Amintiri, vise, reflectii - Carl Jung

Am gasit in cartea lui Jung niste idei taietoare de respiratie, ca sa zic asa.

Prima idee e cea legata de biserica. Este vorba de faptul ca era sa aiba un gand “blasfemic” si s-a oprit chiar inainte de a formula respectiva fraza, insa are tot felul de cosmaruri si intr-un final se decide sa-si urmareasca gandul pana la capat (iar faptul ca a putut sa scrie asta la vremea respectiva si nu a fost linsat este remarcabil):

Am ajuns insa din nou la aceeasi concluzie: “E clar ca Dumnezeu vrea si curajul meu, am reflectat. Daca asa stau lucrurile si eu reusesc, atunci El imi va da indurarea si iluminarea Sa”.
Mi-am adunat tot curajul, de parca ar fi trebuit sa sar in focul iadului si am lasat gandul sa-mi vina: in fata ochilor mei se inalta catedrala cea frumoasa, deasupra ei este cerul albastru, Dumnezeu sade pe tronul de aur, sus, peste lume, iar de sub tron cade un excrement urias pe acoperisul cel nou, il striveste si apoi surpa peretii bisericii.
Deci asta era. Trecusem prin experienta a ceea ce tatal meu nu pricepuse – vointa Domnului careia el i se opunea din motivele cele mai bune si cu credinta cea mai profunda. De aceea nu traise niciodata miracolul indurarii, al harului care vindeca tot si face totul comprehensibil. Isi luase drept regula de conduita comandamentele Bibliei, credea in Dumnezeu asa cum scria in Biblie si cum il invatasera stramosii sai. Dar el nu-l cunostea pe Dumnezeul cel viu si imediat care sta, atotputernic si liber deasupra Bibliei si a Bisericii, il indeamna pe om spre propria-i libertate si il poate sili sa renunte la opiniile si convingerile sale, spre a-l face sa indeplineasca fara rezerve cerintele Lui.

Ce inteleg eu de aici este faptul ca Dumnezeu nu trebuie vazut strict in termeni de habotnicie religioasa (invatat Biblia pe de rost, mers la biserica regulat, respectat toate posturile, etc) cat mai ales vazut ca scanteia din noi care odata recunoscuta, imbratisata, ne poate arata menirea noastra pe Pamant, si asta e de fapt adevarata “maintuire”.

A doua idee se leaga de faptul ca el identifica clar fenomenul somatizarii inca de la varsta de 12 ani (asta da pespicacitate):

Odata, la inceputul verii 1887, ma aflam dupa terminarea scolii, la ora amiezii, in piata catedralei, asteptandu-mi un coleg cu care aveam drum comun spre casa.Deodata, am primit o lovitura de la un alt baiat, care m-a trantit jos. Am cazut cu capul pe bordura trotuarului, iar lovitura m-a ametit , facandu-ma aproape sa-mi pierd cunostinta.Vreo jumatate de ora am fost cam buimacit. In momentul loviturii m-a strafulgerat gandul: “acum nu mai trebuie sa mergi la scoala!” Eram doar semiconstient si am ramas intins pe jos cu cateva clipe mai mult decat ar fi fost necesar- in primul rand dintr-un sentiment de razbunare asupra agresorului perfid.
De atunci au inceput sa ma apuce crize de lesin de fiecare data cand se punea problema sa merg din nou la scoala, precum si atunci cand parintii mei incercau sa ma convinga sa-mi fac temele. Am lipsit de la scoala mai mult de o jumatate de an ceea ce mi se parea o mana cereasca. Puteam sa fiu liber, sa visez ore intregi, sa stau oriunde doream, undeva la o margine de apa sau in paduri, sau sa desenez.

O alta experienta interesanta mi se pare trairea transpersonala, cand el, fiind accidentat la picior, se zbate intre viata si moarte si are urmatoarea viziune:

Apropiindu-ma de treptele de la intrarea spre stanca, mi s-a intamplat ceva ciudat: am avut senzatia ca tot ce existase pana atunci se indeparta de mine. Tot ce credeam, ce doream sau gandeam, intreaga fantasmagorie a existentei pamantesti s-au detasat de mine sau mi-au fost rapite – un proces extrem de dureros. Dar ceva a ramas, caci era de parca as fi avut langa mine tot ce traisem sau facusem vreodata, tot ce se intamplase in jurul meu. (…) nu mai voiam, nu mai doream nimic ci existam, ca sa zic asa, obiectiv: eram ceea ce traisem.

