Rezolutii 2012

Mi-este putin frica de 2012 pentru ca sunt multe necunoscute la mijloc si anticipez un an surprinzator (sper sa fie surprinzator in sensul bun al cuvantului)


Ciudat, dar nu-mi doresc lucruri materiale (eu, care sunt o materialista innascuta!), ci mai degraba impliniri si realizari de suflet:

• sa ma cunosc mai bine si sa ma accept
• sa ma impac cu trecutul meu si sa inchei o data pentru totdeauna cu atitudinea asta de victima: daca ai mei ar fi facut asta sau asta, n-as mai fi avut de suferit acum, etc Sunt plina de frustrari si reprosuri, si partea cea mai dureroasa e ca nici macar n-a fost ceva traumatizant de genul: batai, certuri, violenta. Era un citat de genul: "Nu conteaza ce au facut altii din mine ci ceea ce fac eu cu ce au facut altii din mine" trebuie sa-l caut si sa-l postez pe site si sa devina motto-ul anului 2012. Gata cu bocetele!

• sa fac ceea ce-mi place. am scris asta aici pt ca sunt hotarata ca de acum inainte sa nu ma mai inham la chestii care ma schilodesc sufleteste si-mi provoaca anxietati si angoase maxime - doar de dragul banilor. Nu stiu cat o sa pot face asta, probabil ca o sa ma tina pana in momentul in care n-o sa mai am ce sa-i dau copilului sa manance. Insa pana ajung in situatia aia extrema, promit sa ma mentin pe pozitie.

• sa cunosc oameni noi, sa comunic mai mult - asta e un punct sensibil si deficitar de multa vreme, in principiu reactia mea vis-a-vis de subiect este ceva de genul: 1.toti oamenii vor sa-ti faca rau, tine-i la distanta si 2. ce rost are sa comunici, daca nu pricep din prima, inseamna ca sunt prosti. Cu o asemenea atitudine, ma mir ca ma mai suna cineva de Craciun ...trebuie neaparat sa fac ceva in privinta asta si deja am facut pasi marunti, chiar blogul asta e o initiativa in aceasta directie, chiar daca e citit de 0,1 vizitatori, e important ca macar fac ceva, ma deschid, comunic...

• sa dau drumul la mini-proiectul meu online despre optimizare buget, daca tot o sa am un an de austeritate&restrictii, macar sa invete si altii din experienta mea

• sa fac sport
• sa mananc mai mult iaurt
• sa beau mai multa apa

Ne auzim in 2012.

Am facut o "proiectie" pentru dumneavoastra!

Cred ca asa ar suna o declaratie de dragoste catre un psihanalist.

Genial

http://www.youtube.com/watch?v=FtbaOOrDQvY

Despre rromi

Deoarece in ultimele zile m-am tot ciocnit de persoane de etnie rroma in cele mai diverse locuri (si intalnirile nu au fost neaparat de bun augur), am dat un search pe google sa vedem cati/cum mai suntem.

Din pacate - am gasit numai date din recensamantul din 2002, in Capital:

http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/natalitatea-la-romi-de-25-ori-mai-mare-decat-la-romani-131358.html

 Practic ce trebuie sa retinem noi din toata povestea este paragraful cu

Faţă de 10,2 născuţi la 1000 de locuitori cât era natalitatea românilor, la romi se înregistra o natalitate de 25 la mie, iar rata fertilităţii totale, un indicator mult mai relevant pentru intensitatea reproducerii populaţiei (numărul mediu de copii născuţi de o femeie de-a lungul întregii perioade fertile a vieţii) era de 3,1 copii la o femeie de etnie romă şi de numai 1,4 copii la o româncă.


Fara sa ai cunostinte avansate de statistica, te prinzi ca in curand o fim mai mult inconjurati de tigani rromi.

Acum - as minti sa spun cu istoria mea personala de cand aveam 3-4 ani si pana in prezent a fost marcata de evenimente fericite referitoare la aceasta natie.

Locuiam intr-un oras de provincie, si blocul era peste drum de un cartier tiganesc de case (din ala cu strazi prafuite si carute trase in fata portii) si era imposibil sa nu interferam desi parintii ne instruiau sa nu trecem strada - orice ar fi! Si drumul catre scoala tot pe acolo trecea, prin urmare era cam imposibil pentru cele doua lumi sa stea complet separate.

