O zama de cuvinte

Fiica mea a vorbit tarziu. De abia pe la 3 ani spunea propozitii intregi iar la 2 spunea cuvinte dar mai mult intuiam eu ce vrea sa spuna, nu prea verbaliza. Insa nu mi-am facut niciodata probleme in legatura cu asta. Cred ca orice mama simte atunci cand e o problema mai grava sau pur si simplu e o intarziere in limitele normalului a achizitiilor pe care un copil le obtine pe parcursul copilariei mici si care- trebuie sa recunoastem – nu sunt deloc putine. Unii sunt mai rapizi la scapat de pampers, altii la explorarea mediului si mers in picioare, altii la vorbit si tot asa. Intr-un final tot acolo se ajunge, dar pe etape diferite:)

Eu nu am fortat-o niciodata sa vorbeasca, desi mi-as fi dorit sa turuie, e mult mai usoara comunicarea cand cel mic poate sa spuna ce doreste dar mi-am impus sa nu pun presiune si sa nu-mi simta frustrarea (mai ales ca am observat ca astia mici parca au un radar: cand simt ca tu iti doresti foarte mult ceva, exact atunci nu face).

Si cum spuneam, s-a urnit greu, dar si cand s-a urnit, s-a spart conducta de cuvinte. Acum nu numai ca foloseste multe cuvinte (multe pocite ca se cunoaste lipsa de exercitiu) dar a trecut si la metafore, figuri de stil si expresii complexe de ma lasa masca. Unora nu le cunoaste sensul si iese o varza (“mi-am dat silinta ca tati ne asteapta jos” – de fapt vroia sa spuna “mi-am dat seama ca tati ne asteapta jos”...dar cred ca a confundat putin cuvintele) sau “tu cati habari ai?”

Dar ce vroiam eu sa va spun: acum ca stati mai mult pe acasa cu copiii, nepotii, etc, va dau o idee: luati o carte de povesti cu poze (pe care nu i le-ati mai citit pana acum, poate primita de la Mos) si spuneti-i ca vai, din greseala Mosul a adus o carte intr-o limba straina si nu stiu s-o citesc, ma ajuti sa reconstitui povestea din poze? Sau, ma rog, ceva de genul asta...La inceput o sa demareze greu, dar si cand o sa se porneasca, sa te tii. Eu imi infigeam unghiile in carne sa nu rad, era absolut bestiala cum inflorea firul povestii pornind de la imagini. Atentie, pe langa ras, abtineti-va eroic sa comentati sau sa dati sugestii spre ce ati vrea voi...ii piere din spontaneitate si se inhiba, plus ca nici nu stiti ce pierdeti. Eu a trebuit sa ies de doua ori pe balcon la -10 grade sa rad de nebuna pe acolo ca nu ma mai puteam abtine pentru ca apoi sa ma intorc serioasa in camera sa ascult continuarea povestii.

Dincolo de partea super-amuzanta (pe care v-o garantez) veti putea sa va faceti o idee despre cum arata universul copilului vostru in momentul asta si ce il framanta mai mult (predomina monstrii, dragonii sau pozele sunt “trase” spre real, cotidian? In lupte biruie raul, violenta zmeul, omul rau sau toate sunt roz si nici macar nu exista conflicte desi pozele clar sugereaza asta? spune multe cuvinte, “infloreste” pozele sau e pe stilul telegrafic?) O sa spuneti ca e greu de tras o concluzie pentru ca de obicei pozele din carte indica destul de clar spre o anumita directie dar o sa fiti surprinsi cum copilul se indeparteaza incet-incet de la poze si o ia pe campia imaginatiei ca sa spun asa. Lasati-va surprinsi:)

Masa de Craciun

Cateva sfaturi pentru momentele delicate din timpul mesei de Craciun cand parintii, soacra, verisorii de gradul trei si/sau matusile de gradul doi au luat ceva la bord si devin brusc interesati de viata ta personala.

Aleator:

• Esti fata tanara, de ce nu te mariti?
• Ca sa ma bucur de tinerete.
  
  
• Da voi cand faceti un copil?
• Acum, daca iesiti voi din camera
  
  
• Da voi cand mai faceti unul?
• Idem ca mai sus.
  
  
• Copilu' meu alearga toata ziua si nu-i tace gura deloc...si e foarte destept, stie zece poezii si sa vezi ce privire are, foarte inteligenta, la serbare a fost primul, l-a laudat si doamna, e un geniu, ce sa, mai, seamana cu mine. Oricum a mers de la 9 luni si a vorbit de la 7... vrei sa-ti povestesc ce a facut ieri?
• Aici ai grija ce spui, esti pe proprie raspundere... nu vrei sa stii ce inseamna furia unei mame.
  
  
• Mai, mama, mananca si tu ceva, nu vezi ca e numai piele si os de tine? Ce va face la serviciul ala?
• Ne tine pe banda de alergat.

• Da' barbata-tu cand are de gand sa … (aici variaza in functie de ce era restant sotul)
• Hmmm...daca e ceva ce astepti si tu sa faca de mult timp, poti sa te intorci spre el ...si in galagia de la masa, sa tipi: Gigel, vezi ca vrea sa te intrebe tanti Marcela ceva....

• Parca te-ai mai ingrasat! Ce sunt alea, fire de par alb? Esti cam trasa la fata...
• Si asta e doar inceputul...am inceput sa ma transform...
  
  
• Mananca si salata de-asta ca azi am facut-o...
• De ce, restul sunt de saptamana trecuta?
  
  
• Da de ce nu mai poti tort? Mananca tot, ca pentru tine am facut...
• Cand am acceptat invitatia la masa, n-am semnat si clauze aditionale
  
  
• Nenorocitul asta de Basescu, cum isi bate el joc de toti si Ponta asta, baiat istet ...voi cu cine ati votat?
• Incearca sa nu cazi in capcana discutiilor despre politica, risti sa iesi sifonat si oricum ai da-o, va reiesi ca tii cu ala care nu trebuie
  
  
• Ce v-am zis eu, credeati ca prin strainataturi umbla cainii cu covrigii in coada?
• Nu, dar aici nu mai exista nici macar covrigi.

Oricum ar fi, n-o sa iesi pe plus never ever. Asteapta-te sa primesti penalizari, priviri reprobatoare si reprosuri binecunoscute. Ideea nu e sa treci testul intrebarilor cu brio ci sa lasi loc descarcarilor sa-si gaseasca drumul spre exterior astfel incat fiecare sa-si spuna oful si toata lumea sa fie fericita.

Craciun Fericit!

Partea buna a partilor rele (2012)

Am stat cu fetita mea. Aici n-are rost sa intru in detalii, orice femeie care are un copil poate intelege ce lucru minunat este sa te joci cu copilul tau, sa-i fii alaturi (la propriu) cand creste.

Am descoperit ca instinctul de supravietuire sau adaptare (nu stiu cum sa-i zic) la mine este foarte dezvoltat. Cine a trait cu 2000 euro/luna si apoi a trecut la 0 euro/luna stie despre ce vorbesc. Atentie ordinea sa fie asta, invers nu e acelasi lucru, e mult mai usor sa te intinzi la un anumit stil de viata si apoi sa-l restrangi la sange. Iti vin idei creatoare si faci economie din te miri ce. Nu zic ca nu exista frustrari, dar per ansamblu, a fost mai bine decat ma asteptam.

Am descoperit ceea ce ma pasioneaza cu adevarat. Cu limitari, cu poticniri, dar e de bine

Am schimbat, oameni, mediu, am invatat ca discutiile pot fi foarte diverse iar oamenii surprinzatori in sensul bun al cuvantului, am invatat sa dau fara sa astept sa primesc si sa primesc fara sa ma jenez sau sa plec privirea.

Am inceput sa renunt la etichetari, aici e foarte greu, inca mai lucrez.

