Amintiri, vise, reflectii - Carl Jung

Am gasit in cartea lui Jung niste idei taietoare de respiratie, ca sa zic asa.

Prima idee e cea legata de biserica. Este vorba de faptul ca era sa aiba un gand “blasfemic” si s-a oprit chiar inainte de a formula respectiva fraza, insa are tot felul de cosmaruri si intr-un final se decide sa-si urmareasca gandul pana la capat (iar faptul ca a putut sa scrie asta la vremea respectiva si nu a fost linsat este remarcabil):

Am ajuns insa din nou la aceeasi concluzie: “E clar ca Dumnezeu vrea si curajul meu, am reflectat. Daca asa stau lucrurile si eu reusesc, atunci El imi va da indurarea si iluminarea Sa”.
Mi-am adunat tot curajul, de parca ar fi trebuit sa sar in focul iadului si am lasat gandul sa-mi vina: in fata ochilor mei se inalta catedrala cea frumoasa, deasupra ei este cerul albastru, Dumnezeu sade pe tronul de aur, sus, peste lume, iar de sub tron cade un excrement urias pe acoperisul cel nou, il striveste si apoi surpa peretii bisericii.
Deci asta era. Trecusem prin experienta a ceea ce tatal meu nu pricepuse – vointa Domnului careia el i se opunea din motivele cele mai bune si cu credinta cea mai profunda. De aceea nu traise niciodata miracolul indurarii, al harului care vindeca tot si face totul comprehensibil. Isi luase drept regula de conduita comandamentele Bibliei, credea in Dumnezeu asa cum scria in Biblie si cum il invatasera stramosii sai. Dar el nu-l cunostea pe Dumnezeul cel viu si imediat care sta, atotputernic si liber deasupra Bibliei si a Bisericii, il indeamna pe om spre propria-i libertate si il poate sili sa renunte la opiniile si convingerile sale, spre a-l face sa indeplineasca fara rezerve cerintele Lui.

Ce inteleg eu de aici este faptul ca Dumnezeu nu trebuie vazut strict in termeni de habotnicie religioasa (invatat Biblia pe de rost, mers la biserica regulat, respectat toate posturile, etc) cat mai ales vazut ca scanteia din noi care odata recunoscuta, imbratisata, ne poate arata menirea noastra pe Pamant, si asta e de fapt adevarata “maintuire”.

A doua idee se leaga de faptul ca el identifica clar fenomenul somatizarii inca de la varsta de 12 ani (asta da pespicacitate):

Odata, la inceputul verii 1887, ma aflam dupa terminarea scolii, la ora amiezii, in piata catedralei, asteptandu-mi un coleg cu care aveam drum comun spre casa.Deodata, am primit o lovitura de la un alt baiat, care m-a trantit jos. Am cazut cu capul pe bordura trotuarului, iar lovitura m-a ametit , facandu-ma aproape sa-mi pierd cunostinta.Vreo jumatate de ora am fost cam buimacit. In momentul loviturii m-a strafulgerat gandul: “acum nu mai trebuie sa mergi la scoala!” Eram doar semiconstient si am ramas intins pe jos cu cateva clipe mai mult decat ar fi fost necesar- in primul rand dintr-un sentiment de razbunare asupra agresorului perfid.
De atunci au inceput sa ma apuce crize de lesin de fiecare data cand se punea problema sa merg din nou la scoala, precum si atunci cand parintii mei incercau sa ma convinga sa-mi fac temele. Am lipsit de la scoala mai mult de o jumatate de an ceea ce mi se parea o mana cereasca. Puteam sa fiu liber, sa visez ore intregi, sa stau oriunde doream, undeva la o margine de apa sau in paduri, sau sa desenez.

O alta experienta interesanta mi se pare trairea transpersonala, cand el, fiind accidentat la picior, se zbate intre viata si moarte si are urmatoarea viziune:

Apropiindu-ma de treptele de la intrarea spre stanca, mi s-a intamplat ceva ciudat: am avut senzatia ca tot ce existase pana atunci se indeparta de mine. Tot ce credeam, ce doream sau gandeam, intreaga fantasmagorie a existentei pamantesti s-au detasat de mine sau mi-au fost rapite – un proces extrem de dureros. Dar ceva a ramas, caci era de parca as fi avut langa mine tot ce traisem sau facusem vreodata, tot ce se intamplase in jurul meu. (…) nu mai voiam, nu mai doream nimic ci existam, ca sa zic asa, obiectiv: eram ceea ce traisem.

Aici apare in vis doctorul care il trata - sub forma unui pesonaj mitologic:
Dupa ce a plutit catre mine ca o imagine din adancuri, intre noi a avut loc o transmitere tacuta de ganduri. Caci medicul meu era delegat de pamant sa-mi aduca un mesaj: se protesta ca eram pe cale sa plec si trebuia sa ma intorc. In clipa in care am receptionat mesajul, viziunea mea a incetat.(,,,) Cugetam deziluzionat: “acum trebuie sa ma intorc la sistemul cutiutelor” Caci aveam senzatia ca in spatele orizontului cosmosului fusese cladita artificial o lume tridimensionala, in care fiecare om sedea singur intr-o cutiuta.

Si mai era o idee despre motivul pentru care devenim nevrotici: indepartarea de natura si mutarea in orase industrializate. Dincolo de aerul mai poluat si agitatia mai ridicata, un copil crescut la oras pierde “pulsul” adevarat al naturii, acela in care lucrurile rele se impletesc cu cele bune intr-un ritm firesc, fara prea multe dileme si framantari sau razvratiri.