Buuuun, prin urmare,am beneficiat de urmatoarele:
- taxa de "protectie" : cand treceai prin zona te puteai oricand astepta sa apara un tovaras care sa-ti pretinda: pachetul cu mancare, siloul, penarul, banutii de covrigi, etc
- batai: din cauza unui surplus de adrenalina baietii veseli simteau nevoia sa se descarce din cand in cand si isi alegeau o victima pe care o bateau pana se racoreau (ai mei nu m-au atins nici cu un fir de par dar de la ei am incasat niste batai zdravene de inca mai am cosmaruri noaptea)
- umilinte psihice: erai facut in toate felurile si nu puteai sa comentezi, frica era mai mare decat onoarea
- teroarea, spaima: cred ca cel mai neplacut lucru nu era faptul ca primeai niste chestii naspa ci faptul ca puteau aparea pe neasteptate (mergeai linistit pe strada si pac, te trezeai cu ei in fata) si ca nu se putea face nimic. Acest nu se poate face nimic este lucrul cel mai grav care s-a perpetuat pana in ziua de astazi si era foarte frustrant ca politia, parintii, scoala, profesorii, directorul scolii, nimeni nu putea face nimic in legatura cu asta; era ca si cand erau inconjurati de o aura de intangibilitate extraordinara si chiar daca ajungea vreunul la casa de corectie, erau zece care ii luau locul si cosmarul nu se termina niciodata.

Imi dau seama ca e greu sa te nasti rrom si sa porti toata viata povara unei natii desi tu nu ai facut nimic rau si esti hulit si de romani (care sunt suspiciosi cand se uita la aspectul tau fizic) dar si de propriul popor care se dezice de tine pentru ca ai luat-o pe cai cinstite, dar nu pot sa nu remarc ca statistic vorbind, ei sunt legati mai mult de lucruri negative decat pozitive. Si am o vaga impresie ca mare parte a faimei proaste a romanilor peste hotare, le-o datoram in parte tot lor.

Acest post nu se vrea unul xenofob -desi acum cand recitesc-parca asa suna. Mai mult am vrut sa spun de propria mea experienta de simplu cetatean in interactiunea de zi cu zi cu ceilalti cetaneni.

Eu am un copil de 3 ani. Cand o sa creasca mare o sa beneficieze din plin de compania lor. Ar trebui sa-i insuflu chestii pozitive si tolerante. Si nu stiu cum o sa reusesc dar am datoria sa incerc. Pur si simplu- o sa evit sa fac legaturi de genul: sunt tigani rai hoti si batausi ci mai degraba sunt oameni rai, hoti, batausi.

Intr-un final este adevarul: am vazut oameni din cele mai inalte clase sociale facand chestii care ar face un rrom sa roseasca si am vazut rromi care au avut o ambitie extraordinara si atat de mult bun simt incat au invins toate prejucatile si m-au facut pe mine sa rosesc pentru ce am gandit.

Dar ce ma omoara pe mine e statistica, mai precis rata probabilitatii, if you know what I mean.

A venit Mos Craciun

Stiu, e cam devreme, dar am primit cea mai frumoasa bijuterie a tehnologiei moderne: un mini mini laptop, exact ca in visul meu cel mai frumos, mic, cat doua palme deschise fluture, usor cat o mana lasata pe umar de un om drag.

Si acum - tovarasi - sa scriem!!

Psihologia pozitiva

Nu o sa intru in detalii despre cat de bullshit mi se pare conceptul in sine pentru ca este deja dosar clasat. Nu neg beneficiile atitudinii de a te concentra mai mult pe lucrurile bune care ti se intampla ( mai degraba decat pe ghinioane) sau pe punctele tale forte ( mai degraba decat pe slabiciuni)

Dar de aici- pana la : bagam gunoiul sub covor, zambiti, viata e minunata! si exercitii practice in fata oglinzii( 10 zambete pe zi si doctorul nu va veni!) - este o cale lunga.