Aici apare in vis doctorul care il trata - sub forma unui pesonaj mitologic:
Dupa ce a plutit catre mine ca o imagine din adancuri, intre noi a avut loc o transmitere tacuta de ganduri. Caci medicul meu era delegat de pamant sa-mi aduca un mesaj: se protesta ca eram pe cale sa plec si trebuia sa ma intorc. In clipa in care am receptionat mesajul, viziunea mea a incetat.(,,,) Cugetam deziluzionat: “acum trebuie sa ma intorc la sistemul cutiutelor” Caci aveam senzatia ca in spatele orizontului cosmosului fusese cladita artificial o lume tridimensionala, in care fiecare om sedea singur intr-o cutiuta.

Si mai era o idee despre motivul pentru care devenim nevrotici: indepartarea de natura si mutarea in orase industrializate. Dincolo de aerul mai poluat si agitatia mai ridicata, un copil crescut la oras pierde “pulsul” adevarat al naturii, acela in care lucrurile rele se impletesc cu cele bune intr-un ritm firesc, fara prea multe dileme si framantari sau razvratiri.

Domnul Dicu

Stateam cuminte la banca, asteptand sa-mi platesc rata cand deodata se deschide usa si intra Domnul Dicu. De unde stiu ca era domnul Dicu? Pai simplu, una din fetele de la birou sare in sus pe arcuri si I se lumineaza fata cand il vede:

-Bine ati venit, Domnule Dicu! A fost greu sa ne gasiti? Imediat termin cu domnul si va iau pe dumneavoastra...
Domnul care avusese ghinionul sa nimereasca in calea fericirii ei, a avut parte numai de “mustruluieli” de genul: chiar vreti sa completam si asta? Vi le trimit eu pe mail ca sa nu mai pierdem timpul sau apoteoticul: sigur vreti extrasul de cont pe ultimele 3 luni? Ca dureaza mult sa scot la imprimanta...
In fine, dupa ce reuseste sa-l expedieze pe nefericit, se intoarce cu cel mai larg zambet posibil spre domnul Dicu:
-Dar, va rog, luati loc, va creez acum contul...imi spuneti adresa?
-Str Ghiocel nr 4..
-Hmmm...pe unde vine asta, nu cumva in zona? Sunteti chiar langa noi Domnule Dicu, puteti sa veniti mai des...hihihi...hoho..
-Asa...si mobilul...e cel pe care v-am sunat? Sigur e acelasi? Ca pot sa-l verific l-am salvat in telefon, sa-mi dati toate telefonale...E IMPORTANT sa va contactam daca apare ceva urgent...
-Asaaaa...casatorit sau necasatorit?
Aici face o scurta pauza si apoi spune repede: Este rubrica separata aici si de aia va intreb!!!

In momentul ala n-am mai rezistat si m-a pufnit rasul...am zis ca asta e, daca ma intreaba de ce rad o sa-i spun ca sufar de o boala pe sistem nevos care ma face sa izbucnesc in ras in cele mai neasteptate situatii.
Dar zau ca era penibila cum se straduia sa-l agate pe domnul Dicu, atat de netransparent si de ridicol. Pur si simplu imi venea sa ma duc sa-i spun prieteneste ca isi face un mare deserviciu si domnul Dicu se va gandi cel mult la o noapte fierbinte. Sau nu? Asta e noua abordare in materie de flirt?

Sau vorba sotului: tu n-ai vazut ce avea domnul Dicu in cont...:)

Ajutor! Vreau sa-mi schimb copilul!