Am descoperit ca nu sunt singura si oamenii apar cand te astepti mai putin dar si dispar la fel. Din fericire, nu sunt aceiasi oameni:)

Am invatat sa vorbesc fara masti, asta e cea mai faina chestie, ca pot sa spun tot ce-mi trece prin cap, si e ok.

Am invatat cum sa ma descurc cu anxietati, depresii, frici fara sa mai cad la pamant, am capatat speranta ca intr-o zi o sa duc o viata fara dureri.. Deocamdata ma bucur cand am 3-4 zile legate fara migrene.

Din pacate:

am inca o parere proasta despre mine

inca mi-e frica de respingere

imi lipseste curajul.

Asta trebuia sa scriu mai incolo dar pun acum ca mai tarziu mi-e teama ca n-o sa mai am internet.

Grup de suport

Un grup de suport pentru femei care au pierdut o sarcina, mai multe detalii gasiti aici . Monica e frumoasa si calda, ai vrea s-o tii langa tine pe veci. Si totusi i s-a intamplat asta. Si oricui i se poate intampla - din pacate – dar e important de stiut ca nu esti singura in momentele astea.

Mi-as fi dorit sa fi terminat facultatea si formarea si tot ca sa pot ajuta mai mult.

Cand te intalnesti cu fosti colegi

-Buna!

- Buna!

-….

-….

-Si, cum e?

-Pai, cum sa fie, super..

-Norocoaso!

Mda.

De ce nu-si fac prieteni Oamenii Mari

Pai daca tot a venit Craciunul, sa ne gandim la familie. Si la prieteni. Sa ne concentram acum pe prieteni. Si ma gandeam, ca ultimii prieteni mi i-am facut prin facultate, adica acum o multime de de ani. De atunci nu s-a mai lipit nimic de mine. Adica da, oameni ok, draguti, placut de ambele parti...dar parca niciodata n-am putut trece de bariera asta. Si mi-au scapat niste oameni super ok printre degete, pur si simplu nu stiu cum de i-am lasat sa scape, mai ales ca sunt ataaat de rari...uneori din vina mea ca m-am speriat si m-am retras sau n-am stiut sa ofer, alteori din vina lor pentru ca nu au fost interesati, alteori a fost “de la natura” in sensul ca au fost cauze exterioare care au intervenit: mutat in alta tara, maritis, etc. Si ...apropo de titlu, oamenii de la anumita varsta cam si-au stabilizat numarul de prieteni, au ajuns la o situatie in care se simt confortabil si orice nou venit le-ar strica echilibrul format, prin urmare sunt reticenti.

Dar mi-e dor de: mame nebune care sa-si tarasca plozii dupa ele intr-o pizzerie cu cuptor de lemne si sa stam la vorbe despre gateli si moda si sensul vietii pana ne intrerupe copilul din dotare urland ca alalaltu' l-a imbrancit si sa fim nevoite sa intrerupem discutia pentru o repriza rapida de mediere. De oameni deschisi si nebuni (observati ca nebunia este trasatura definitorie) care nu se tem sa se imbulgareasca pana le intra apa in bocanci si-si rup blugii in genunchi. Sa scoata limba sau sa se dea pe tobogan.

De relatii frumoase si relaxate in care sa stii sa cedezi ca sa-i fie celuilalt un pic mai bine, fara sa stai sa contorizezi favoruri si fara sa te apuci sa faci curatenie luna cand se anunta ca vin in vizita pentru ca ar putea sa vada dezordinea din casa si te-ar putea raporta la Directia Nationala a Caselor Curate si Perfect Ingrijite Tot Timpul Anului. Ah, si fara obligatii/santaje/judecati si invidii gratuite.

Dar cel mai mare dusman al inchegarii prieteniilor este Timpul. Si confortul dar asta e in stransa legatura cu timpul. De aia cred ca a avut asa succes Facebook-ul. Si Telefonul. Pentru ca e un compromis la care recurgi sa-ti satisfaci o parte din nevoile sufletesti. Ca un fel de surogat.

Apropo de timp, acum sunt bine mersi, ma infasor intr-un pulover de mohair si stau pe marginea ferestrei admirand ninsoarea dar in alti ani alergam si eu cu limba de-un cot prin noroaie si zapezi mocirlite, injurand sistemul si guvernul sau ma dadeam cu capul de tastatura la birou ca timpul s-a comprimat brusc si m-a lasat fara cadouri in prag de Craciunsi dar cu deadline-uri scurte pe zeci de proiecte. Si numai de pierdut vremea cu prieteni nu-mi ardea cand cursa era contra-cronometru. Si hai sa zic ca de Craciun aveam o scuza dar mai tot timpul anului eram asa. Prietenii erau primii sacrificati. Mare greseala.

Cred ca de fapt postul asta este un perdaf public pentru mine si nu are nici o concluzie.

Cum ma exprim la spovedit

Am avut foarte multe cautari pe google referitor la subiectul asta dar nu stiu daca pe blogul meu puteti gasi ceva care sa va ajute pentru ca eu nu am experienta in domeniu.

Singura data cand m-am spovedit, am facut-o inainte sa ma casatoresc (a fost obligatoriu, alminteri nu ne cununa religios) si atunci cand preotul m-a intrebat daca am pacatuit eu am spus: nu. A ramas el putin descumpanit dar apoi a trecut mai departe si totul s-a terminat cu bine.

Prin urmare, nu stiu ce sa zic, cred ca ajuta daca te exprimi in limba romana si spui doar ceea ce este important pentru tine.

Prima serbare

A inceput sezonul serbarilor la gradinita si cum prima data e ca niciodata, netul abunda de povestiri care mai de care mai emotionante. Comparativ cu prima zi de gradinita, serbarea pare a fi elogierea adaptarii la noua viata, ceva de genul uite, mami, nu numai ca ma descurc singur la gradi dar prestez si pe scena :)

Fetita mea a lipsit 3 saptamani (racita fiind) si nu a repetat deloc cu ceilalti copii...de exemplu nu stie ca una dintre poezii este un duet cu un coleg si cand spune poezia nu mai asteapta si replicile celuilalt, iar colegul a lipsit si el ultima saptamana si n-a avut ocazia sa exerseze cu fiica-mea duetul. Probabil o sa turuie simultan replicile iar noi parintii o sa ne prindem ca e ceva cu Mos Craciun care vine cu sania.

Eu am fost norocoasa ca are costum de zana zapezii. Norocoasa pentru ca nu am trecut prin ce au trecut celelalte mame: “De ce furnica, eu nu vreau sa fiu furnica, vreau sa fiu printesa sau zana!” iar pe de alta parte pentru ca a fost foarte usor sa confectionez singura costumatia si bagheta magica avand in capat un fulg de nea, pe cand costum de furnica, albina etc n-as fi putut sa fac si costa pe net intre 150-200 ron. Am facut-o dintr-o bluza de-a mea pe care am modificat-o putin (i-am strans elasticul la spate) si am aplicat pe ea diverse. Am pus si poza ca sa ma laud.

Sper sa fie ok pentru ca e cam fragila iar bagheta nu e prinsa foarte bine, daca se isca vreo cearta in care bagheta devine arma alba, nu o sa reziste prea mult. Dar sa fim optimisti.

Cele mai frecvente greseli

Ce am observat eu in afara de clasicele probleme cu cratima in locuri nepotrivite si i-uri mai multe sau mai putine decat ar trebui:

Masina pe care o conduc, nicidecum Masina care o conduc.

Am doua alternative: ori o fac pe asta, ori pe cealalta. (de fapt alternativa in sine este o alegere cu doua ramuri; doua alternative, ar fi echivalent cu patru optiuni)

Am primit 10 datorita faptului ca am facut foarte bine la examen. Am picat examenul din cauza faptului ca n-am invatat. (datorita=pozitiv, din cauza=negativ)

Sa organizam o petrecere sau ceva de genul asta. Sa organizam o petrecere, gen. Mor cand aud asta dar se pare ca va trebui sa ma obisnuiesc

Majoritatea oamenilor este pentru vot. Majoritata este nu oamenii sunt (acordul se face cu subiectul)

Tobogan, nu topogan.