Din simplul fapt ca problemele nu vor disparea daca le ignori. Dimpotriva, ele se duc undeva in subconstient si nasc monstri... si atunci sa nu te miri daca te trezesti cu fobii/ frici pe nepusa masa, cu boli somatice aparute din senin si investigate amanuntit la doctor in timp ce toate analizele sunt bune ( "nu aveti nimic la inima, nu o sa faceti stop cardiac", etc)

Despre ce vroiam sa scriu in postul asta: despre momente

exista milifractiuni de secunda in viata mea care imi dau un fior placut si ma determina sa ma bucur ca inca mai simt:

apusuri de soare de la fereastra mea: rosii, intense, spectaculoase
dimineata cand plec la birou si pe straduta imi zabeste soarele si-mi da frunze colorate sa ma joc
cules castane si ghinde cu fetita mea
invatat tati sa fluiere in capac de ghinda
dansuri tribale in sufragerie

Chestii de genul asta

Eu, pe copilul meu...

Din categoria "Eu, pe copilul meu o sa-l invat sa fie asa si pe dincolo" urmeaza postul de mai jos:

O sa-l invat sa comunice. Sa aiba rabdare. Si sa fie perseverent.
Ati ghicit, sunt chestii la care eu sunt deficitara si atunci, inconstient, am grija sa nu pateasca la fel. Ceea ce nu prea e ok dar cica e o tendinta naturala a parintelui, sa compenseze greselile parintilor sai, uneori chiar trecand in extrema cealalta: daca a avut parte de o educatie stricta, sa-l alinte pe cel mic, si tot asa.

Sa revenim la partea cu comunicarea: traim si vom trai intr-o lume in care mijloacele clasice de comunicare sunt inlocuite de tehnologie, n-are rost sa povestesc de cate ori am scapat de delegatii in China sau India pe simplu motiv ca s-au rezolvat cu niste tele(video) conferinte.
Cand vreau sa vad ce mai face un prieten vechi, nu imi iau bocancii si ma duc sa sun la usa lui ci ii dau un telefon, sms, email sau mesaj pe communicator.Cand merg distante lungi cu avionul, trenul, masina - nu mai intru in vorba cu vecinul de compartiment ci ma chiorasc in telefonul mobil care imi deschide portile catre mii si mii de posibilitati de petrecere a timpului.

Si asta e doar inceputul- copii nostri or sa aiba parte de mult mai multa " conversatie tehnologica"
In scoli nu se pune problema de cursuri de comunicare prin clasele mici si atunci aleluia! or sa circule cele mai trunchiate si dificil de inteles mesaje ( de genul k m duk la kpturi" sau lipsa de fluenta in discurs, distorsiuni masive a mesajului original, etc
Prin urmare- o sa incerc din rasputeri sa imi ajut copilul sa stapaneasca arta de a transmite ceea ce doreste. Ca ideile in sine nu or sa fie valoroase, astea e partea a doua, dar macar sa ajunga la destinatar

Cred cu tarie ca o mare parte a succesului se datoreaza faptului ca poti sa-ti ambalezi gandurile in cuvintele potrivite astfel incat interlocutorul sa inteleaga ceea ce vrei sa transmiti.
Restul e istorie.

It's all about simplicity

Discutam deunazi despre Apple ( stiu, e in toate stirile) dar asta nu are de-a face cu moartea lui Steve Jobs. Ci cu simplitatea.

Eu cred ca am ajuns in ziua de astazi sa ne sufocam cu informatii, suntem efectiv mitraliati cu informatii din momentul in care deschidem ochii dimineata si pana cand ajungem seara in pat, ba uneori si in somn daca adormim cu televizorul deschis:D

La mine cel putin e dezastru:

am trei telecomenzi pe care trebuie sa apas ca sa deschid televizorul si sa ma misc pe diferite canale ( nu ma intrebati de ce, asta il intreb si eu pe al meu sot, de ce trebuie 3?!)
am 3 pinuri de carduri de retinut
am 5 numere de relefon importante pe care trebuie sa le stiu pe de rost, no matter what
am aproape 10 parole diferite pe care trebuie sa le tin minte pentru a ma loga la calculatorul de la serviciu plus diverse programe, plus adrese de email private, plus parola internet banking, etc
am o multime de chestii pe care trebuie sa le tin minte la serviciu astfel incat atunci cand ma intreaba cineva sa raspund instantaneu
am cnp -ul si nr cartii de identitate
etc
etc
prin urmare, atunci cand am vazut un telefon mobil care are un SINGUR buton de navigare si un meniu atat de intuitiv incat nu trebuie sa citesti nici un fel de instructiuni, am zis ca este este pentru mine!
da, sunt superficiala, dar eu pot sa jur ca daca iei toti utilizatorii iPhone laolalta si ii intrebi care a fost argumentul suprem al achizitionarii, or sa-ti raspunda: simplitatea!

parerea mea e ca o luam invers: am vrut informatie si tehnologie, am avut-o, acum e timpul sa simplificam:
un calculator ergonomic cu aplicatii de baza, un aspirator care doar aspira, o telecomanda unica pt tot: televizor, aer conditionat, alarma, masina de spalat.
parerea mea.