Mai bine-zis ajutor pentru mine, copilul e bine-merci. Dar sa ma explic: stiti cand povesteam eu ca un copil are acest dar unic de a intui exact unde te doare mai tare si acolo sa-ti testeze limitele (si nervii). Pe zi ce trece sunt tot mai convinsa de asta, dar nu in sensul ca e o fiinta malefica si sadica ce vrea cu tot dinadinsul sa te faca sa simti furie si durere ci mai degraba la nivel subconstient: “mami, daca apas aici si te supar, tot ma mai iubesti?”
Butonul meu se numeste inadaptare. Sau timiditate. Sau sensibilitate. Prima reactie pe care o starneste copilul meu celor din jur este “vai, dar ce rusinoasa e!” sau filosofic si intelept: “e cam timida”.
Si e cea care doare cel mai tare. In fata atitudinii tematoare a copilului meu, pana si frica mea incremeneste. Si o iau razna, de undeva din trecut imi vin pe limba cuvinte grele, grele pe care si eu le-am auzit candva. “hai, nu mai fi orez cu lapte”, “parca ai fi Malai Mare”, “ce stai ca o balega in mijocul drumului, du-te si recupereaza-ti mingea”, “uita-te la tine, tremuri pentru o nimica toata”. Ca un perpetuum mobile, cred ca in fata fricii mele si parintii mei a fost la fel de descumpaniti si au facut ce au crezut ei ca m-ar ajuta in astfel de cazuri:

• sa o inabuse, pe principiul “nu o recunoastem, prin urmare nu exista”. Aici intrau imbarbatarile de genul: “de ce tie frica? N-are de ce sa-ti fie frica, e doar un caine, nu-ti face nimic!”, “tremuri degeaba, n-ai nici un motiv”.
  
• sa ma “ambitioneze” prin comparatii cu altii: “uite, gigel, s-a dus singur si nici macar nu a plans”, "alti copii fac asta si asta, tu te tii de fusta mea”.
  

Inutil sa va spun ca nu a functionat, ba chiar a agravat lucrurile, inutil sa va spun ca tentatia este foarte mare sa procedez si eu la fel. Imi vine s-o iau si sa-i dau drumul de pe cel mai inalt tobogan sa vada ca nu se intampla nimic grav, imi vine sa-i iau mana si sa o pun cu forta pe bietul animalut care vrea sa fie mangaiat si ea refuza pentru ca ii e teama ca o musca, ciupeste, etc. imi vine sa ii dau branci in bazinul cu apa cand o vad cum se apropie timid de marginea apei dar refuza sa intre. O mie de lucruri imi vine sa fac. Si sa zic. Si alte o mie de ganduri mi se zbat in creieri ca niste ciocane poc poc poc:
Ce ma fac cu copilul asta?! Parca e speriata de bombe...E o bleaga, o momaie, o sa-i fure altii mancarea de sub nas. Cum o sa se descurce ea in lumea asta in care totul e o jungla si trebuie sa lupti ca sa supravietuiesti? O sa moara de foame, de sete. O sa fie de rasul curcilor. Ultima din clasa, aia de care toti rad si-i dau peste nas. Aia care stie raspunsul dar nu ridica niciodata mana pentru ca n-are curaj. Aia care la job munceste pana cade jos in timp ce altii iau meritele pentru ca ea nu vrea sa iasa in fata. Aia care nu e in stare sa-si faca prieteni si o sa fie in lumea ei, retrasa. Aia despre care toti vorbesc din coltul buzelor si cu dispret: Ia uite-o si pe ciudata asta! Aia care o sa-mi reproseze ca am adus-o pe lume ca s-o chinui. Ce ma fac? Ce sa fac? Gresesc undeva, clar. Unde gresesc de o fac sa fie asa, defecta? Sunt sigura ca se poate face ceva si nu fac. Asta nu e copilul meu, e o eroare. Cum sa-l repar? UNDE GRESESC?

Imi vine s-o zgaltai sa-si revina, sa fie asa cum vreau eu, puternica, frumoasa, cutezatoare. Dar nu fac nimic din toate astea cand o aud: “Mi-e frica, hai sa plecam!”... pur si simplu o iau de mana si plecam. Iar inima mea pleaca si ea in toate directiile...si nu stiu daca o sa mai fie vreodata intreaga la loc.