Mai repeta o data (pleonasm)

Trebuie sa mergeti la Constanta, se merita. Trebuie sa mergeti la Constanta, merita. Verbul merita nu e reflexiv

Verbul “trebuie” are aceeasi forma la toate persoanele: eu trebuie, tu trebuie, ei trebuie. Nicidecum eu trebuie tu trebuie, ei trebuiesc.

Daca mai stiti, ziceti. Nu sunt aia care arunca cu pietre, si eu gresesc uneori, de aia zic sa ne adunam gramada si sa salvam din limba romana ce mai poate fi salvat :)

Despre pierdere

Niste cercetatori (britanici?) au studiat mai multi oameni de varste inaintate pentru a afla motivul datorita caruia au trait atat de mult. Atentie, nu zice daca au trait si fericiti ci doar mult. Ei bine lucrul pe care l-au avut in comun mai toti participantii la studiu a fost capacitatea de a face fata pierderii.

Metaforic vorbind, pierderea e o varianta mai soft a mortii, adica o parte din tine moare, o pierzi , nu degeaba se spune ca te simti ca si cum ai fi murit pe dinauntru.

Pierderi suferim la tot pasul de la cele mai banale (chei, bani) pana la altele mai serioase: masina, apartament, job, avere, si chiar sufletesti prieteni cu care te certi, copii care pleaca de langa parinti la facultate sau chiar pierderi definitive: copii, parinti, sotul/sotia (of, mi s-a facut parul maciuca numai scriind asta, mi se pare durerea suprema). Sau pur si simplu pierderi metaforice de genul: un proiect care a dat gres sau n-a mai ajuns sa se materializeze, un vis, o dorinta, un regret pentru o cariera ratata, etc.

Pierderea incepe sa fie mult mai frecventa in partea a doua a vietii iar partea negativa a faptului ca traiesti foarte mult, sa zicem peste 100, este ca se inmultesc sansele sa te confrunti cu tot mai multe pierderi: iti pierzi oamenii din jur , fosti colegi, vecini sau chiar ajungi sa traiesti putin din batranetea propriilor copii , e foarte greu sa mergi inainte cand totul in jurul tau moare.

Si totusi asta e ideea: sa suferi, sa treci prin doliu si sa transformi cenusa din sufletul tau ca sa nu ramana fara rost. Sa cauti un scop si un sens chiar si atunci cand nu exista deoarece tot universul ar suferi daca te-ai poticni in blocajul tau. Gandeste-te si cati oameni ai putea fac e fericiti cat de mult ai aduce valoare in lume, cati au nevoie de tine si tu de ei, cate lucruri mai sunt de facut, transformat, creat si apoi...iar de pierdut. Secretul nu este sa nu-ti pese, ci sa-ti lasi timp sa metabolizezi pierderea in ritmul tau. 

Free access

1. Povești de Crăciun pentru mame
19 decembrie 2012, orele 18.30-20

Vă invităm la o întâlnire de suflet care să ne ajute să descoperim noi resurse pentru misiunea noastră de mamă, într-o atmosferă de poveste, cu sensibilitate, turtă dulce și ceai de scorțișoară.
O să vorbim despre ce înseamnă "a fi mamă" pentru fiecare dintre noi, despre modelul personal de mamă, despre cum putem împăca rolurile cele mai importante din viața noastră și despre multe altele.Vă așteptăm cu drag.
Pentru confirmare: 0740103122 (G. Bărbulescu) 

de aici http://psihoclinique.blogspot.ro/p/evenimente.html

2. Miercuri, 12 decembrie, de la ora 19.00, in Coffee Grind Bucuresti, cuplurile cu probleme de fertilitate vor putea primi raspunsuri si indrumari cu privire la infertilitate in cadrul unei discutii cu Dr. Ruxandra Dumitrescu, medic primar in obstetrica-ginecologie specializat in tratamentul infertilitatii. sursa aici http://imidoresccopii.ro/?p=3611

Recomand

...din tot sufletul:

http://www.scribd.com/doc/33239887/Plecarea-de-acasa

Ningeeeee !!!

E intuneric inca afara...si nu mi-a venit sa cred cand m-am uitat pe geam.. e o zapada ca in povesti:)

Ma simt ca si cand am plecat la piata sa cumpar de-ale gurii pentru responsabilitatile mele de adult si pe strada m-am impiedicat de Mos Craciun!

Sa mai zica cineva ca nu exista:)

Mos Miculaie

Nu ma intrebati de ce ii spune asa, ca habar n-am...oricum ii este foarte simpatic mosul de cand a gasit ghetutele pline. I-am luat dulciuri si un teatru de papusi de la Ikea, foarte simpatic...ne-am jucat pana ne-au durut degetele:) Apropo, aveti idee ce este personajul cu ochelari si steluta?
http://www.ikea.com/ro/ro/catalog/products/20223325/


Repetam mereu poezia pentru serbare si dupa ce am reusit s-o invatam cat de cat...a horarat ca nu-i place si mai bine pune de la ea, astfel incat versurile "eu sunt zana cea mai mica/mica mica frumusica" au devenit "eu sunt mare brontozaur/mare,mare cel mai mare" si tot asa , a macelarit toata poezia.

Parca vad ca la serbare ne da afara educatoarea pe amandoua:) Oricum, o sa fie distractiv, de abia astept!

Despre depresie

La mine depresia incepe cu frica. Frica din zorii zilei. Nu stiu daca ati trait vreodata senzatia aceea cand dimineata, abia trezit din somn, intredeschizi ochii grei de somn si in starea aia placuta de somnolenta si liniste incepe sa te invaluie o senzatie de teama rece ca gheata care incepe din cosul pieptului si se raspandeste prin tot corpul. E o senzatie foarte ciudata pentru ca e o frica fara sens, in starea aia de semi-constienta nu stiu care e motivul logic pentru care simt frica (intre noi fie vorba nu il stiu nici mai tarziu cand sunt perfect treaza) si tentatia este sa ma retrag inapoi in somn, unde e cald si bine unde doar trebuie sa “fiu” fara sa “fac” nimic...inca putin, doar putin. Dar amanarea nu dureaza la infinit si atunci ma ridic si ma duc la baie ...apa rece ma trezeste complet si imi dau seama ca frica este tot acolo ca o lipitoare prinsa de suflet si atunci ma intorc catre ea si incep dialogul rational: de ce mi-e frica? Ca una, ca alta...lasa ca nu-i bai, pe asta o fac asa, pe ailalta o fac altadata , pentru chestia aia n-are de ce sa-mi fie frica, e o banalitate deci nici asta nu-i ...si tot asa facand inventarul posibilelor cauze imi dau seama ca este o frica fara obiect iar pe de alta parte pare a fi legata mai mult de ce s-ar putea intampla decat de ce se intampla.

Apoi incep sa indes frica prin buzunare cat mai dosnice sa n-o mai vad si mai ales sa n-o mai vada altii. Si ies pe usa. Iar frica ascunsa prin cotloane inguste, la intuneric si umezeala incepe sa se multiplice si incepe sa roada din mine si sa se faca din ce in ce mai mare hranindu-se cu energia mea. Doar ca eu ma fac ca n-o vad, sunt ocupata cu indatoririle mele zilnice si cand ajung acasa imi dau seama ca de abia mai stau in picioare. Si oboseala asta crunta este cea de-a doua etapa in drumul meu spre depresie.

De abia tarziu de tot apare tristetea profunda si vinovatia si lipsa de sens si dorinta de a disparea. Cu totul.

In dimineata asta, cand m-am trezit - frica era acolo. Dar cumva, de data asta – ceva a fost diferit. Pentru ca n-am mai fugit de ea ci am lasat-o sa patrunda prin mine, val dupa val ...rece ca gheata , pana simteam ca am inghetat cu totul, ca nu ma mai pot misca sub plapuma, ca nu mai pot nici macar striga dupa ajutor...si am stat asa nemiscata pana au trecut toate valurile peste mine si ...la un moment dat a inceput sa vina iar caldura ...pentru ca atunci cand e atat de rau incat mai rau de atat nu poate fi, incepe sa fie un pic mai bine. Si asta m-a facut sa zambesc.

