Despre depresie

La mine depresia incepe cu frica. Frica din zorii zilei. Nu stiu daca ati trait vreodata senzatia aceea cand dimineata, abia trezit din somn, intredeschizi ochii grei de somn si in starea aia placuta de somnolenta si liniste incepe sa te invaluie o senzatie de teama rece ca gheata care incepe din cosul pieptului si se raspandeste prin tot corpul. E o senzatie foarte ciudata pentru ca e o frica fara sens, in starea aia de semi-constienta nu stiu care e motivul logic pentru care simt frica (intre noi fie vorba nu il stiu nici mai tarziu cand sunt perfect treaza) si tentatia este sa ma retrag inapoi in somn, unde e cald si bine unde doar trebuie sa “fiu” fara sa “fac” nimic...inca putin, doar putin. Dar amanarea nu dureaza la infinit si atunci ma ridic si ma duc la baie ...apa rece ma trezeste complet si imi dau seama ca frica este tot acolo ca o lipitoare prinsa de suflet si atunci ma intorc catre ea si incep dialogul rational: de ce mi-e frica? Ca una, ca alta...lasa ca nu-i bai, pe asta o fac asa, pe ailalta o fac altadata , pentru chestia aia n-are de ce sa-mi fie frica, e o banalitate deci nici asta nu-i ...si tot asa facand inventarul posibilelor cauze imi dau seama ca este o frica fara obiect iar pe de alta parte pare a fi legata mai mult de ce s-ar putea intampla decat de ce se intampla.

Apoi incep sa indes frica prin buzunare cat mai dosnice sa n-o mai vad si mai ales sa n-o mai vada altii. Si ies pe usa. Iar frica ascunsa prin cotloane inguste, la intuneric si umezeala incepe sa se multiplice si incepe sa roada din mine si sa se faca din ce in ce mai mare hranindu-se cu energia mea. Doar ca eu ma fac ca n-o vad, sunt ocupata cu indatoririle mele zilnice si cand ajung acasa imi dau seama ca de abia mai stau in picioare. Si oboseala asta crunta este cea de-a doua etapa in drumul meu spre depresie.

De abia tarziu de tot apare tristetea profunda si vinovatia si lipsa de sens si dorinta de a disparea. Cu totul.

In dimineata asta, cand m-am trezit - frica era acolo. Dar cumva, de data asta – ceva a fost diferit. Pentru ca n-am mai fugit de ea ci am lasat-o sa patrunda prin mine, val dupa val ...rece ca gheata , pana simteam ca am inghetat cu totul, ca nu ma mai pot misca sub plapuma, ca nu mai pot nici macar striga dupa ajutor...si am stat asa nemiscata pana au trecut toate valurile peste mine si ...la un moment dat a inceput sa vina iar caldura ...pentru ca atunci cand e atat de rau incat mai rau de atat nu poate fi, incepe sa fie un pic mai bine. Si asta m-a facut sa zambesc.

Nu stiu ce de, am senzatia ca de data asta o sa fie bine, pentru ca n-o sa mai lupt o s-o las sa curga prin mine cat vrea, cand vrea, pana se plictiseste...oricum eu nu sunt ea.

Si pun aici pe blog, sa stie si altii ca i-am descoperit punctul slab si nimeni sa nu renunte sa caute modul lui, felul lui de a supravietui cu asta. Sa lupti si sa te impotrivesti e cea mai proasta idee. Sa pui muzica vesela si sa iesi cu prietenele in oras care sa te bata pe umar si sa-ti zica: gandeste pozitiv, draga! e cea mai proasta idee.

Pentru ca uneori e bine sa asculti cu atentie ce ti se intampla. Palpabil, cu toate simturile, fara sa misti, fara sa judeci, fara sa intervii. Doar sa simti cum trece prin tine si se duce mai departe.

Si, mai ales, sa inveti ceva din asta.