Jocurile: Initial in relatia parinte -copil, copilul e ok, parintii sunt ok, apoi la masa, la olita, etc incep jocurile. Copilul nu mananca tot si parintele se supara, atunci copilul realizeaza ca ceva nu este ok la el din moment ce a reusit sa-l supere, mai tarziu aplica acelasi joc in alte domenii: refuza sa invete sa faca la olita pentru ca stie ca parintele asta isi doreste. Si asa incepe jocul conditionarii: tu vrei ceva ce am eu iar eu vreau ceva ce tu imi poti da. La sfarsitul acestei perioade se va decide care e tipul de tranzactie preferat: eu + tu-, eu – tu+, eu+ tu+ sau eu- tu-.
Persona este masca pe care ne-o punem atunci cand nu putem fi noi insine si poate fi aflata raspunzand la intrebarea: daca ai fi in imposibilitatea sa spui si sa actionezi asa cum simti, la ce act de coruptie ai apela? (personalitate adoptata adhoc, in acord cu parerile constiente si cu cerintele mediul inconjurator).
Inca de timpuriu copiii observa ca in familia sa exista doua tipuri de comportamente: cel expus in fata lumii si cel din camera din dos dar nu stie ce sa faca cu ele. De abia la adolescenta intelege mecanismul.
Adolescenta e momentul in care omul alege scenariul sau alege sa-l desconsidere (antiscenariu, deci tot o raportare la el) si incepe cu bautura, droguri. De abia la 40 de ani are loc o noua alegere si de data asta fie renunta la preceptele parentale urmate strict pana atunci si isi da demisia, divorteaza, etc, fie incepe sa repare ce a facut bautura, drogurile si se duce la AA, psihiatru, etc.
in primii ani de facultate apare “tricoul inscriptionat” care arata din ce categorie face parte eroul (panterele negre, fii iadului, ingerii, etc) desi fac parte din acelasi grup si se comporta la fel, scenariul din spate este diferit. Desi mesajul e acelasi “duceti-va naibii” el urmareste sa obtina furia sau umilirea sau victimizarea in functie de ce scrie in scenariul fiecaruia. Cel mai bine se diferentiaza tricoul prin discrepanta intre ce spune si ce face. Convingeri: nu poti sa ai incredere in nimeni, cauti numai oameni neseriosi ca sa poti dovedi ca ai avut dreptate.
Maturitate si moarte, de abia acum jocurile sunt cu miza reala, pana acum au fost doar repetitii. Dependentii au nevoie de permisiunea acordata de terapeut de a nu mai bea/droga. Faptul ca ii zici: uite ce rau iti face bautura nu ajuta, ba dimpotriva, undeva inauntrul lui e fericit ca urmeaza scenariul asa de bine si isi face rau, exact asa cum I s-a spus, colectionand cu satisfactie si multumire, o multitudine de cupoane.
Triunghiul dramei: Persecutor-Victima-Salvator (extra: Relatie si Manipulator). O greseala frecventa este contractul unilateral cu Dumnezeu, oamenii isi imagineaza cum l-ar putea impaca desi Dumnezeu nu au semnat nici un contract in care sa specifice ca Dimnezeu si-ar dori acele lucruri, totul este in imaginatia respectivilor oameni. Nevroza de supravietuire apare la cei care au supravietuit unei drame in timp ce cei din jurul lor au murit. La copil , moartea unui parinte poate induce sentimente de vinovatie si cel mai bun lucru este sa intre intr-o psihoterapie unde sa I se acorde permisiunea de continua viata si a se distra intr-o anumita masura.
Uneori oamenii vor sa iasa din scenariu dar amenintarea este atat de puternica (vocea Parintelui critic din mintea lor le spune ca se vor intampla lucruri ingrozitoare) incat acestia simt nevoia sa gaseasca o scuza serioasa pentru asta: de obicei somatizari care se soldeaza cu boli dintre cele mai dure care sunt dovada vie ca individul chiar sufera, nu se preface si atunci Parintele este oarecum imbunat (cam cum se aduceau jertfe in antichitate pentru imbunarea zeilor)
Deseori m-am intrebat cum se face ca membrii speciei umane cu toata intelepciunea, constiinta de sine si dorinta de adevar pe care au adunat-o, isi dau voie sa ramana intr-o astfel de situatie mecanica, plina de patetism si autoinselare?