Nu stiu ce de, am senzatia ca de data asta o sa fie bine, pentru ca n-o sa mai lupt o s-o las sa curga prin mine cat vrea, cand vrea, pana se plictiseste...oricum eu nu sunt ea.

Si pun aici pe blog, sa stie si altii ca i-am descoperit punctul slab si nimeni sa nu renunte sa caute modul lui, felul lui de a supravietui cu asta. Sa lupti si sa te impotrivesti e cea mai proasta idee. Sa pui muzica vesela si sa iesi cu prietenele in oras care sa te bata pe umar si sa-ti zica: gandeste pozitiv, draga! e cea mai proasta idee.

Pentru ca uneori e bine sa asculti cu atentie ce ti se intampla. Palpabil, cu toate simturile, fara sa misti, fara sa judeci, fara sa intervii. Doar sa simti cum trece prin tine si se duce mai departe.

Si, mai ales, sa inveti ceva din asta.

Bucurestiul confuz

Cine n-are chinezi, sa-si cumpere

Cine a avut de-a face cu mediul corporatist , stie ca multiculturalitatea si globalizarea asta ne determina sa ne adaptam la diverse culturi si ne testeaza uneori niste limite despre care nici nu stiam ca exista. Dar in acelasi timp ne deschid spre perpective si puncte de vedere fascinante si total inaccesibile daca nu am fi parasit cultura noastra. Pentru mine a fost o experienta de viata mai mult decat una profesionala si trecand peste nervii si confuziile inerente, consider ca m-a imbogatit foarte mult in intelegerea fiintei umane in general.

Dar despre lucruri nostime sa vorbim. Eram in primele zile de munca la firma chinezeasca, emotionata toata si mandra nevoie mare de cladirea de sticla high in the sky care-mi zambea prietenos in fiecare dimineata (dupa un timp, mi se parea ca-mi scoate limba, dar sa nu divagam). Si in dimineata respectiva alerg eu sprintena ca o caprioara pe tocuri de 10 ...si tzac, pac! prind liftul metalico-sticlos exact cand se inchideau usile. Inauntru, cativa domni cu ochii mici, calatoreau in aceeasi directie. Hello, Hello, How are you, How are you, Fine, fine, foarte bine ...ajungem sus, se dechid usile si dau sa ies. Cand colo, ce credeti ca ma astepta? Un covor rosu de Oscar, intins chiar de la lift, colegii de corporatie aliniati de o parte si de alta a covorului, aplaudand frenetic! Doamne, ma simteam ca un mic Ceausescu. Inaintam in reluare, imaginandu-mi la fiecare pas ca o sa deschid ochii si o sa ma trezesc, dar nu, halucinatia persista. Si ajung la capatul covorului unde ma astepta o colega minunata cu un buchet superb de trandafiri..hait, imi zice creierul, asa sarbatoresc astia venirea unui nou angajat in firma. “-Vai, dar nu trebuia ...” baigui eu si intind mainile sa iau buchetul ...si in momentul ala oameni buni, s-a rupt filmul pentru ca minunata colega mi-a transmis cu o voce scrasnita printre dinti: “-Da-te imediat de pe covor!”

Nu credeam ca exista atata ura intr-o fiinta atat de mica si firava asa ca m-am executat automat, suficient de rapid incat sa-mi dau seama ca in spatele meu venea nenea din lift, insotit de uralele compatriotilor si onorat la final cu mirificul buchet de trandafiri.

Omul era mare stalp in partidul rosu si trebuia onorat asa cum se cuvine, iar la mine s-a pus problema sa ma dea afara pentru afrontul de neimaginat dar m-au iertat ca eram noua si inca nu aveam adresa de email si prin urmare nu reusisem sa aflu de circulara trimisa si ras-trimisa pe email prin care se anunta sosirea inaltului oaspete si pregatirile facute in cinstea lui.

Alta zi, aceeasi firma. Eram la baie sa ma spal pe maini , mancasem prajituri delicioase cu ocazia sarbatoririi unui coleg si n-aveam nici o sansa sa continui butonatul la calculator daca nu indepartam lipiciturile ramase pe degete de la delicioasa, absolut delicioasa baclava a colegului.

Si in timp ce efectuam operatiunea, intra un chinez in forta...ma vede si se opreste dezorientat, eu ma repliez repede si incep sa-l injur in limba lui: iesi afara nenorocitule, nu ti-e rusine. Se sperie si pleaca. Bomban si-mi continui operatiunea, cad mai apare unul...de data asta nu m-a mai luat pe nepregatite, il iau la vorbe dulci de cum intra pe usa. Se evapora si asta. Sfarsesc operatiunea, ma sterg si dau sa ies afara dar nici nu apuc sa pun mana pe clanta, ca unul mic deja trasese de usa si dadea sa intre. Huo, iesi afara, cum indraznesti? (ma rog, conversatiile se desfasurau in engleza). Se sperie rau si o ia la fuga. De data asta ma supar rau: Bey, nu se poate in halul asta....pe astia trebuie sa-i educe cineva...sa-i raportez la resurse umane, ce sa fac?...si timp ce bodogadeam eu asa, ma fulgera o idee...intorc capul si ma uit pe usa de la toaleta: intrasem la barbati!!!

Pfiuuu, neplacuta situatie, bag privirea in pamant si incerc sa ma strecor neobservata spre cubicle-ul meu in timp ce-mi ajung la urechi susoteli ingrijorate intr-o limba complet necunoscuta mie dar as fi putut sa jur ca se sfatuiau ce sa faca cu nebuna care le-a acaparat toaleta!

Bataia e rupta din Iad

Am citit la Anca despre  Ziua Mondială de Prevenire  a Abuzului și Violenței Împotriva Copiilor pe 19 noiembrie 2012.

E inutil sa spun ca ca bataia nu e rupta din Rai dar din pacate lucrurile astea se intampla mai des decat ne-ar placea noua sa ne imaginam. Si cum spunea cineva care a fost abuzat in copilarie: nici un gest nu e suficient de marunt pentru a interveni in timpul unei batai, daca te gandesti ca prin interventia ta mai mult il enervezi pe agresor care se va razbuna pe copil, trebuie sa ai in minte ca orice interventie de genul asta ofera victimei o pauza cat de mica in care poate sa-si traga sufletul si sa poata rezista inca putin.

LE am aflat de la Mara despre o campanie Romtelecom, exact pe acest subiect: http://cuvinteledor.ro/ateliere/

Stimularea copilului

Lucrurile s-au adunat de ici de colo pe parcurs iar cuvantul asta l-am auzit de-a lungul timpului in diverse situatii.

Era fetita mea mica (app 1 an) atunci cand eram in business trip prin strainataturi, echipa de manageri romani toti unul si unul, despre ce sa vorbim noi la masa...ati ghicit: despre copii! Si au inceput: eu o s-o dau la balet si la pictura si engleza ca asta e obligatoriu si un instrument ca sa i se formeze urechea muzicala si neaparat inot, asta nu se discuta (copil 9 luni). Eu deja am inscris-o la toate astea si in plus, logoped, ca nu-mi place cum vorbeste si la o profesoara de romana ...mai exerseaza cu ea ca nu-mi place ca are vocabularul cam sarac (copil 5 ani) Eu il duc pe al meu la o gradinita cu predare in limba germana in exclusivitate, de cand intra pe poarta gradinitei gata, nu mai aude o boaba romaneste! Dau aproape 50 milioane dar merita (copil 4 ani) si intreb si eu ca tampita: auziti, dar daca nu le place? Hahahaha... copii trebuie stimulati de mici....cum sa nu le placa...ce nu e de placut aici?! haahaha

Apoi voluntariatul pe care l-am facut cu copii supradotati si-i vedeam cum vin supra-obositi la centru. O fetita minunat de frumoasa si intelegatoare si matura pentru varsta ei (7 ani) mi-a povestit cum s-a trezit la 5 dimineata pentru o mie de activitati in ziua respectiva (scoala era doar o mica parte) si de abia se mai putea tine pe picioare. Pentru ca- nu-i asa - avea o inteligenta peste medie si trebuia stimulata.

