Mai bine-zis ajutor pentru mine, copilul e bine-merci. Dar sa ma explic: stiti cand povesteam eu ca un copil are acest dar unic de a intui exact unde te doare mai tare si acolo sa-ti testeze limitele (si nervii). Pe zi ce trece sunt tot mai convinsa de asta, dar nu in sensul ca e o fiinta malefica si sadica ce vrea cu tot dinadinsul sa te faca sa simti furie si durere ci mai degraba la nivel subconstient: “mami, daca apas aici si te supar, tot ma mai iubesti?”
Butonul meu se numeste inadaptare. Sau timiditate. Sau sensibilitate. Prima reactie pe care o starneste copilul meu celor din jur este “vai, dar ce rusinoasa e!” sau filosofic si intelept: “e cam timida”.
Si e cea care doare cel mai tare. In fata atitudinii tematoare a copilului meu, pana si frica mea incremeneste. Si o iau razna, de undeva din trecut imi vin pe limba cuvinte grele, grele pe care si eu le-am auzit candva. “hai, nu mai fi orez cu lapte”, “parca ai fi Malai Mare”, “ce stai ca o balega in mijocul drumului, du-te si recupereaza-ti mingea”, “uita-te la tine, tremuri pentru o nimica toata”. Ca un perpetuum mobile, cred ca in fata fricii mele si parintii mei a fost la fel de descumpaniti si au facut ce au crezut ei ca m-ar ajuta in astfel de cazuri:
- sa o inabuse, pe principiul “nu o recunoastem, prin urmare
nu exista”. Aici intrau imbarbatarile de genul: “de ce tie
frica? N-are de ce sa-ti fie frica, e doar un caine, nu-ti
face nimic!”, “tremuri degeaba, n-ai nici un motiv”.
- sa ma “ambitioneze” prin comparatii cu altii: “uite,
gigel, s-a dus singur si nici macar nu a plans”, "alti copii fac
asta si asta, tu te tii de fusta mea”.
Ce ma fac cu copilul asta?! Parca e speriata de bombe...E o bleaga, o momaie, o sa-i fure altii mancarea de sub nas. Cum o sa se descurce ea in lumea asta in care totul e o jungla si trebuie sa lupti ca sa supravietuiesti? O sa moara de foame, de sete. O sa fie de rasul curcilor. Ultima din clasa, aia de care toti rad si-i dau peste nas. Aia care stie raspunsul dar nu ridica niciodata mana pentru ca n-are curaj. Aia care la job munceste pana cade jos in timp ce altii iau meritele pentru ca ea nu vrea sa iasa in fata. Aia care nu e in stare sa-si faca prieteni si o sa fie in lumea ei, retrasa. Aia despre care toti vorbesc din coltul buzelor si cu dispret: Ia uite-o si pe ciudata asta! Aia care o sa-mi reproseze ca am adus-o pe lume ca s-o chinui. Ce ma fac? Ce sa fac? Gresesc undeva, clar. Unde gresesc de o fac sa fie asa, defecta? Sunt sigura ca se poate face ceva si nu fac. Asta nu e copilul meu, e o eroare. Cum sa-l repar? UNDE GRESESC?
Imi vine s-o zgaltai sa-si revina, sa fie asa cum vreau eu, puternica, frumoasa, cutezatoare. Dar nu fac nimic din toate astea cand o aud: “Mi-e frica, hai sa plecam!”... pur si simplu o iau de mana si plecam. Iar inima mea pleaca si ea in toate directiile...si nu stiu daca o sa mai fie vreodata intreaga la loc.
Se rezolva. Cand va vedea ca nu mai are cine s-o tina de mana si s-o protejeze, isi va da seama ca te musca toti, cum apuca, daca nu-i musti si tu pe ei. Timizii nu sunt niste perdanti, ei stau in banca lor, isi aduna fortele si, cand nu te astepti, te iau prin surprindere. Sunt plini de resurse, doar ca le scot la suprafata cand vor ei. Cand va avea vreo 25 de ani, n-o sa miste in front cineva in fata ei.
RăspundețiȘtergereCred ca atunci cand iti vei raspunde tie insati la reactiile de cand erai mica, atunci vei sti cum sa procedezi si cu puiul tau. Eu consider ca problemele nerezolvate revin in moduri surprinzatoare, de cele mai multe ori prin metoda "mini-me".
RăspundețiȘtergereMulti isi privesc propriul copil ca pe o sansa sa repare ceva din trecutul lor, astfel cauzandu-i noi probleme. Eu cred ca faptul ca parintii tai nu au reactionat potrivit sufletului tau (cauzandu-ti astfel un soi de frustrare sau nemultumire care a prins radacini) duce la comportamentul fetitei tale. Si daca tu vei reusi sa intelegi ce si de ce s-a intamplat cand erai mica, copilul tau nu va mai avea problema asta.