In parte pentru ca ne iubim parintii, in parte pentru ca e mai comod sa faci lucruri cunoscute si in parte pentru ca nu ne-am indepartat atat de mult de stramosii nostri - primatele ca sa procedam altfel. Dar cel mai important lucru este ca oamenii nu stiu ca se afla intr-un scnariu, asta e cheia desfasurarii lui, in momentul in care stii, nu mai esti in scenariu.
Mesajul non-verbal e cel mai bun indicator al scenariului: desi spune ceva ok, modul in care o face cineva , poate schimba total mesajul (ochi dati peste cap, oftat, atitudine de victima, etc)
Exista momente cand o forta mai puternica decat noi preia controlul in situatii-cheie, impotriva vointei noastre, astfel incat, uitand-ne inapoi nu ne vine s acredem ca noi am facut sau am spus asta. Este cazul vocii ventriloc a Parintelui care preia controlul si iti spune ce sa faci. Aceste “preluari” sunt importante de analizat dupa ce fenomenul a avut loc pentru ca sunt indicii referitoare la scenariul urmat. Pentru a putea iesi din acest vicios, persoana respectiva trebuie sa isi acorde permisiunea sa nu asculte vocea Parintelui si permisiunea sa asculte glasul interior al Adultului (daca permisiunea se da de catre terapeut, e si mai bine).
Suprasolicitarea provine din suprapunerea a doua stress-uri majore: post-stressul de la ultimul eveniment si stress-ul anticipativ pentru evenimentul care urmeaza. Daca orgamismul nu are timp sa se refaca, intra in oboseala cronica si/sau somatizari. Somnul este important atat pentru odihna cat si pentru faptul ca prin visele din timpul somnului se “proceseaza” incarcarea nervoasa acumulata. Care altminteri ar refula psihosomatic. De aceea barbituricele nu sunt indicate, somnul este greu, fara vise. (insa intre a nu dormi deloc si a lua somnifere se prefera a doua varianta pentru ca privarea de somn este foarte grava)
De obicei Copilul din parintele opus da porunca iar Adultul din parintele de acelasi sex ii arata cum se face. Pe scurt – Copilul Parintelui formeaza Parintele copilului.
O modalitate de a afla scenariul pe care il urmeaza un om este sa raspunda la urmatoarele intrebari:
1.Care era sloganul preferat al parintilor tai (ce repetau cel mai des?)
2.Ce fel de viata au dus parintii tai?
3.Care este Interdictia parentala in cazul tau?
4.Ce trebuia sa faci pentru ca parintii tai s azambeasca sau sa chicoteasca? (cea mai importanta!)
Ca un scenariu sa ia nastere, e nevoie ca individul sa il accepte iar parintii sa fie dornici sa-l transmita. Copilul are ca model parintii deci acceptarea este aproape implicita iar parintii vor sa transmita mai departe din experienta si mostenirea lor. Problema apare cand parintii nu sunt doar dornici , ci de-a dreptul compulsivi cand vor sa impuna copilului scenariul lor, mai mult decat acesta doreste sa accepte. Motivul compulsiei este: dorinta de nemurire, existenta unui scenariu puternic in spate pe care simt nevoia sa-l perpetueze, dorinta de a scapa de blestemul propriului scenariu, aruncandu-l asupra copilului (si acesta sa indeplineasca visele pe care ei le-au ratat).
