miercuri, 6 februarie 2013

Epuizarea

Atunci cand cineva are dificultati in a accede in interiorul sau, faptul de a nu face nimic poate sa devina angoasant pentru ca inactivitatea il confrunta cu vidul sau interior.
Pentru ca nu poate sa suporte nici singuratatea nici tacerea si inca si mai putin lancezeala, o astfel de persoana se zbuciuma fara incetare, se istoveste in senzatii diverse. Chiar si oosita fiind, ea continua sa se dedice total, sa se agite pana la epuizare. Cunoasteti poate astfel de indivizi printre cei care practica sporturi extreme , workoholicii, cei innebuniti dupa zgomot, viteza, activitati nocturne. La acestia, oboseala nu reuseste sa sune alarma pentru a-i face sa se opreasca.

Potrivit lui Gerard Szwec, aceste persoane nu ar fi avut parte de acea relatie de tandrete necesara experimentarii destinderii si a placerii investite in faptul de a nu face nimic.

Aceste persoane traiesc cu un profund sentiment de abandon si de vid interior pe care nu isi pot permite sa-l resimta fara sa starneasca o angoasa si o suferinta enorme. Paradoxul si nefericirea situatiei lor il reprezinta faptul ca ele cauta alinarea in hiperactivitate care, dimpotriva, nu face decat sa sporeasca oboseala si tensiunea. Fiind incapabile sa se detaseze, fie si temporar, de sfera senzorio-motricitatii, aceste persoane ajung astfel progresiv la capatul resurselor lor si cercul vicios in care au intrat nu le poate duce decat direct la epuizare.

sursa: Monique Brillon: Emotiile pozitive, negative si sanatatea

3 comentarii:

  1. Am si eu momente de felul acesta, dar de cele mai multe ori mi se intampla sa-mi doresc fix opusul. Asta nu inseamna ca am atins vreun echilibru interior, dar cel putin imi da sperante. :-)
    Iar relatia de tandrete ... ei bine, astept inca sa se dezvolte cu mama mea, dar cred ca sper degeaba. De fapt, de acolo s-a nascut zbuciumul meu interior, care uneori simt ca o sa ma omoare daca nu-l temperez cu ce incerc sa invat despre viata si despre mine. Ma gandesc la faptul ca n-a fost nevoie decat de cativa ani in copilarie ca sa fie nevoie sa muncesc toata viata sa ajung la interiorul adevarat, dincolo de educatie si ce mai infiereaza societatea in constientul si subconstientul nostru.
    Nu ma lamentez, doar fac o constatare.

    RăspundețiȘtergere
  2. aici, nici daca am fi fata in fata, nu ti-as spune nimic....
    doar te-as tine de mana:)

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu sunt obisnuita cu acest gen de comportament... Uneori cand ma privesc din exterior spun ca sunt handicapata emotional. Dar, pana la urma, toti suntem avariati intr-un fel sau altul, asa ca nu consider ca e ceva neaparat in neregula cu mine, cat ca am niste "lectii" de invatat, si ale mele au un subiect mai delicat - relatia cu parintii mi se pare cel mai profund si mai important lucru. Whatever.
    Poate ne vedem intr-o zi, nu ca sa ma tii de mana, cat mai degraba sa ma tii de vorba. :-P

    RăspundețiȘtergere