Habar n-am daca are sens ce zic; nu prea simt ca am reusit sa transpun in cuvinte ce gandesc. Sunt doar niste idei utopice, pentru ca nu sunt mama.
Pana la perioada descrisa in finalul articolului se mai pot intampla multe.
RăspundețiȘtergereAm o sugestie! Eu as incerca o interventie neutra data viitoare. Nici: "Hai pune mana ca nu te musca!", nici "Nu fa asta ca o sa te muste!". As ramane calm si nu i-as pune nimic sau daca pare ca aseatap ceva de la mine: "Faci cum vrei.". Asta dupa ce am rationat si am constata ca efectiv nu exista nici un periol real.
Si cand ma gandesc ca ai citit Eric Berne si ii cunosti opiniile legate de perioada asta. :)
Nu ne cunoastem dar nu ma pot abtine sa nu-mi dau cu parerea. Nu stiu ce varsta are copila. Dar daca tu nu pui la suflet cred ca o sa treaca aceasta faza. Fiecare copil are un ritm propriu. Baietelul meu nu s-a dat pe topogan pana pe la 3 ani pentru ca ii era frica, pana pe la 6 ani nu intra cu capul sub apa nici mort (nici nu mai stiu la cate cursuri de inot l-am inscris fara nici un rost). Acum are 8 ani si ma stradui sa-l temperez in multe din activitatile pe care le desfasoara. Iar la piscina e numai pe sub apa, ma stradui sa-i explic ca trebuie sa mai iasa si afara sa ia aer de dragul creierului care are nevoie de oxigen. Cand mergem la cate un aquapark se da pe topogane tubulare de peste 50m lungime in care eu personal nu ma simt chiar in largul meu iar el n-are nici o treaba. Fetita mea pana pe la 3 ani plangea la usa de la baie cand eu intram inauntru sa fac pipi si vesnic era atarnata de fusta mea, nu interactiona cu strainii sub nici o forma iar acum la aproape 5 ani abia asteapta sa plece de acasa, a fost plecata deja un week-end fara parinti in vizita la nasii ei de botez si vorbeste cu toata lumea mai mult decat as vrea eu s-o faca. Cred ca trebuie sa ai rabdare si s-o lasi in ritmul ei. Spune-i chestii de genul: "daca nu vrei sa mangai catelul nu-i bai, intr-o buna zi o sa vrei s-o faci sau poate niciodata, tu decizi." Ramai alaturi de ea, spune-i ca o intelegi si asta o sa o intareasca si o sa o ajute sa cresca puternica. Daca o fortezi nu faci decat sa o determini sa se simta singura, neinteleasa si sa-i fie frica si mai tare. Intotdeauna vor fi alti copii care in anumite domenii vor face ceva mai bine decat ea. Focuseaza-te pe partile ei pozitive si las-o sa fie ea insasi.
RăspundețiȘtergereEu cred ca e genetic. Asa am fost si eu, asa e si copilul meu, care e baiat si are tot 8 ani. Si eu tin minte comentariile rudelor "asa e ea, mai rusinoasa", "de ce nu vorbesti, n-ai limba?" Si mi-era si mai rusine sa zic ceva... Daca ma servea cineva cu o prajitura, n-as fi luat nici moarta, desi muream de pofta.
RăspundețiȘtergereAsa ca, eu il inteleg perfect pe al meu, nu cred ca apasa pe butoane, sunt foarte stresati in momentele alea. De multe ori ii spun ca si eu eram la fel, si-l vad ca se mai relaxeaza. Stie ca nu e singur in lumea asta uriasa, si uneori nu foarte prietenoasa.
Prima lui colega de banca, o fetita foarte timida, si la fel, maica-sa aproape disperata. Ca nu stie ce sa faca, ca sora-sa de 4 ani o musca, si asta mare sta! Nu reactioneaza, ca in clasa nu ridica mana etc.
Si al meu mi-a zis ca nu ridica mana, are emotii mari si i se umplu ochii de lacrimi. Si mie la fel, cand mi-a povestit. Ma doare sufletul sa-l vad asa, insa , una peste alta e un copil cautat de altii, pentru ca nu e agresiv si-si imparte jucariile. De fapt asa a fost de mic, una din "prietene" mi-a si prevestit ca o sa fie si el egoist cand o sa treaca de 5 ani. Dar, e la fel de generos si bun. Asa ca, eu il accept asa, si sper, ca in viitor sa fie mai puternic, sa-i fie mai usor in viata.