La fel ca in genetica, trasmiterea scenariilor de la o generatie la alta sufera impletiri si modificari pentru ca la nastere se intalnesc 2 scenarii de transmis (a mamei si a tatalui), unele mai puternice altele mai slabe, unele doar potentiale, altele manifeste. Parintele care vrea sa-si modifice scenariul, astfel incat sa nu Ie impuna copiilor sai aceleasi directive care i-au fost impuse si lui, trebuie mai intai de toate sa constientizeze starea de Parinte a Eului si vocile Parentale pe care Ie poarta. Oamenii sunt incantati atunci cand descopera la copii lucruri care le seamana (atat pozitive cat si negative) iar aici ar trebui sa actioneze Adultul din ei si sa reziste acestei incantari.
Oamenii cu scenariu de “invinsi” aleg un psihoterapeut incompetent sau unul bun dar ii pun bete in roate, astfel incat sa poata spuna cu satisfactie la sfarsit “pe mine nu ma poate ajuta nimeni” sau “nici macar X nu a reusit sa faca ceva desi am dat o groaza de bani”. In mare, pacientii cauta la terapeut: stiinta, supa de pui, religie.
Pacientii de meserie se caracterizeaza prin faptul ca folosesc cuvinte lungi, pompoase si de obicei isi pun singuri diagnostic, altii isi numesc suferinta “o prostie” “o copilarie”, iar ceilalti iau un ton grav si solemn cand incep sa vorbeasca. Pentru un pm este foarte greu sa iasa din scenariu deoarece ii este frica de necunoscut (scenariul, oricat de “rau” ar fi, ii confera doza de confort, de familiar) iar pe de alta parte ii este frica, incontrolabil ca “mama” (din minte lui) s-ar putea supara,l-ar putea parasi sau nu l-ar mai iubi.
Indicatorul ca un om se afla inca in scenariu: sunete respiratorii (tusea, cascatul, mormaitul, hohotitul), vocabular,(cuvinte aprtinand Parintelui, Adultului, Copilului) vise, comportament (picior peste picior cand se discuta despre sex), expresii verbale (dar). Doua persoane cu scenariu complementar se vor atrage ca un magnet. De urmarit cuvintele “citat” din scenariu, adica asa cum au fost transmise: “bucatica buna”, “porci”, “curva”, etc ele sunt transmise de Copilul din parinte prin urmare sunt mai putin formale. Daca persoana se scuza, sau are un ritual inainte de a incepe sa vorbeasca, inseamna ca are nevoie de permisiunea parentala pentru a putea vorbi. Persoanele cu formulari ambigue (s-ar putea in cazul in care dar numai daca este cazul...) sau contradictorii (as face asta daca ...sau daca..., dar nu....) sunt persoane care au in scenariu comanda: nu-ti asuma nici un risc!
Atunci cand un pacient isi alege terapeutul, va cauta, in mod inconstient sa aleaga unul conform cu scenariul sau. Daca acesta este impus (trimitere de la doctor, etc) atunci va incerca sa-l faca sa intre in joc si daca acesta refuza, va abandona jocul (va renunta la terapie)
Tranzactii – Joc- Scenariu -Rasplata finala Ne dam seama ca suntem intr-un joc in momentul in care putem sa identificam o chichita, o pacaleala, o recompensa. Scenariul poate fi “pe bucati” adica sa se refere doar la viata afectiva, in rest deciziile sa fie libere.
Intrebari la care e bine sa reflectam:
Ce fel de viata au dus bunicii tai?
Ai fost dorit?
Cum te faceau parintii sa te simti cand erai mic?
Ce fel de oameni dispretuiau parintii tai?
Ce te-au invatat parintii tai sa faci?
Ce ti-au interzis sa faci?
Daca familia ta ar fi pusa pe scena, ce fel de piesa de teatru ar fi?
Care erau jocurile preferate ale parintilor tai?
Despre ce discutau parintii tai la masa?
Aveau parintii tai vreo fixatie?
Ce-ti spun vocile din mintea ta?
Ce se intampla cu oamenii ca tine?
Ce va scrie pe piatra ta de mormant?
Ce vei scrie tu pe piatra ta de mormant?