Proiectii negative

Am fost la un worshop in care ni se dadeau niste foi cu afirmatii generale de genul: afara ploua foarte tare si copilul iese pe balcon cu o stropitoare si uda trecatorii care se grabesc pe trotuar. Iar noi trebuia sa evaluam aceasta situatie in categorii de genul: “urat lucru, il cert si ii spun sa nu mai faca, ii iau stropitoarea, etc”, varianta 2: “ma amuz de ingeniozitatea lui ca a folosit metoda asta exact cand ploua afara astfel incat sa nu se faca diferenta intre picaturile de ploaie si picaturile din stropitoare” sau varianta 3: “mi-e indiferent, n-am nici o opinie”

Buun, si acum ideea e sa ne alegem una din variante si sa ne sustinem punctul de vedere, aducand argumente si nu trebuia sa ne oprim pana cand grupul nu ajungea la o varianta comuna, indiferent care din cele 3. Si a inceput furtuna:) Bineinteles ca eu am ales varianta 2 si m-am implicat foarte tare in sustinerea ei, dar m-a mirat sa vad ca o majoritate covarsitoare alesese varianta 1, mergand pana la chestii de genul: dar daca in stropitoare nu era apa, era pipi, ca nu specifica nicaieri ce era de fapt (asta mi s-a parut interesant, eu nu m-as fi gandit in 100 de ani la asta, dar aveau dreptate, in enunt nu era specificat nicaieri ca in stropitoare era tot apa). Dar ce m-a “durut” ca sa zic asa, a fost faptul ca oamenii astia sunt viitori psihologi, cumva natural ar trebui inclinati pentru empatie, pentru creativitate si toleranta si mai putin pentru respectarea stricta a regulilor.

Ca sa fie si mai relevant ce vreau sa spun – era un alt enunt in care copiii in parc incep sa faca bulgari de zapada si sa arunce intr-o statuie si toata lumea a fost de acord ca trebuie opriti, e o blasfemie, daca erau bucati de gheata in bulgari si zgariau statuia (WTF?!??)

In fine, ce vroiam eu sa subliniez este ca exista oameni inclinati sa respecte regulile, no matter what si ei sunt foarte buni in meserii precum gardieni, politisti, , portari, etc si oameni care inclina sa faca exceptii de la respectarea regulii in functie de situatia particulara: de exemplu asistentele medicale, psihologii, asistentii sociali, etc. Iar grupul nostru a iesit ca suntem buni de gardieni, nicidecum de psihologi:))
Acum nu stiu daca s-au comportat asa pentru ca le era frica de judecata grupului (de obicei in public, ai tendinta de a spune doar ce “trebuie” pentru a nu fi eliminat de grup) sau pur si simplu asa gandeau.

Asta merge foarte bine cu un post de pe blogul lui George Butunoiu in care spunea ca romanii au tendinta de a fi suspiciosi: vecinii vor sa ma fure, angajatul sa ma fraiereasca, patronul sa ma traga in teapa, etc. De fapt textul era formulat neutru, lasand posibilitatea ca fiecare sa proiecteze sensuri pozitive sau negative in spatele cuvintelor. Si tocmai asta era frumusetea lui, ca scotea din noi chestii mai profunde, modul de a gandi al fiecaruia. Majoritatea a proiectat intentii criminale , rele :)

Si apoi mi-am dat seama de ce m-a marcat asa tare experimentul asta: in copilarie-adolescenta, tot timpul am fost acuzata de lucruri rele, criminale desi eram, va jur, cel mai cuminte si mai tocilar elev din zona. Suspiciunile si acuzatiile astea nefondate m-au urmarit toata viata si mi-au creat o frustrare enorma astfel incat si acum nu suport sa fiu acuzata pe nedrept. Ba mai mult daca ma acuzi de ceva rau, ma pun si fac chestia aia, macar sa stim o treaba.

Voi ce ati fi ales la intrebarea cu picaturile de ploaie? Dar la cea cu statuia?

Confortul material vs confortul emotional

Eu cred ca explozia asta de cursuri despre cum sa relationezi cu copilul se datoreaza faptului ca romanii au inceput sa constientizeze ca nu mai este suficient sa-i asigure copilului confortul material (de altfel principala preocupare a generatiilor de parinti de pana acum) ci trebuie sa fie pregatiti sa ofere si suport emotional.