Azi dimineata, cand l-am dus la scoala, trece o vecina pe langa el, n-a vazut-o niciodata, noi suntem noi in bloc, si l-a intrebat ce face? Al meu nu zice nimic, ea continua "da' de ce esti suparat?" Si m-am abtinut (din vechea mea timiditate probabil) sa-i zic ca nu vorbeste cu strainii.
Si ca sa-l protejez de comentarii neplacute, de multe ori cand imi zice ca are emotii (mai ales cand avem musafiri) ii spun sa se prefaca, sa para curajos. Si atunci vad cum ii sclipesc ochii, si parca are mai mult curaj.
Lupta mea cea mare se duce cu sotul meu, care nu intelege de ce e asa de timid. Dar, il accepta si incearca sa-l ajute, cateodata cu discursuri de imbarbatare, care, nu-i asa, n-au nici un rost. Alteori se enerveaza... uneori ne certam, apoi ne pare rau, ca e un copil bun, si noi observam doar ce ne deranjeaza.
Oricum, de fortat nu poti forta un copil sa fie altfel. Eventual, cand mai creste se preface... pana se obisnuieste.
Diana
Ingrid, mi-ar placea sa fie asa cum zici tu...adica sa stea in banca ei si sa nu se bage pentru ca nu vrea, isi menajeaza fortele, etc si nicidecum pentru ca ii e frica. La 25 zici? de abia astept:)
RăspundețiȘtergereAnne, stiu exact ce vrei sa zici pentru ca si eu gandesc la fel. Si da, m-am gandit cum as fi vrut sa se fi purtat parintii cu mine la vremea respectiva, ce as fi avut nevoie...cred ca mi-ar fi placut sa-i simt alaturi de mine, incercand sa ridice putin valul cu explicatii calme, relaxate despre necunoscutul, spaimele din fata mea...sa ma ajute sa vad un pic tabloul in ansamblu, faptul ca problema mea e doar o parte si sunt si alte parti...apoi mi-as fi dorit sa nu puna presiune pe mine ca trebuie neaparat facuta respectiva chestie, sa nu simt ca i-am dezamagit, ca sunt altfel decat trebuia...cred ca sentimentul asta de respingere il simt acut si azi cand intru intr-o relatie cu cineva, ca o sa dezamagesc si e doar o chestiune de timp pana cand respectivul/respectiva o sa se indeparteze...prin urmare toate aceste "greseli" le evit cu copilul meu dar mi-e teama ca undeva deep down inside dezamagirea/frustrarea mea ramane si ea o poate simti...si asta nu vreau sa se intample:(
RăspundețiȘtergereMarius, vezi ce inseamna sa citesti prea mult?:) tocmai ca stiu ce importanta are ce stafeta predau mai departe ...ma gandesc cum sa fac sa fie bine. Problema nu e la ea, e la mine, clar. Eu imi dau seama cat de grava e situatia, dupa ceea ce simt. Si doare ca naiba, crede-ma! Este foarte posibil ca un alt parinte sa se descurce cu aspectul asta absolut firesc, fara sa-i acorde prea mare importanta dar eu nu pot si oricat as lua-o cu explicatii logice, rationale, nu functioneaza. Cand o sa devii tata, o sa vezi ca sunt anumite lucruri care o sa rascoleasca in tine lucruri ingropate....asta nu e amenintare, e indemn spre constientizare, dar banuiesc ca tu esti deja pe drumul asta:)
RăspundețiȘtergereClaudia, iti multumesc pentru raspuns. Intr-adevar, ea e ok, nu da nici un semn ca ar suferi foarte tare pe chestia asta:) si cei din jur imi spun ca e ok, dar eu simt altceva....si recunosc ca s-ar putea sa fie mai mult retrairea spaimelor si regretelor mele (ca pentru mine chiar a fost un handicap) nicidecum realitatea propriu-zisa. Intotdeauna am admirat mamele care au mai multi copii si se descurca pentru ca eu ma gandesc daca la unul singur mi se incing atata neuronii si ma ingrijorez atat, la mai multi cedam nervos:) sau probabil se aplica un fel de instinct de supravietuire a speciei si nu mai gandeam asa mult:)))
RăspundețiȘtergereDiana, exact prefacutul asta nu vreau sa se intample :( pentru ca asa am "supravietuit" eu si nu, nu e o metoda care functioneaza, dimpotriva.