Apoi am dus-o pe fetita mea la un atelier de pictura pe la doi ani jumate, nimic deosebit, sa mai mazgaleasca, sa mai cunoasca alti copii...si profesoara m-a tras ingrijorata la o parte: da, doamna se descurca dar....sa stiti ca se vede ca nu e suficient stimulata.

Apoi am cazut eu insami in capcana stimulatului cand am inscris-o la optional de engleza si dansuri (in cadrul gradinitei) apoi m-am grabit cu balet si pictura pe sticla si vroiam si sculptura si desen. Pur si simplu, nu stiu cum s-a intamplat, vorbeam cu mamicile si ziceau ca au inscris copiii la diverse cursuri si e foarte fain, sa o inscriu si eu sa fie impreuna, sa se ambitioneze reciproc. Si cand trageam de fiica-mea sa mergem la balet desi ea era obosita si a inceput sa planga...m-am dezmeticit! Desi am zis ca n-o sa fac asta niciodata, s-o umplu de activitati si s-o suprasolicit, exact asta am facut...e atat de usor sa cazi in capcana spiritului de turma ( si sa te gandesti ca daca nu urmeaza trend-ul o sa ramana codasa, o sa i-o altii inainte, mai isteti, mai rapizi, mai “stimulati”) Sa va mai spun ca-mi trecuse prin cap s-o inscriu la Voinicel, Euroscolarul si alte nebunii, “ca e bine sa aiba o diploma sa o puna la portofoliu” ? Nu va mai spun, ca mi-e rusine.

Dar ca idee, eu inteleg de ce tentatia este atat de mare: traim intr-o lume competitiva in care noua ne-a fost greu sa razbim, in care totul e o lupta si e bine sa fii pregatit, sa ai un avantaj competitiv si parintii se gandesc le fac un bine copiilor. Dar putin se gandesc ca in goana asta nebuna dupa note, evaluari, diplome si FB-uri se poate da foarte usor in extrema cealalta in care copilul capata aversiune fata de modul asta prea competitiv de a trata lucrurile si rezultatul este exact opusul celui dorit.

Organizarea zilei de nastere

Se apropie ziua fiica-mi si cum face 4 ani, am zis ca timpul pentru a organiza o petrecere cu copii. Prin urmare, se ia copilul din dotare si se investigheaza: daca ar fi sa inviti cei mai bni prieteni ai tai la petrecerea de ziua ta, pe cine ai invita? Se obtine o lista cu 7 nume. Se investigheaza locuri special amenajate pentru copii, se ajunge la o cifra de 1000-1200 ron (conditia este min 10 copii) , se renunta la idee, se renunta si la tortul distractiv cu personaje din desene animate si se ajunge la ideea clasica : facem acasa , nefiind foarte multi copii, este ok.

Se contacteaza mamele posesoare de respectivii copii si se primesc refuzuri care mai de care mai SF (cel putin una dintre mamici insa a fost sincera si mi-a spus: daca nu faceti la McDonalds...)

Si acum incepe revolta. Si asa suntem super-mega instrainati cu discutii prin facebook in loc de face-to-face, reuniuni in localuri de fitze in loc de acasa, de ce sa nu dam o sansa copiilor nostri la o atmosfera intima si placuta, un fel de surogat al vremurilor demult apuse cand de ziua unui membru se reunea toata familia, se intindea masa mare in sufragerie si se treceau in revista toate neamurile si verisorii de la gradul intai la +infinit.

De ce nu-ti dai o sansa sa cunosti parintii copilului cu care al tau copil se joaca zi de zi la gradinita?

Exista cumva o lege nescrisa in cazul asta (foarte asemanatoare cu cea legata de nunti/botezuri: vin ca sa vii si tu, vin din obligatie, nu vin ca n-am bani de cadouri, etc)? Pentru ca nu inteleg! Totusi, e doar o zi de nastere a unui copil, nu exista obligatii, iar cadoul este mai mult simbolic. Sa fim seriosi, cu carte de colorat si o cutie de carioci ai urcat in al noulea cer orice copil deci nu, nu cred ca problema e cadoul.

Si acum sad, sad, sad conclusion: cum ii spun eu ca la mega-petrecerea de ziua ei, va veni un singur copil? It breaks my heart:(

Teama de confruntare

Asta e iarasi un post pe care l-am scris foarte greu pentru ca e al naibii de greu sa vorbesti despre chestii umilitoare. De cand ma stiu mi-a fost teama de confruntari, discutii in contradictoriu, certuri, you name it. Momentele alea in care trebuie sa-ti sustii cu calm si argumente punctul de vedere si sa determini persoana din fata ta sa cedeze chiar si partial pentru a ajunge la o intelegere. Eu incep o discutie in contradictoriu atunci cand drepturile mi-au fost incalcate grav si cerinta celuilalt imi violeaza valorile personale. In restul cazurilor (adica 99%) abandonez din start.

Am observat ca atunci cand intru intr-o discutie in contradictoriu ca sa-mi apar drepturile in mine se inalta un dusman mai puternic si mai periculos decat cel din fata mea. Si pentru ca intotdeauna eram concentrata pe ce spun, ce argumente sa aduc si in acelasi sa urmaresc firul logic al interlocutorului in tensiunea care crestea, n-am reusit decat tarziu de tot sa-l identific pe adevaratul sabotor din interiorul meu, care - insidios si cameleonic - apare sub forme si intensitati diferite ...uneori e ca o gheara care ma gatuie de simt ca nu-mi mai ies cuvintele din gura, alteori o strangere care-mi face stomacul ghem sau o voce care-mi bubuie in urechi de ma mir ca nu aude si omul din fata mea: “las-o balta, nu vezi ca nu esti in stare”, “n-ai nici o sansa, mai bine stai in banca ta” din nou si din nou si din nou, de nu mai stiu care cu care vorbeste.

Dusmanul meu cel mai temut este in mine si habar n-am cum a ajuns acolo, cum a ajuns o parte din sufletul si mintea mea si ma urmareste oriunde ma duc. Este ceva ce vine de foarte foarte departe, din vremuri stravechi cand vorbe ca “nu vorbi neintrebat” sau “esti mic, nu stii” sau “nu vezi ca spui numai prostii”, “taci din gura ca ma faci de rusine” aveau sens si erau cat se poate de reale...dupa aia nu mai stiu ce s-a intamplat s-au pierdut prin mine si au reaparut sub forma monstrului care nu ma lasa sa-mi exprim punctul de vedere sub amenintarea cetoasa a unei pedepse groaznice si ireversibile dar complet necunoscute mie (chiar, oare ce mi s-ar putea intampla?) Si oricat as incerca sa dialoghez cu monstrul, nu reusesc – el nu mai vorbeste demult romaneste si nici macar englezeste sau japonezeste, el vorbeste o limba pe care nu o inteleg dar pe care o simt atat de bine, fizic in corpul meu. Pentru ca celalalt pleaca dar eu raman dureri de cap ingrozitoare, cu vina si culpabilitate si frustrare ca sunt “pedepsita” ca am incercat sa incalc regulile si sa ma “razvratesc”.