Ce spui dupa Buna ziua? de Eric Berne (parteaI)
Am incercat sa fac o recenzie dupa cartea lui Eric Berne: Ce spui dupa Buna ziua?, a fost incredibil de greu pentru ca nu e un roman cu intriga , cuprins si deznodamant, dar am zis sa scot macar ideile principale.
Ce este interesant la Analiza Tranzactionala este ca mesajul nu este ce pare a fi. Cand parintii spun un lucru copiilor, el este de fapt inteles ca altceva (copiii vorbesc “martiana”). Berne face o paralela intre mesajul real: “ai grija ca te impiedici” si mesajul martian, asa cum ajunge el la copil: “impiedica-te ca sa arat ca am avut dreptate”. Sau “esti prea mic ca sa bei”, devine “hai, devino o data mare si incepe sa bei ca sa pot sa-ti arunc in carca multe lucruri si sa ma descarc pe tine”. Mesajele reale se afla intreband adultul din prezent: la ce boacane de ale tale, mama chicotea cu ingaduinta (chiar daca ulterior venea pedeapsa). Gandirea martiana ii ajuta pe copii sa descifreze ce vor cu adevarat parintii de la ei. Asta nu inseamna ca parintii sunt “malefici”, doar ca poarta cu ei, alte scenarii in spate, si le dau mai departe(inconstient), crezand ca fac bine (la nivel constient).
Scenariul de viata sau planul de viata (conform Adler) devine definitiv la varsta de 6 ani, cand copilul deja isi programeaza pe baza “comenzilor” primite de la parinti, cam cum va arata viata lui. Ca sa intelegi ce inseamna o programare, daca o tanara a fost programata sa fie saraca pentru ca “oamenii bogati sunt niste nenorociti”, ea si cand va avea o avere considerabila, se va considera o persoana saraca, cu niste bunuri in posesie, temporar, astfel incat convingerea legata de saracie sa ramana nealterata.
Exista trei instante intr-un om, sa zicem trei ipostaze ale personalitatii: Parinte, Adult si Copil. Paintele e cel care are grija si ofera protectie, siguranta, Adultul actioneaza conform nevoilor reale existente si Copilul care este cel mai creativ dar si cel mai “iresponsabil”. Berne da un exemplu: Mi-am luat masina decapotabila pentru ca Parintele meu stia ca sunt in siguranta, Adultul meu avea nevoie sa se deplaseze iar Copilul meu si-o dorea cu disperare.
Pe parcursul copilariei, Adultul din copil trebuie sa medieze permanenent disputa dintre Copilul Adaptat si cel Spontan , pentru a se asigura ca isi satisface nevoile, si in acelasi timp nu supara prea mult adultii din viata lui (se conformeaza cerintelor adultilor). Pentru a reusi acest echilibru fragil, el are niste talente iesite din comun de a citi oamenii (un profesor cu studii de specialitate pe partea de psihiatrie, reuseste sa recupereze cca 30% din abilitatile pe care le are un copil)
Pe perioada adulta, partea copil din fiecare din noi pare sa domine traseul nostru in viata, indiferent de ce declara Adultul ca vrea sa urmeze in viata, se trezeste in niste ipostaze care nu pot fi explicate de nici un fel. Copilul prefera firul narativ al basmelor si asteapta pana la sfarsit Rasplata Finala.
Gandirea martiana sau juridica: esti prea mic ca sa bei (ok, atunci mai astept putin). O sa ajungi intr-un azil (ca doctor psihiatru) . Ca sa fie interiorizate, comenzile de la parinti trebuie sa se repete des si sa fie incarcate emotional. Chiar si asa, porunca parintelui se indeplineste doar daca cel mic se hotareste sa o accepte: “cand o sa fiu mare, o sa fiu ca tata!,” daca incerci sa-ti amintesti momentul, e putin probabil sa reusesti, de obicei asta se ia la o varsta frageda si e greu de identificat, mai degraba ea se afla indirect din peripetiile ulterioare ale adultului.