Nu cred ca este rau sa participi la asa ceva, macar pentru faptul ca te pune in relatie cu tine, cu fricile si ingrijorarile tale cele mai profunde, si te invata sa le verbalizezi, apoi faptul ca afli ca mai sunt si alti parinti in aceeasi situatie desi credeai ca esti singur pe lume – iarasi este un lucru bun, apoi detasarea, umorul cu care sa treci mai departe - nu e de neglijat. Si am senzatia ca Otilia se pricepe foarte bine la asta. Dar daca te duci acolo ca iei o reteta si apoi sa vii acasa s-o aplici pe copilul tai si rezultatul sa fie un copil perfect, this is not ok.



Pentru cine nu are timp, bani sau vointa sa participe la asa ceva, poate ajuta cateva idei care am vazut ca functioneaza la mine.



In primul rand asculta copilul: cu totii ochii, cu toate urechile, cu mainile cu nasul, cu toata atentia de care esti in stare. Si cand ai terminat cu asta, inchide ochii si simte ce-ti transmite el. Pentru mine asta este cheia: ascultare, ascultare, atentie, atentie. La inceput o sa fie zgomot si confuzie dar dupa aia o sa inveti sa citesti cand e suparat, cand il framanta ceva si nu stie cum sa spuna, cand e frustrat, furios, sau doar obosit si vrea sa se descarce. Toate capata noima si forma. Si alte sensuri apar in spatele “comportamentelor nedorite”: un NU incapatanat si repetitiv nu va mai fi un mod de a se comporta “special ca sa te enerveze”, un cuvant urat, nu va mai insemna “vai, o sa zica lumea ca eu l-am educat asa”, urletele si plansetele “artistice” se vor deosebi de cele in care chiar il doare ceva.



Dupa ascultare, urmeaza exercitiile de autenticitate. Nu mai spun eu, ca au spus altii inaintea mea dar e clar ca un copil primeste pe 1000 de canale semnale despre cum te simti/ ce simti si pe un singur canal ce ii transmiti verbal. Am auzit nenumarati parinti si mai ales mamici care au impresia ca daca ascund de copil o problema, reusesc sa-l protejeze, sa-l tina departe.
“Eu si sotul avem probleme mari, cred ca o sa divortam, dar asta micu' nu stie nimic, am avut eu grija sa ma prefac ca totul este in regula”
“I-a murit bunica dar noi nu i-am spus adevarul , i-am zis ca a plecat in alta tara si se intoarce peste multi ani. Nici la inmormantare nu l-am luat, am lasat pe cineva sa stea cu el, e mai bine asa, e mic si putea sa-l afecteze”
“Cand vin de la serviciu sunt moarta de oboseala, crede-ma, nu vreau decat sa ma relaxez un pic dar ma ia asta micu de odihnita si nah! ma joc, ce sa fac, dar capul imi sta numai la cate mai am de facut in timp ce eu stau si pierd vremea cu masinutele lui...”
De obicei incerc sa nu fiu intransigenta in opinii dar de data asta imi vine sa strig: decat asa, mai bine deloc!...este foarte daunator pentru ca transmiti un mesaj contradictoriu este clar ca pe fata ta se citeste ca nu ai deloc chef sa faci lucrul respectiv, dar il faci fortat, “de dragul lui”...si nu o spun de sus...si eu am tendinta sa ma ascund si sa-i prezint universul roz dar semnalul a venit in momentul in care am auzit-o pe fiica-mea: “Mami, e ok, nu ma deranjeaza daca ne jucam mai tarziu”. A fost ca un dus rece pentru ca intr-adevar, in timp jucam jocuri de rol cu papusile, eu eram pe alta lume, preocupata de problemele mele in timp ce spuneam replicile aiurea si repetitiv.



Eu zic ca e mai cinstit si mai benefic pentru ambele parti sa verbalizam ce ne supara, accentuand clar ca cel mic nu este vinovat de ceea ce ni se intampla. Cautand sa-i explicam micutului de ce suntem suparati, il scoatem si pe el din ceata ca reuseste sa identifice “tensiunea din aer” si in acelasi timp ne ajuta sa ne clarificam si noi mai bine. Asta nu inseamna sa-l incarcam cu detalii inutile sau sa dam vina pe altii. O simpla propozitie care sa certifice ceea ce el oricum simte deja, este suficient. Si cred ca e ok sa mentionam si faptul ca acum e asa, dar lucrurile or sa se imbunatateasca sau cel putin lucrezi la asta.
De ce este ok pentru copil?

