Despre pierdere

Niste cercetatori (britanici?) au studiat mai multi oameni de varste inaintate pentru a afla motivul datorita caruia au trait atat de mult. Atentie, nu zice daca au trait si fericiti ci doar mult. Ei bine lucrul pe care l-au avut in comun mai toti participantii la studiu a fost capacitatea de a face fata pierderii.

Metaforic vorbind, pierderea e o varianta mai soft a mortii, adica o parte din tine moare, o pierzi , nu degeaba se spune ca te simti ca si cum ai fi murit pe dinauntru.

Pierderi suferim la tot pasul de la cele mai banale (chei, bani) pana la altele mai serioase: masina, apartament, job, avere, si chiar sufletesti prieteni cu care te certi, copii care pleaca de langa parinti la facultate sau chiar pierderi definitive: copii, parinti, sotul/sotia (of, mi s-a facut parul maciuca numai scriind asta, mi se pare durerea suprema). Sau pur si simplu pierderi metaforice de genul: un proiect care a dat gres sau n-a mai ajuns sa se materializeze, un vis, o dorinta, un regret pentru o cariera ratata, etc.

Pierderea incepe sa fie mult mai frecventa in partea a doua a vietii iar partea negativa a faptului ca traiesti foarte mult, sa zicem peste 100, este ca se inmultesc sansele sa te confrunti cu tot mai multe pierderi: iti pierzi oamenii din jur , fosti colegi, vecini sau chiar ajungi sa traiesti putin din batranetea propriilor copii , e foarte greu sa mergi inainte cand totul in jurul tau moare.

Si totusi asta e ideea: sa suferi, sa treci prin doliu si sa transformi cenusa din sufletul tau ca sa nu ramana fara rost. Sa cauti un scop si un sens chiar si atunci cand nu exista deoarece tot universul ar suferi daca te-ai poticni in blocajul tau. Gandeste-te si cati oameni ai putea fac e fericiti cat de mult ai aduce valoare in lume, cati au nevoie de tine si tu de ei, cate lucruri mai sunt de facut, transformat, creat si apoi...iar de pierdut. Secretul nu este sa nu-ti pese, ci sa-ti lasi timp sa metabolizezi pierderea in ritmul tau.