Instrumentarul scenariului: comenzile, rasplata, porunca, ispita, electrodul, sacii, prescriptia, modele parentale, demonul, permisiunea, eliberarea interna, componentele scenariului de viata, aspiratii si conversatii, invingatorii, contrascenariul.
ispita – incurajarea tacita catre un comportament de tip adictiv: droguri, alcool, prostitutie, etc hai, fii barbat!, ce-ai de pierdut? Practic parintele ia nevoia copilului de afectiune si iubire si o transforma in nevoia de altceva: de alcool, droguri, etc.
electrodul- butonul care declanseaza porunca parintelui si este aproape ca un reflex neconditionat. E evidenta atunci cand o persoana actioneaza intr-un anumit fel intr-o situatie data desi nu e ceea ce isi dorea, insa “era o forta mai presus de mine”
sacul – gandeste si actioneaza conform cu ceea ce e in capul lui si nu conform realitatii, cand se elibereaza din sac, face ce isi doreste inima dar cu o asemenea forta incat da in extrema cealalta.
In fiecare om exista un Parinte predestinat genetic, care are tendinta de a ingriji si de a proteja (ca la animale)
prescriptia este o comanda mai slaba ca intensitate care se da mai tarziu dar copilul poate sa rationeze sau se da de catre parintele celallalt.
modelul – arata cum trebuie facut; In general, comenzile vin de la sexul opus dar modelul de la parintele de acelasi sex.
demonul este partea intunecata din noi. Cand demonul unui copil imprastie mancarea pe jos, conteaza foarte mult reactia parintilor...daca o dau pe gluma e ok, daca nu, se retrage inapoi in interior si se razbuna de-a lungul vietii, cand prinde ocazia.
permisiunea: comenzile se dau de obicei pe negativ: nu mai lenevi, nu face asta, etc. un copil face ceva pt parintele opus dar invata cum se face asta de la celalalt parinte. O fata nu e frumoasa pt ca anatomic arata asa ci pentru ca I s-a dat permisiunea de a fi frumoasa. Terapeutul tocmai asta face: da permisiuni Copilului spontan din pacient sa faca ce vrea.
joi, 7 martie 2013
De 8 Martie
Nu cred ca exista persoane de sex masculin care imi citesc blogul (Marius, scuze, stiu ca tu citesti:) dar daca ar fi, le-as zice asa: fie ca e 1 martie, 8 martie, sau ziua ei de nastere/nume...nu renuntati sa explorati idei neconventionale pentru ca in fiecare femeie sta ascunsa (mai adanc sau mai la suprafata) o romantica incurabila, si chiar daca pe moment se lasa cu bosumflari pentru ca ideea a fost, totusi, prea originala, nu renuntati:)
Ce-ar fi, de 8 Martie, sa o luati pe draga cea mai draga si sa lansati un lampion in parc? Daca draga este si mamica, cu atat mai bine, lansarea va fi un prilej de distractie maxima pentru cei mici.
Succes la idei creative:)
Venind puternic din spate, Liebster
Am primit un premiu al carui rol este promovarea si incurajarea bloggerilor la inceput de drum. Eu am inclus in lista mea si bloggeri mai vechi dar care au luat o pauza si m-am gandit ca poate se petrece o "resuscitare" acum, la inceput de primavara:)
Regulile sunt:
1. Numește și mulțumește persoanei/blogului care ți-a acordat premiul. Multumesc Marius, ai fost mana (sau degetul) destinului pentru ca deja ma gandeam sa renunt la activitatea asta.
2.Scrie unsprezece lucruri despre tine. Despre mine am tot scris aici si aici si cam peste tot in blog. Chiar, blogul asta al meu e cam egocentrist:)
3.Răspunde la întrebările adresate și formulează noi întrebări pentru nominalizați. partial facut:)
4. Nominalizează nouă bloguri pe care la admiri și au mai puțin de două sute de urmăritori. ok, mai jos!
5. Anunță nominalizarea pe paginile fiecărui blog Am pornit!
INTREBARI:
1. Viața de până acum: regret că nu am procedat cum trebuie sau regret că a trecut prea repede?
Da, regret foarte mult, pe toate directiile si apoi ma apuca regretele ca am regrete...