Si-n acelasi timp imi intra sub ochi trei posturi minunate legate de asta:

“Bine, sa nu avem apoi vorbe cum ca nu te-am avertizat! Daca vrei sa ai un copil liber, un copil care nu se teme sa-si exprime gandurile in raporturile lui cu autoritatea si are curajul propriilor opinii, iti recomand urmatorul lucru:

Stimuleaza-l sa te infrunte!
Da, ai citit bine! Prima autoritate esti tu. Incurajeaza-l sa-si comunice pozitia personala. Nu o sa-ti placa! Niciunei persoane intr-o pozitie de autoritate nu-i place sa fie confruntata (in afara de sadicii care gasesc aici pretexte excelente pentru a-si revarsa agresivitatea) Insa viata are si gusturile ei amare, bune pe termen lung.” http://www.adrian-nuta.ro/cum-sa-i-provoci-o-erectie-inspectorului-scolar/



“Ce e in neregula cu “nu e frumos sa fii furoasa! fetitele nu se infurie?”. Pai se intampla ca noi fetele invatam sa nu ne exprimam furia pe nicaieri. Ori o adunam in noi si explodeaza pe cine nu trebuie (mai tarziu pe copii, cand ii avem), ori incepem sa ne infuriem pe noi, sa ne autocriticam. Ca nimic nu facem bine, ca nu suntem bune de nimic. Eu sunt una din fetele astea pe care s-a pus presiune sa nu se infurie si pariez ca 99% din majoritatea femeilor sunt asa. Eu nu vreau ca fetele mele sa ajunga asa. Vreau sa se infurie, sa fie in contact cu furia lor interioara. Si, desigur sa o exprime intr-un mod safe pentru toata lumea si cand or sa fie mai mari, sa si-o transforme.” http://otilia-mantelers.urbankid.ro/2012/11/nu-e-frumos-sa-fii-furioasa-fetitele-nu-se-infurie.html



“Dar oare ce se intampla cu o emotie neconstietizata si netraita? Sa zicem niste sentimente de furie, adunate din copilarie si niciodata exprimate . Aceste sentimente se pot ascunde sub straturi grele , cu grija construite ale mecanismelor de aparare. Privit din exterior , e ca si cum ele nu ar fi. Dar ele exista, si au o puternica incarcatura energetica, adunata in atatia ani. Si presiunea creste, si ele au nevoie sa se exprime, sa iasa la suparafata. Vor iesi? Cu siguranta, numai ca vor iesi pe unde aleg ele si nu pe unde alegi tu. Tu ti-ai pierdut dreptul de a decide asupra modalitatii lor de exprimare in momentul in care ai refuzat sa le accepti existenta. Si au sa iasa, cand te astepti mai putin si cum te astepti mai putin. Se pot folosi de planul somatic, si pot conduce la imbolnavire sau pot iesi spontan in relatiile cotidiene, fata de persoane care nu au nici o legatura cu furia ta originala si a caror singura vina este acceea ca se afla in prezentul tau.” http://inself.wordpress.com/2010/09/09/elibereaza-te-de-emotiile-negative/

Copiii si puterea de cumparare

In caz ca va intrebati de ce aveti prea multe jucarii cu personaje din desene animate prin casa sau de ce toate incaltarile copilului au si o imagine cu Cinderella, Kitty sau Spiderman pe ele. Sau de ce ouale Kinder sunt amplasate strategic in zona caselor din supermarket, exact la inaltimea la care copilul are acces. Sau de ce vine acasa trist de la scoala pentru ca el nu are jucaria pe care o are colegul si care il transforma in atractia grupului. Sau de ce trebuie sa achizionati Bakugani fara numar si sa mai si invatati cum sa-i folositi. Sau de ce achizitionarea de jucarii de la McDonald fara meniu devine o optiune preferata celei in care iei mancarea si jucaria e bonus.

In fine, nimic nou. Just a reminder sau un semnal de alarma sa zicem.

 Iar astazi, ca un facut, vine fiica-mea la mine cu samponul nou pe care i l-am cumparat si ma intreaba:

-Mami, asta e samponul care face parul fericit?!?

Free access

Ma gandeam ca poate fi util cuiva: seminarii, workshopuri, resurse, cursuri care au loc in perioada urmatoare, toate cu acces gratuit.

https://www.coursera.org/

predau profesori de la universitati de renume. Daca faci referate si iei punctaj mare, ti se emite si diploma. Eu personal de abia astept cursul Know Thyself

http://edituratrei.wordpress.com/2012/10/30/saptamana-psi-editia-de-toamna-brasov-iasi-cluj-timisoara-bucuresti/

Saptamana PSI , re-editare a celei din vara, personal nu m-a incantat foarte tare atunci, dar ca nivel de familiarizare cu partea psi, eu zic ca este ok. Probabil ca o sa merg miercuri la Psihologia femeii (Mara Priceputu) dar nu stiu sigur

http://www.instilulmeu.ro/tot-ce-vrei-sa-stii-despre-fertilizarea-in-vitro-seminar-cu-dr-ruxandra-dumitrescu/

Ma bucur ca se tin astfel de seminarii mai ales ca e o problema dureroasa a multor cupluri, ma gandesc ca pe langa partea de informare, ajuta sa cunosti oameni care sunt in aceeasi situatie si care pot oferi suport moral.

http://www.health-beauty-expo.com/conferinte/

Am pus direct programul cu conferintele care au loc in timpul expozitiei, accesul este de asemenea gratuit.

pamant si cer

Salata fantastica

Atentie, reteta nu este pentru oameni normali :)

Ingrediente:

varza alba

castraveti

ananas

prune uscate si afumate

piept de pui

stafide

maioneza

lamaie

De-men-tiala!!

Copiii si cumintenia

Mie nu-mi plac copiii excesiv de cuminti. De fapt, e mult spus nu-mi plac, mi se pare ca sunt copii chinuiti, dresati ca “something is fishy over there”. Ma rog, cuminte in sensul ca un copil de 2-4 ani sta cuminte la masa in restaurant, asteapta sa-i aduca farfuria, mananca tot singur cu furculita, fara sa se dea jos de pe scaun, iar la sfarsit se sterge la gura cu servetelul. Genul asta de cuminte.

Sau la locul de joaca o mamica ii spune fetitei: Gata, acum mergem! Si in secunda doi, copilul lasa toate jucariile pe care le avea in mana, se ridica si vine si o ia de mana pe mama ei. Si faza repetata in multe situatii, practic copilul respectiv nu protesta deloc ci executa instantaneu ce i se spunea. Nu se poate, ceva e in neregula. Mintea mea nu poate sa accepte ca e normal sa fie asa, ca poate e un copil care poate sa se detaseze de ceea ce face sau e suficient de matur si responsabil astfel incat sa realizeze ca e bine sa-si asculte mama....habar n-am ...exista situatii si situatii. Si totusi...

Ceva in mine urla si spune ca naturalul a fost fortat, chinuit...pentru mine e ok ca un copil sa se invarta de colo prin restaurant sau sa zica: nu mananc asta, bleah! Sau sa se smiorcaie ca sa mai obtina 10 minute de joaca...sau sa spuna: hai, pa mami...acum am treaba! atunci cand e chemat de alti copii la joaca, sa tipe ca vrea o jucarie si alte chestii standard. Pentru mine e un semn de independenta de afimare a personalitatii, de cucerire a mediului inconjurator , lucru atat de necesar in formarea (uneori dificila) a micilor omuleti.

Si cum de ce ti-e frica de aia nu scapi... fetita mea e cuminte. Bine, probabil nu foarte cuminte dintr-un punct de vedere obiectiv dar suficient de cuminte incat sa ma ingrijoreze si sa ma faca sa analizez scenarii sumbre intr-o mie de variante.

Dupa cum spuneam e cuminte, aproape docila...este genul care face ce ii spun alti copii fara sa protesteze ...o data eram in parc si un baietel mai mare se distra pe seama ei aruncandu-i mingea si spunandu-i sa i-o aduca ...si razand cu mama lui care ii susura fericita: “asa, mama, dreseaza-le ca pe catei” apoi respingerea celorlalte fetite...cand nu stiu daca sa intervin sau nu...mi-e teama ca mai mult rau fac.

