Post 3 in 1

Am mai scris despre lucrurile astea prin blog, dar m-am gandit sa pun laolalta pasii transformarii din ultima vreme, nu de alta, dar s-ar putea sa uit exact cum s-a intamplat.

Pasul unu a fost auto-responsabilizarea. Pentru un om care oscila intre extreme de genul “lumea e rea”, “seful a avut ceva cu mine” si “am meritat asta, sunt un om ingrozitor”, a fost foarte dificil sa gasesc o cale de mijloc si sa inteleg ca e mai important sa trec la actiune decat sa stau sa ma vait. Apropo, asta e bine de transmis si celor mici: daca ti se intampla ceva naspa, e ok sa iti ia cateva momente sa te dezmeticesti din soc, dar apoi gandeste-te cum pot sa rezolvi problema sau cum sa faci ceva care sa ajute, mai degraba decat sa te vaiti “de ce mi se intampla toate numai mie”. Dupa ce ai trecut la actiune, poti sa te vaiti in liniste:)


Pasul doi a fost constientizarea. Bey, nene, asta a fost si mai greu. Apropo, de posturile de mai devreme din cartea lui E.Berne, sa-ti gasesti scenariul sau programarea parentala dupa care functionezi, de unul singur, fara ajutorul unui psihoterapeut, este infiorator de greu. Este din categoria “nu incercati asa ceva acasa”. Pe langa faptul ca a trebuit sa-mi confrunt cele mai mari frici, o galeata de emotii se revarsau peste mine si in timp ce ma innecam, trebuia sa fiu calma si sa gasesc pattern-ul in toata nebunia aia. Sau trigger-ul, cum au inceput toate, de unde, cum? A trebuit sa raspund la intrebari grele, de zeci de ori, pana am simtit ca am gasit raspunsul corect. Si partea proasta e ca nici acum nu am o imagine clara dar macar ma pot baza pe cateva idei. Pasul asta presupune de asemenea verificarea ipotezelor in situatii de criza, adica atunci cand controlul ratiunii este cel mai redus si ies la iveala clar astfel de lucruri. Si trebuia sa stau sa observ tot in timp ce automatismele intrau in actiune. Apoi de analizat, tocat tot ,tot, pana nu mai aveam lacrimi, pana imi venea sa bat pe cineva de furie. Pentru ca, din pacate, lucrurile pe care le dam la spate, sunt lucruri dureroase, frustrante, rusinoase, greu de digerat. Intr-un final, ramane o idee sumbra pe care nici macar nu poti s-o formulezi: tu stii acum ce inseamna iubirea si comparand, iti dai seama ca aia n-a prea fost iubire...si atunci te intrebi daca atunci cand erai mic si inocent nu te-au iubit, oamenii de care erai legat cu legaturi de sange, cum o sa te iubeasca acum un strain, sau mai rau, cum sa te iubesti tu? Sa ramai la pasul doi nu este o idee buna. Pentru ca e ca la alcolicii anonimi, de abia ai realizat ca esti acoolic, nu ca te-ai si vindecat.


Pasul 3 e vecin cu schizofrenia:)) Hmmm. Nici nu stiu cum sa explic chestia asta..Ideea e ca in urma pasului doi ramai cu foarte multa frustrare, si furie, poate si ceva resemnare sau durere insa prin observare, incepi sa te detasezi. Dar nu e detasarea aia clasica, gen imi alung gandurile astea, si or sa dispara si o sa fiu zen. Este detasarea chiar din mijlocul bataliei ca sa zic asa. Sa nu eviti sa simti, sa simti absolut tot, dar sa nu judeci, sa nu evaluezi, doar sa observi: cum vin gandurile in valuri-valuri, cum vin emotiile, cum se strange stomacul, cum te doare in cosul pieptului, cum vin alte ganduri, apoi trec si ele, si vin altele, alte senzatii atasate, alte emotii si ..deodata iti dai seama ca tu nu esti mintea ta. Tu doar stai si te uiti la mintea ta. Well, how weird is that? Si totusi, pe masura ce practici observatia pura, vezi ca furia este in tine, te chinuie, iti ridica tensiunea, iti tremura mainile, dar....furia nu esti tu. E doar un film pe care il urmaresti. Si mai realizezi ca viata asta e doar un joc in care mintea ta si corpul tau dau ce pot in fata altor minti si alte corpuri care fac si ele ce pot sa supravietuiasca.


Si tu asisti la toata nebunia asta si dintr-o data te pufneste rasul. Prima oara cand mi s-a intamplat am crezut sincer ca am luat-o pe aratura...situatia era dramatica de-a dreptul, erau in joc multi bani si linistea mea pe multi ani de acum incolo si pe mine m-a pufnit rasul incontrolabil...dintr-o data, eram foarte departe si ma vedeam pe mine si pe omuletul din fata mea dandu-ne cu lopatelele in cap reciproc si mi s-a parut extrem de amuzant. Pur si simplu nu mai era important, mai mult decat atat: nu mai conta. Deloc. Toata chestia a durat cateva secunde, am revenit in discutie, celalalt nu parea sa remarce nimic suspect, am incheiat conversatia si am plecat de acolo zburand de fericire. Sentimentul este, cum sa va spun, incredibil, e o mare usurare, e ca si cum ai putea sa faci orice vrei daca doresti, absolut orice, oricand. Pot sa numar pe degete de cate ori s-a intamplat, dar cumva mi s-a facut frica sa pasesc pe drumul asta... daca nu mai pot sa ma intorc inapoi, sau daca e doar o forma ascunsa de nebunie?

Mi-ar placea, daca a mai simtit cineva chestia asta si ar putea sa comenteze, chiar si anonim.... m-as bucura sa stiu ca macar nu innebunesc singura:)