2. Cine sau ce și-a pus amprenta asupra personalității tale?
Cred ca un declic major s-a produs cand am citit o brosurica, carticica...nici nu stiu ce era...se numea “Profetiile de la Celestine”...chiar, ia s-o caut pe net
3. Ultima carte citită?
Ce spui dupa buna ziua?-E. Berne si Efectele internetului asupra creierului uman-N. Carr (au cam mers in paralel)
4. Ai planuri pentru lumea cealaltă?
Nu, pentru ca sunt convinsa ca n-o sa mi le mai amintesc.
5. Ai încredere în oameni?
Nu, mi-e frica de oameni.
6. Dacă ai fi putut alege ce calitate/trăsătură ți-ai fi luat?
As fi vrut sa nu mai simt frica...citeam undeva ca exista in lume o femeie a carei centri nervosi responsabili cu declansarea fricii sunt afectati si prin urmare trebuie sa fie insotita pretutindeni sa nu se puna in pericol. Si a fost intrebata ce simte atunci cand se indreapta spre o primejdie (un animal salbatic de exemplu). Si ea a raspuns: o curiozitate foarte puternica.
7. Artistul / formația preferat(ă)?
Mariza
9. Crezi în existența îngerilor?
Cred ca exista ...ceva, unii le spun ingeri, altii altfel dar cred ca exista ceva, dincolo de limitele noastre perceptive care ne ghideaza si ne protejeaza atunci cand avem nevoie.
10. Ce îți dorești de la viață?
Cel mai mult – sa fiu eu ok cu mine, restul vine de la sine...chiar si sanatatea, fericirea, iubirea pentru ceilalti, etc. cam tot din echilibrul asta izvorasc:)
11. Iubești ca să trăiești sau trăiești ca să iubești?
Pai momentul in care incepi sa te iubesti si sa iubesti este si momentul in care incepi sa simti viata, pana atunci a fost asa, ca un demo:)
Nominalizari:
http://des-monia.blogspot.ro/ pentru ca scrie fain, fain, fain desi rar, rar, rar :)
http://anamariasebi.wordpress.com/ pentru ca m-a invatat un cuvant nou: achiesez
http://www.runningonhighstilettoheels.blogspot.ro/ pentru capacitatea de introspectie pe care eu n-o aveam la 30 de ani:)
http://timegoesby808.blogspot.ro/ pentru sinceritate, bruta, neprelucrata
http://mmnemosyne.wordpress.com/ pentru ca o sa fie un psiholog genial:)
http://papusiledariei.blogspot.ro/ pentru ca am plans cand am vazut minunile alea de papusi in timp ce eu cumpar barbie pe banda rulanta
http://dana.urbankid.ro/ pentru curajul de a lasa lumea corporate si a pleca spre ce I se potriveste
http://delvreme.blogspot.ro/ pentru ca are o inima mare, mare care de-abia incape intr-un blog:)
http://copiicuochidepoveste.wordpress.com/ aici nici nu stiu ce sa mai zic, ca am zis de atatea ori:)
http://ciupercutza.ro/ blogul nu e nici nou, nici mic si depaseste cele noua nominalizari, dar scrie atat de fain ca nu m-am putut abtine:)
Intrebarile sunt aceleasi pentru ca mi-au placut. Cred ca dincolo de unici, vizibilitate, promovare si ranking, premiul asta e despre a spune cuiva ca apreciezi ceea ce face, lucru care mi se pare de-a dreptul minunat:)
Regulile sunt:
1. Numește și mulțumește persoanei/blogului care ți-a acordat premiul. Multumesc Marius, ai fost mana (sau degetul) destinului pentru ca deja ma gandeam sa renunt la activitatea asta.