Si mi-e greu pentru ca imi este frica sa nu fie marginalizata, sa nu sufere de pe urma lipsei ei de curaj si de initiativa. Si apoi ma gandesc ca de fapt asta este rana mea, frica de respingere si nu vreau sa treaca si ea prin ce am trecut eu...pe de alta parte nu pot sa fortez. Si mai e o chestie care doare foarte tare: lipsa exemplului: in grupurile de mamici eu sunt aia care sta stinghera deoparte care nu stie sa lege o conversatie si atunci de la copilul meu ce sa astept? Copilul face ce face parintele nu ceea ce ii spune parintele. Deci cine se ofera sa fie profesor de socializare pentru fetita mea ca eu clar sunt corijenta la materia asta?

Esecul si Vina

Daca ar fi sa introduc o materie noua in sistemul educational romanesc, aceasta ar avea cu siguranta o mica bucatica dedicata demitizarii bau-bau-ului numit esec. Mi se pare ca exista o crispare mare in ceea ce priveste reusita copilului (eu insami am avut dileme pe tema, o sa scriu intr-un post viitor) dar ce mi se pare ca se pierde din vedere este faptul ca din cauza spiritului competitiv exagerat, dispare bucuria experimentarii, incercarii si...mai grav se renunta la unele initiative tocmai pentru ca sunt evaluate ca neaducatoare de succes..si atunci, what's the point for trying?

Asta e iarasi un post personal. Din experienta proprie, teama de esec la mine este foarte mare. Asta nu m-a impiedicat sa fac diverse dar stau si ma gandesc daca nu aveam spaima aia uriasa in gat, poate imi ieseau mai bine sau poate incercam si altele.

Ma uitam pe TEDex la un vorbitor ce avea un succes fulminant ca antreprenor si care povestea ca a ajuns bogat si cunoscut pentru ca a avut doua idei bune, care au prins. Dar daca e sa-l intrebi, pe langa cele 2, au mai fost 276 de idei geniale in care a crezut cu adevarat si pe care a trebuit sa le abandoneze pentru ca pur si simplu nu mergeau. Si cele mai dragi se afla printre cele care s-au pierdut nu printre cele care i-au adus succesul. Si mi-a placut ideea asta ...ca lumea se uita la ce i-a iesit si ignora esecurile din spate dar de fapt ele l-au adus aici pentru ca daca renunta sau nu-si invata lectia din fiecare n-ar fi ajuns unde este in prezent.

La noi, ca si cultura, esecul este privit ca cel mai mare pacat. Chiar si eu cand aduc in discutie subiectul, contr-argumentul suprem este: ca sa-ti permiti sa esuezi, trebuie sa ia bani sau un spate acoperit ...cumva resursele sunt pentru o singura incercare, daca ai ratat, gata, s-au terminat gloantele, la revedere!

Iar despre vina -oh, as putea scrie romane! Fara sa ma gandesc prea mult pot sa turui o groaza de motive pentru care ma simt vinovata chiar acum:

• ca nu am job si sunt un parazit
• ca nu mananc sanatos
• ca nu suficient de sanatoasa sa pot face ce vreau
• ca nu sunt o mama buna
• ca nu beau suficienta apa
• ca nu ajut pe altii asa cum ar avea nevoie
• ca nu sunt un bun exemplu pentru fiica mea
• ca nu sunt o buna gospodina
• ca mi-am cumparat cizmele alea superbe pe care am dat o gramada de bani

si as putea continua pana maine.

Vina este sora buna cu Esecul ...daca esti genul care te invinovatesti din orice, clar iti piere cheful de a mai face ceva pentru ca nu ai chef sa adaugi o vina noua la lista ta care este deja foarte lunga.

Si cum omul tinde spre homeostazie emotionala, orice risc care atenteaza la stima de sine este inlaturat. Si de aici cercul vicios: nu fac nimic pentru ca mi-e frica de esec, nu-mi creste stima de sine daca nu fac nimic. Tu cum reusesti sa rupi cercul?

iPad-ul

A intrat perfid in casa noastra acum ceva ani, de ziua mea...la privirea mea ucigasa de genul: iar ai dat banii pe prostii sotul a plusat rapid: e second-hand, l-am luat din State la un pret de nimic.

Si a zacut ceva vreme, semi-folosit pana l-a vazut fetita mea si a decis ca e o chestie foarte amuzanta. Partea buna la iPad este ca poate sa contina fara probleme: sute de carti de desenat, colorat, pictat,carti de povesti, carti cu poze, carti de colorat, puzzle-uri, enciclopedii, carti pentru abilitati logico-matematice, de orientare in spatiu, o mie de jucarii si jocuri interactive, de dezvoltare a abilitatilor creative sau logice, o mie de cantece si poezii, filme, desene animate si mii de lectii si jocuri interactive pentru deprinderea unei limbi straine in aceeasi bucatica de 15X20 cm.

Am inceput timid cu joculetul : Vocal zoo + unde apasai pe poza unui animal si iti arata cum face, unde traieste si ce mananca. Apoi am continuat cu recunoaste animalul dupa sunetul pe care il scoate. Apoi au curs alte aplicatii care mai de care mai interesante si distractive.

Cele mai utile mi s-au parut:

Cele cu corespondent in desene animate, de exemplu Curious George (http://www.hmhco.com/curiousgeorge): are aceleasi personaje si trebuie sa ai grija de animale: sa stii care e ordinea fireasca a activitatilor de igiena...intai sapunit apoi limpezit apoi periat apoi uscat. Apoi trebuie sa selectezi ce mancare se potriveste fiecaruia Apoi animale trec prin fata ta si ti se spune sa stropesti animalul cel mai inalt, sau cel mai mare, sau cel care vorbeste (ex papagalul) si tot asa.

Apoi este la loc de cinste Toca Boca (http://tocaboca.com/games/#toca-hair-salon) ...joculetul care a facut-o sa accepte tunsul si chiar uscatul cu foehn-ul...singura problema a fost cand doamna de la frizerie a terminat de tuns si ea i-a spus foarte sigura pe ea: acum vreau aici putin albastru si a fost dificil sa-i explic de ce nu poate sa-si faca parul albastru sau roz sau mov. Dar joculetul este extraordinar, am zis sa trimit un email de multumire creatorilor jocului pentru ca a reusit ceea ce noi n-am reusit pentru mult timp: sa se tunda la frizer.

Jocuri de invatat cuvinte/cantecele in limba engleza.

Kidsopia (https://itunes.apple.com/us/app/curtea/id543165992?mt=8): are avantajul ca e in limba romana si o ajuta la numarat si ordonat obiectele de la mic la mare.

puzzle-uri de toate felurile si toate culorile

drumul bun (http://www.topfreegames.com/mousemaze/preview) acum e in etapa in care ii plac jocurile de tipul: gaseste drumul bun de la soarece la cascaval, jocul se complica atunci cand pe langa gasirea drumului corect, intalneste alte animalute de care trebuie sa se fereasca. Asta e pe gandire strategica si rapiditate:)

slice it! (http://global.com2us.com/game/Sliceit) impatirea formelor geometrice in bucati cat mai asemanatoare ca dimensiune. Initial am zis ca e pentru copii mai mari dar am vazut ca-i place si le face intuitiv. Pentru dezvoltarea abilitatilor de geometrician:)

Cam atat dar banuiesc ca or sa mai vina. Ideea e ca nu exagereaza, sta cam 30 min pe zi la iPad si apoi il inchide singura.

Gandirea pozitiva la copii

Azi dimineata in drum spre gradinita...zgribulite amandoua:

-Vai, Raluca, am inghetat... a venit iarna de acum...o sa fie din ce in ce mai frig, ne trebuie manusi...o sa se intunece mai repede...

Iar Raluca, visatoare:

- Vine Moshu'...cadouri...

Tort

Se apropie ziua fetitei mele si ma gandeam sa-i comand un tort personalizat, pana acum am tinut-o numai in torturi maronii , clasice...si ce-am gasit..oh, my god....are these for real???

Mini-opere de arta

sursa carmeniordache.blogspot.com

sursa: torturipersonalizate-anisoara.blogspot.ro

Sunt eu nebuna sau vi se pare si voua ca in secunda urmatoare cainele o sa se ridice sa plece?