Demisia

Gata, am comis-o, mi-am dat demisia...pe 13 e ultima zi...

simt asa o dulce moleseala (sau inconstienta)...nu stiu, deocamdata e bine.

de abia astept sa incep facultatea de psihologie, o sa devorez tot ce prind ....e asa frustrant sa faci ceea ce nu-ti place , mai uitam azi la oamenii aia din sala de sendinte care se agitau si analizau strategii peste strategii, pe cine concediaza, ce punctede lucru inchid, cum anunta chestia asta in presa, cum muta o fabrica dintr-o parte in alta, cate mii de oamenii urmeaza sa fie concediati

mi s-a facut rau. fizic.

bine ca plec

Cum mi-am dat seama ca inchisoarea nu e de mine

Azi mi-a spus o colega (veste neoficiala inca) de faptul ca a primit o oferta de munca in Elvetia, foarte bine platit, foarte bine pozitionat, pachet de relocare pentru ea, pentru sot, ce sa mai, dream job ( sau fob cum am vazut eu ca se poarta)
Si cum imi povestea ea ca a ajutat-o foarte mult la interviu faptul ca avea experienta in cadrul mult prea respectabilei multinationale X in care ma zbat si eu cu demnitate de aproape 2 ani... brusc mi-am dat seama ca lipsea ceva: stiti sentimentul ala de invidie si bucurie si invidie din nou, ca i s-a intamplat ei si nu ni s-a intamplat noua... si ros unghiile metaforic vorbind- de prea plin norocul ce s-a impiedicat de altul si nu a mai ajuns unde trebuie?

Ei bine sentimentul ala lipsea cu desavarsire! si nu ma intelegeti gresit, eu sunt o mare invidioasa si nu mi-e rusine sa recunosc asta... aici.
Doar ca de data asta simteam doar bucurie pt ea, se vedea cat e de fericita si cat de mult si-a dorit asta... dar, dar ATENTIE, nu o invidiam pt ca nu era ce-mi doream eu. Si nu, nu e vorba de vulpea care nu ajunge la struguri si spune ca sunt acri, ci intr-adevar in momentul de fata imi doresc altceva.. ce anume nu stiu foarte exact dar voi afla in cele din urma. O data cu varsta, incepi sa nu te mai grabesti :)

pe subiectul asta o sa revin cu later edit ca e aiurea sa-l las asa, in aer.

Mai greu

Mai greu decat sa gandesc este sa scriu ce gandesc. Mai greu decat sa actionez este sa ma lovesc de refuzuri si feedback-uri negative. Si atunci-gandesc.
Mi s-a intamplat de nenumarate ori sa primesc din afara cuvinte pe care nu le asteptam si care m-au umplut de uimire: tu esti asa/ tu nu esti asa,cel mai mare defect al tau este... sau tu faci parte din categoria oamenilor care... ei, nu zau? sa ma fi picat cu ceara si n-as fi zis ca asta e ce las sa se vada in exterior.

Sau, mai grav, sa mi se reproseze acuze si atitudini agresive.. cine, eu? EU?! Cum Doamne-iarta-ma reusesc asta? Ce corzi sensibile ating sau pe ce cozi calc in nestiinta mea de a-mi rezolva propriile defecte si dileme, nicidecum de a le reactiva pe ale altora...

Nu stiu cum sa fac sa nu mai apas pe acele butoane sensibile, nu-mi dau seama cum sa intuiesc si sa anticipez ce-si doreste o persoana de la mine astfel incat sa-si ia ce-si doreste si sa plece multumita...sau macar daca nu pot sa-i ofer macar sa inteleg de ce a plecat suparata si bombanind cuvinte nu foarte frumoase in urma ei

Se zice ca e placut/ interesant/ minunat sa lucrezi cu oamenii dar eu cred ca in primul rand solicitant. Eu raman cu epuizarea si cu nedumerirea ca nu pot sa inteleg ce mi se transmite, ca nu pot sa transmit astfel incat sa se inteleaga ce trebuie. Si de aici tot felul de erori de comunicare, frustrari si anxietati.