2.Scrie unsprezece lucruri despre tine. Despre mine am tot scris aici si aici si cam peste tot in blog. Chiar, blogul asta al meu e cam egocentrist:)
3.Răspunde la întrebările adresate și formulează noi întrebări pentru nominalizați. partial facut:)
4. Nominalizează nouă bloguri pe care la admiri și au mai puțin de două sute de urmăritori. ok, mai jos!
5. Anunță nominalizarea pe paginile fiecărui blog Am pornit!
INTREBARI:
1. Viața de până acum: regret că nu am procedat cum trebuie sau regret că a trecut prea repede?
Da, regret foarte mult, pe toate directiile si apoi ma apuca regretele ca am regrete...
2. Cine sau ce și-a pus amprenta asupra personalității tale?
Cred ca un declic major s-a produs cand am citit o brosurica, carticica...nici nu stiu ce era...se numea “Profetiile de la Celestine”...chiar, ia s-o caut pe net
3. Ultima carte citită?
Ce spui dupa buna ziua?-E. Berne si Efectele internetului asupra creierului uman-N. Carr (au cam mers in paralel)
4. Ai planuri pentru lumea cealaltă?
Nu, pentru ca sunt convinsa ca n-o sa mi le mai amintesc.
5. Ai încredere în oameni?
Nu, mi-e frica de oameni.
6. Dacă ai fi putut alege ce calitate/trăsătură ți-ai fi luat?
As fi vrut sa nu mai simt frica...citeam undeva ca exista in lume o femeie a carei centri nervosi responsabili cu declansarea fricii sunt afectati si prin urmare trebuie sa fie insotita pretutindeni sa nu se puna in pericol. Si a fost intrebata ce simte atunci cand se indreapta spre o primejdie (un animal salbatic de exemplu). Si ea a raspuns: o curiozitate foarte puternica.
7. Artistul / formația preferat(ă)?
Mariza
9. Crezi în existența îngerilor?
Cred ca exista ...ceva, unii le spun ingeri, altii altfel dar cred ca exista ceva, dincolo de limitele noastre perceptive care ne ghideaza si ne protejeaza atunci cand avem nevoie.
10. Ce îți dorești de la viață?
Cel mai mult – sa fiu eu ok cu mine, restul vine de la sine...chiar si sanatatea, fericirea, iubirea pentru ceilalti, etc. cam tot din echilibrul asta izvorasc:)
11. Iubești ca să trăiești sau trăiești ca să iubești?
Pai momentul in care incepi sa te iubesti si sa iubesti este si momentul in care incepi sa simti viata, pana atunci a fost asa, ca un demo:)
Nominalizari:
http://des-monia.blogspot.ro/ pentru ca scrie fain, fain, fain desi rar, rar, rar :)
http://anamariasebi.wordpress.com/ pentru ca m-a invatat un cuvant nou: achiesez
http://www.runningonhighstilettoheels.blogspot.ro/ pentru capacitatea de introspectie pe care eu n-o aveam la 30 de ani:)
http://timegoesby808.blogspot.ro/ pentru sinceritate, bruta, neprelucrata
http://mmnemosyne.wordpress.com/ pentru ca o sa fie un psiholog genial:)
http://papusiledariei.blogspot.ro/ pentru ca am plans cand am vazut minunile alea de papusi in timp ce eu cumpar barbie pe banda rulanta
http://dana.urbankid.ro/ pentru curajul de a lasa lumea corporate si a pleca spre ce I se potriveste
http://delvreme.blogspot.ro/ pentru ca are o inima mare, mare care de-abia incape intr-un blog:)
http://copiicuochidepoveste.wordpress.com/ aici nici nu stiu ce sa mai zic, ca am zis de atatea ori:)
http://ciupercutza.ro/ blogul nu e nici nou, nici mic si depaseste cele noua nominalizari, dar scrie atat de fain ca nu m-am putut abtine:)
Intrebarile sunt aceleasi pentru ca mi-au placut. Cred ca dincolo de unici, vizibilitate, promovare si ranking, premiul asta e despre a spune cuiva ca apreciezi ceea ce face, lucru care mi se pare de-a dreptul minunat:)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)