• pentru ca invata si el sa constientizeze ce simte si de unde au venit emotiile alea.
  
• pentru ca devine mult mai deschis si daca tu iti verbalizezi problemele in loc sa le ascunzi sub covor, s-ar putea sa te trezesti ca iti povesteste si el cum il supara X sau Y la gradinita/scoala
  
• pentru ca s-ar putea sa primeste niste sugestii de rezolvari geniale prin simplitatea lor sau macar te vor face sa zambesti prin inocenta lor
  
• pentru ca se creeaza ideea ca nu trebuie sa ducem singuri in spate probleme si nu e o rusine sa spui ce te doare, sa impartasesti si chiar sa ceri ajutorul.
  
• pentru ca invata ca si ceilalti au nevoi, suparari, in general sunt oameni, nu roboti.
  

Spor:)

Sedinta de terapie la un pret special

Te invitam la psiholog pentru prima data

In perioada 15 – 19 aprilie 2013, la Orange Pen Center Bucuresti.

 

Traiesc in Romania si asta imi ocupa... tot!

Ce sa caut la psiholog?

            Atunci cand spun "psiholog", se poate intampla sa ma gandesc la faptul ca nu am nevoie, ca ma pot descurca si singur, ca nu sunt bolnav si ca, la urma urmelor nu traiesc in Statele Unite, unde toata lumea merge la psiholog pentru "nimicuri" si ca de fapt un psiholog nici nu imi poate rezolva mie problemele.

            M-as putea gandi ca s-ar putea ca problemele mele nici sa nu aiba vreo rezolvare, cat timp lucrurile stau cum stau si situatia este asa cum este, nu?

            Si totusi, se poate sa ma simt singur, fara iesire dintr-o situatie, trist si fara sens, obosit sa ma mai lupt cu morile de vant, suparat sau nervos. Pot sa ma simt nelinistit, trist, panicat, furios, neputincios sau disperat. Pot fi depresiv, anxios, timid. Pot sa am probleme cu somnul, jobul, familia, greutatea, tensiunea, stresul, programul de lucru, timpul liber, singuratea sau prietenii….

 

Daca vrei sa vorbesti cu un psiholog, sa incepi o terapie, ai nevoie de un sfat sau pur si simplu vrei sa afli ce se intampla cu tine, te asteptam la o prima intalnire, o sedinta cu unul dintre cei 2 psihologi - Ludovic Sandulescu si Andrei M. Ludosan.

 

In cadrul saptamanii 15 – 19 aprilie, se programeaza sedinte individuale cu persoanele care se inscriu prin e-mail sau telefonic. Persoana inscrisa poate alege cu care dintre cei 2 psihologi doreste sa se intalneasca.

 

Atentie: Nu pot participa la aceasta saptamana de sedinte:

-                    persoanele care se afla intr-o terapie / consiliere cu un alt psiholog.

-                    persoanele care au mai lucrat in trecut cu unul dintre cei 2 psihologi.

 

Sedinta dureaza 45 de minute.

Costul acestei sedinte: 30 lei/persoana.

Perioada: 15-19 aprilie 2013, orele 10:00 – 20:00.

Locatia: Orange Pen Center Bucuresti – Magheru nr. 7, scara 1, etaj 3, ap. 1, sector 1.

Inscrieri la: 0756.481.983 sau la office@orangepen.ro

 

Psihologii:

Ludovic Sandulescu – psiholog clinician, formare in analiza tranzactionala, formator acreditat CNFPA si co-initiator al grupului de dezvoltare personala “Cine sunt eu?”, ca si al workshop-ului “Copilul meu nu ma asculta”.

Andrei M. Ludosan – psiholog, psihoterapeut cu formare in hipnoza clinica si psihoterapie ericksoniana, formator acreditat CNFPA si sustinator al cursurilor “Invata Autohipnoza”, “Comunicarea Hipnotica” si “Hipnoza, Regresie si Progresie”.