Ce e in neregula cu mine? De ce ma simt atat de diferita de cum sunt vazuta? Cum sa fac sa reduc discrepanta dintre cele doua lumi daca nu cu 100% ( nici nu e indicat sa te expui atat de mult) dar macar cu 10-20% ?

Viata fara viata

Sunt om si nimic din ceea ce e omenesc, nu mi-e strain.

Ca din senin, intr-o buna dimineata m-am trezit ca nu mai simt nimic, in afara de o vaga , ingrozitoare si permanenta senzatie ca ceva rau se poate intampla. Nu mai simt entuziasm, dragoste, avant, curaj, indrazneala, inconstienta. Pur si simplu am inghetat.

Iti poti imagina ceva mai rau ca resemnarea? Eu nu si totusi sunt resemnata asa. Nu mai sunt in stare sa rastorn lumea, tot ce incerc sa fac e sa stau in partea aceea a scenei in care sunt camuflata cel mai bine: nici in lumina reflectoarelor nici in intunericul din spatele scenei ci undeva in penumbra din decor, acolo unde stiu ca pot fi cu udurinta confundata cu un pom in amurg, o masa veche sau un scaun...

Si in tot timpul timpul asta, piesa se joaca fara mine

Sunt lenesa

Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu pot sa muncesc stahanovist. Vreau sa spun ca disponibilitatea mea la efort prelungit (fizic si psihic) este extrem de limitata. Citeam undeva ca persoanele extra sensibile consuma mult mai multa energie decat ceilalti pt derularea unor activitati obisnuite; din aceasta cauza obosesc suspect de repede) Si zau ca as vrea...as vrea sa pot sta in sedinte de 6-7 ore si sa negociez pana ies lucrurile asa cum vreau eu, sa-mi exprim ferm punctul de vedere, sa bat cu pumnul in masa, sa sa organizez si sa mobilizez alti oameni la proiectul la care lucrez, dar zau, lucrul asta ma consuma enorm si - nu, nu doar obosesc - dar ma si pocneste o durere cumplita de cap care imi paralizeaza toata fiinta si ma trimite la culcare in patru labe, atunci cand toata fiinta mea urla ca ea mai poate, ca de abia s-a ambalat si e gata sa mute muntii din loc.

O fi o pedeapsa ca mi-am depasit de prea multe ori limitele , o fi o stratagema de supravietuire (organismul incearca sa se protejeze de factorii externi perturbatori) sau pur si simplu e un mecanism gresit adoptat cu mult timp in urma de a tempera excesele pe care l-am invatat si aplicat inconstient in mai bine de 14 ani si care acum - odata dezlegat misterul- e foarte greu de dezvatat si aplicat alte metode mai eficiente, mai asertive de a face fata stresului si solicitarilor din mediul inconjurator.

Sau pur si simplu este lene - asa cum de multe ori se vede din afara - si cum de multe ori ma invinovatesc.

Am fost invatat sa am grija de mine, sa fiu egoista si sa aiba altii grija sa-mi fie bine. Si mi-a mers o perioada - as imbatrani sa spun cate inimi am induiosat - cu privirea mea de caprioara speriata si neajutorata ; era un mecanism care mergea ca uns , cu cei apropiati dar si cu strainii.

pana cand m-am maturizat, pana cand am devenit mama, pana cand am implinit 35 de ani si mi-am dat seama ca o femeie care face mutrisoare dragute ca sa obtina una alta nu mai este nostima, nici macar induiosatoare. Este pur si simplu penibila

Si atunci toate poverile vietii de adult s-au napustit peste mine si m-au gasit tare nepregatita. Pentru ca nu se mai potriveste zambetul ala inocent si privirea de "iarta-ma si ajuta-ma" si de data asta si nici nu mai functioneaza avantul pioneresc ca "nu-i nimic daca o dau in bara si de data asta,  oricum sunt diva si sunt...foarte desteapta (citat din geniala Oana lu' Pepe) - imi gasesc oricand altceva mai bun".

Si e al naibii de greu . E greu pentru ca nu presupune doar vointa, sacrificii si frustrari. Dar presupune si foarte multa durere...durere fizica, dureri cumplite de cap pentru care sunt in stare sa fac orice ca sa scap. Chair si sa abdic din functii de mama, de sotie sau de angajat model.