RăspundețiȘtergereMa bucur ca e deschis fata de tine si iti spune ceea ce simte, asta imi doream si eu atunci demult, sa pot sa-mi exprim trairile, macar fata de cei apropiati, sa nu fiu nevoita sa ma ascund tot timpul ca si cand e ceva in neregula cu mine. Si eu mentin comunicarea deschisa... tot timpul ii spun ca e ok daca nu vrea, ca o inteleg, ca am trecut si eu prin asta...mai povestesc ce metode am gasit eu la vremea respectiva, o mai intreb la ce solutii s-ar gandi ea ... e fain ca tu si Claudia imi povestiti despre copiii vostri mai mari, astfel incat sa-mi pot face o idee despre ce va urma.
aaaa....si o alta invinovatire pe care mi-o aduc: daca eu as fi fost puternica, viteaza, etc...ar fi avut un bun exemplu de urmat, dar asa...ce pretentii am de la ea cand nici eu nu sunt in stare?
Eu am avut in copilarie o mama super preocupata de ea si un tata supra protector. Dar, nu stiu daca de-asta am fost atat de neincrezatoare in fortele mele, eu inclin mai mult spre explicatia genetica. Nici nu vreau sa-mi culpabilizez la nesfarsit parintii, am trecut prin faza asta si nu m-a ajutat deloc.
RăspundețiȘtergerePot in schimb, sa fiu mama pe care am dorit sa o am eu. Una haioasa, amuzanta, cateodata prefacuta in public (prefer asta decat sa fiu etichetata de nesociabila) Din pacate, rar intalnesc oameni cu care chiar am lucruri in comun, asa ca ma prefac, mai ales cand sunt cu D (sa-i fiu un exemplu). Eu sunt genul care mai mult asculta decat vorbeste, nu-s o mare comunicatoare, pe blogul tau revin destul de des, pt ca am gasit lucruri care mi se intampla si mie, si e confortabil sa stiu ca nu-s singura pe lumea asta.
Revin la copii, important e ca sunt sanatosi. D nici macar nu are inclinatii sportive, spre disperarea lui taica-su, care a fost primul in toate, ma rog,asa zice el:-)
E atat de docil in fata autoritatilor de orice fel, asta ma sperie tot mai mult... Am ajuns la un psiholog, si-mi pare rau. Cateodata vreau sa fie mai rautacios, dar nu poate.
Ma bucur enorm ca-mi spune orice, chiar daca are momente cand se jeneaza. Si incerc sa-l inteleg, nu-l judec pe cat pot niciodata. Uneori, mai scap si eu cate-o reactie aiurea, dar ma redresez rapid. Prea e copia mea fidela :-)
Vai, ce bine te înțeleg! Încă dinainte de a deveni mamă am fost terifiată să nu semene copilul cu mine (îți dai seama ce părere proastă aveam despre mine? ce povară a perfecțiunii duceam în spate?). Pe când băiețelul meu avea 3 luni (și începuse să semene cu mine!! sau cel puțin eu chiar așa credeam) am dat peste citatul lui Khalil Gibran (sunt sigură că îl știi):
RăspundețiȘtergere"Copiii voștri nu sunt ai voștri.
(...)
Ei vin prin voi, dar nu din voi, și chiar de sunt cu voi, ei nu vă aparțin.
Le puteti dărui dragostea voastra, dar nu și gândul vostru.
Căci ei au propriul lor gând"....
Dintr-o dată am început să plâng și m-a lovit o liniște care dăinuiește și în ziua de azi (are 4 ani și 4 luni). Nu știu dacă seamănă cu mine sau nu, dar știu sigur că fiul meu m-a învățat să MĂ IUBESC ȘI MĂ ACCEPT PE MINE MAI MULT și m-a făcut să văd că de multe ori așa zisele mele defecte mi-au adus câștiguri imense. Copilul meu m-a învățat ce e iubirea, dar nu iubirea pentru el pentru că pe aceea o aveam, ci fix cea care îmi lipsea: iubirea pentru mine.
Diana, e super ce faci tu acolo...faptul ca poti sa accepti cu inima deschisa felul lui de a fi (desi cred ca si pe tine te ingrijoreaza sa nu sufere cum ai suferit tu), faptul ca privesti spre viitor si nu spre trecut si faptul ca ai reusit sa treci peste reprosurile sau regretele privind educatia oferita de parinti. SI eu sunt constienta ca e o capcana asta cu invinovatirea eterna , eu am incercat fortat sa iert dar nu pot ....asa ca o las asa...daca o sa vina, o sa vina de la sine. Poate poti sa-mi detaliezi pe undeva ..aici sau pe mail experienta nefericita cu psihologul...
RăspundețiȘtergereAnca, stiu citatul respectiv si e superb...Berne merge chiar mai departe si spune ca ar fi bine sa rezisti tentatiei de a simti mandrie ca al tau copil seamana cu tine. (in materie de calitati)
RăspundețiȘtergereSunt constienta ca problema e la mine, de aceea nici nu trec la faptele descrise mai sus ci doar inghit in sec, imi traiesc durerea si merg mai departe. Sper ca in timp sa se mai diminueze.