Aceasta este drama mea proprie si personala, aceasta este partea din mine pe care promit sa o repar .

Pentru ca trebuie sa existe o solutie.

Primul meu tuns de fitze

Mint, nu e primul, au mai fost, dar acum m-am dus hotarata. Si sperantele au fost mai mari.

Si uite asa stateam eu linistita (de fapt stresata) pe scaunul de la cel mai faimos salon de fitze din Bucuresti, asteptand sa-mi vina randul.In jurul meu roia o adevarata industrie: cosmeticiene ca niste iepurasi cu duracell, cliente cu folii de aluminiu in cap, prosoape ude si picioare goale inmuiate in solutii menite sa faca pielea cea mai tanara, cea mai catifelata, cea mai...cea.
Vine d-l Hairstylist la mine si ma pofteste sa iau loc pe scaun ; ii spun ce vreau: sa il las sa creasca dar in acelasi timp sa-i dea o forma mai frumoasa pt ca cea existenta era exact cum a crescut parul de cand am fost tunsa scurt. Isi incepe opera de arta : of!, uf!, ahh!, oops! ia cu grija fiecare suvita si taie exact un mm. Nu mint, era exact un milimetru! ma impacientez si ii spun ca vrea totusi sa vad o diferenta la sfarsit si dansul: Dar ati spus ca vreti sa-l lasati sa creasca! OK, asa am spus.
Ma uit in oglinda si ma bucur ca un copil cand reuseste sa taie mai mult de un milimetru din podoaba mea capilara. Deodata se opreste: AVETI VARTEJURI IN VARFUL CAPULUI!!! Asta da problema...ce putem face? Nimic, conchide el resemnat! si da-i si "milimitreaza" in continuare fiecare suvita de par...pe parcursul a 2 ore, timp in care in dreapta si in stanga mea se aseaza si se ridica multumite mai multe persoane, cu par lung, care se vopseau si isi faceau coafuri de nunta complicate, iar eu raman una cu scaunul, admirand munca de sisif a hairstilistului meu pasionat de munca sa...
ATI AVUT BRETON!!! Hait, alta problema. Da, am avut breton dar asta nu conteaza, important e ce o sa am de acum inainte , trebuie sa privim spre viitor , nu spre trecut. Se blocheaza.

Inca jumatate de ora de bibilit. In cele din urma imi ia mantaua de pe mine (eram transpirata toata) si - surpriza! incepe sa ia din nou la taiat un fir aici, un fir acolo, care cine stie prin ce minune scapasera. Ca sa scurtez cosmarul ii zic: Minunat, ati intuit exact ce vroiam! dar ma uitam cu groaza ca nu era nici o schimbare inainte/dupa tunsoare, va jur am si poza before/after...era acelasi par crescut salbatic dupa ce a fost tuns scurt, cu suvite pe ceafa, cu perciuni prea lungi, stiti voi. Doar ca acum totul cu un milimetru mai scurt.


Si cosmarul continua pentru ca ma insoteste la casa cand ma duc sa platesc si-i spune tanti aleia cu voce tare sa auda tot salonul: D-ra nu plateste , pentru ca nu e multumita!! Toate privirile se intorc spre mine. WTF is this?? Ba da, sunt foarte multumita, va rog lasati-ma sa platesc! El nu...Eu da...Ce sa mai, era spectacol. In cele din urma ii spun disperata : Lasati-ma sa platesc, va jur pe cravata mea rosie de pionier ca imi place! ( oricum nu minteam f mult pt ca nu posed asa ceva) si El zice: FIE! eu ma grabesc sa platesc, ii las si lui un bacsis gras si ma grabesc disperata sa gasesc iesirea, cu mii de sentimente amestecandu-se confuz in sufletul meu: rusine, vinovatie, furie, dezamagire, frustrare...

Ce e in neregula cu mine? de ce nu reusesc si eu sa gasesc pe cineva sa ma tunda dupa sufletul meu, sa ies de acolo cu jumatate de centimetru mai inainta de mandra ce sunt ca am "peruca" noua :))

ajung in masina, ii povestesc sotului ce si cum. "Fraiera tu, ca ai platit! Eu ii ziceam , da sunt foarte nemultumita, total nemultumita, ingrozitor de nemultumita si ma mai gandesc daca trec pe aici!"

hmmm...