LE: am aflat si pretul, este intre 600-700 ron, prea mult pentru bugetul meu. Poate la anul, cine stie...

Ne-iubirea fata de parinti

Iubirea fata de mama si tata este un subiect tabu si probabil asa o sa ramana multi ani de acum incolo. In sondarea ta interioara in care descoperi ca esti invidios, zgarcit, egoist si multe alte aspecte ale Umbrei pe care cauti sa o dosesti cat se poate de bine, poti descoperi un lucru atat de grav si de rusinos incat trebuie inabusit inainte de a lua nastere: ne-iubirea fata de parinti.

Sa nu-ti iubesti mama este un sacrilegiu si cine spune asta ar trebui ars pe rugul iadurilor eternitatii. Parintii nu ti-i alegi si trebuie sa ii iubesti indiferent de ce au facut: sangele apa nu se face si iubirea pentru mama este sfanta cred ca sunt cutume scrise cu sange in inconstientul colectiv al lumii. Si atunci, speriat de ceea ce simti, incepi sa cauti justificari pentru a putea ierta: ca nu a stiut ce face, ca asa au fost crescuti de parintii lor si nu au avut alt model, ca nu exista internet, carti si alte surse de informare, ca a crezut ca e spre binele tau, etc, etc.

Ok, dar acum vin si zic: daca intr-o zi un bolnav psihic iti impusca sotul sau copilul in plin episod psihotic (nu are discernamant deci e clar ca nu a stiut ce face) tu nu simti ura si furie si dorinta de razbunare? Cu ce ma ajuta pe mine faptul ca nu a stiut sau ca in nebunia lui a crezut ca-mi face un bine trimitandu-mi copilul in cer, la ingeri? Spune-mi, asta schimba cumva ceea ce simti? 

Se spune ca oamenii care traiesc permanent in situatia de invinuire a parintilor pentru ceea ce au devenit, sunt oameni mici, lasi, imaturi si iresponsabili. Ca furia otraveste si te baga intr-un cerc vicios care te priveaza de libertatea pe care ti-ar da-o asumarea responsabilitatii.

Eu as zice altfel: oamenii care se forteaza sa aiba sentimente pe care nu le simt natural, se pacalesc pe ei insisi. Si nu numai ca se pacalesc, dar isi fac rau lor si celorlalti.

E ca un meci innebunitor de ping-pong in sufletul tau:

simt asta, dar cum pot sa simt asta, e o blasfemie, un lucru ingrozitor....apoi invinovatirea:

nenorocitule, nerecunoscatorule, monstrule, ei s-au chinuit, s-au sacrificat pentru tine si tu...ce faci? dar...

nici un dar, trebuie sa ierti, sa iubesti.... trebuie sa simti asta si asta si asta!

Si asta in fiecare zi, in fiecare secunda.

Eu nu zic sa te duci la ai tai si sa le spui cu naduf: va urasc din toata inima! Ci undeva in sufletul tau, acolo unde nimeni nu ajunge sa iti spui ca e ok sa simti asta, este consecinta fireasca a ceea ce s-a intamplat in trecut si asta e situatia in momentul de fata. O sa ajuti, o sa asculti, o sa fii alaturi de ei dar ceea ce simti este acolo acum si nu vei schimba asta in mod fortat sau artificial.

Stii, e ca la copiii mici: uneori nici macar nu trebuie sa treci la fapte si sa iei jucaria pentru care se dau cu fundul de pamant in magazin ci e suficient sa ii bagi in seama, sa ii asculti cu atentie si sa le spui ca dorinta lor este importanta pentru tine si i se acorda toata atentia necesara, jucaria va fi notata cu grija pe un carnetel si copilul va fi fericit ca ce spune el este luat in considerare. De fapt comparatia nici nu este fortata daca ne gandim ca de fapt lucram cu copilul nostru interior care vrea sa stie ca este bagat in seama si nu redus la tacere si ignorat asa cum a patit de mult prea multe ori.

Prin urmare, repet: este OK sa simti ceea ce simti, este ceea poti face in momentul asta si este absolut normal.

Eu cred ca macar iubirea parintilor fata de copii ar trebui sa fie oferita neconditionat, adica oferita fara sa astepti nimic in schimb: toate relatiile si iubirile si prieteniile pe care le dezvoltam noi ca adulti ulterior sunt afectate intr-o masura mai mare sau mai mica de aura conditionarii: te iubesc pentru ca, fac asta ca sa faci si tu asta cand o sa am nevoie, iti ofer atentie ca sa primesc ceva in schimb, te ajut pentru ca de fapt ma ajut pe mine si tot asa...intre parinte si copil ar trebui sa fie simplu: te iubesc asa cum pot si stiu eu mai bine, ce faci tu cu dragostea asta este problema ta, eu o sa accept orice varianta posibila.

Bineinteles ca n-o sa-mi pice bine cand propriul meu copil o sa-mi spuna...stii cand incercai sa faci ce e mai bine pentru mine de fapt ma enervai maxim si nu suport asta la tine, dar ma pregatesc sa accept faptul ca oricat de mult m-am straduit, binele meu nu a coincis cu binele lui.

Somatizarea la copii

Am mai scris despre somatizare aici dar simt nevoia sa reiau

Postul asta porneste de la ultimele evenimente traite legate de inceperea gradinitei, ocazie cu care mi-am dat seama ca o parte ingrijoratoare a parintilor considera ca lasatul copiilor la gradinita in urlete de groaza si plecatul la serviciu este un lucru normal, face parte din procesul de adaptare si “o sa le treaca”.

Permiteti-mi sa va contrazic. Pentru ca eu am senzatia ca stam foarte prost la capitolul empatie in general. Fie n-o avem deloc (ceea ce e putin probabil, e o abilitate la fel de naturala ca frica, iubirea, etc) fie am ajuns sa o ignoram din cauza ca ne aduce prea multe prejudicii (la un moment dat obosesti sa te tot pui in papucii celuilalt si sa-l intelegi, pe tine cine te mai intelege?) Si atunci ajungi sa devii mai “dur” si sa ignori semnalele celorlalti pentru a-ti fi tie bine.

Empatia are insa o mare calitate: te ajuta sa intelegi lumea in diversitatea ei, te ajuta sa intelegi ce simte celalalt si cum poti sa imbunatatesti comunicarea cu cei din jur adresandu-te exact partii problema intr-o interactiune, adica exact acolo unde il doare sau il nelinisteste pe celalalt, fie ca e constient sau nu de asta si in felul asta scuteste o mare parte din efortul “hai ca-i mai zic vreo doua si-l conving” in timp ce ala nu si nu.

Empatia fata de copil este si mai valoroasa. Sa incerci sa intelegi lumea prin ochii lui este o experienta care merita traita, macar pentru faptul ca iti pune la indoiala atatea axiome pe care tu le ai deja bine fixate in creier si pe baza carora iti conduci viata fara sa le mai constientizezi (lucruri din categoria “soarele rasare intodeauna la est”) Nu zic sa renunti la ele dar putina zgaltaire nu strica, iti aduce un aer proaspat si idei “afara din cutie”.

Pe scurt: somatizarea este atunci cand copilul acuza dureri si stari de rau fara ca medicul sa depisteze vreo cauza organica. Aici pot intra febra suspecta, aparuta din senin, varsaturi, diaree, alergii, raceli frecvente, dureri de cap, etc. Ca indiciu ca ele sunt de natura somatica, ele sunt intotdeauna legate de vreun eveniment neplacut (cel putin neplacut perceput de copil) si se repeta. Cea mai frecventa este starea de rau inainte de a pleca la scoala sau la gradinita, dentist, doctor, anumite manifestari legate de un loc/persoana anume.

Este foarte important sa nu se ignore problema pe principiul las'ca ii trece pentru ca ele pot degenera, se fac niste legaturi neuronale care ulterior functioneaza pe principiul reflexului lui Pavlov, cand organismul intalneste un stimul asemanator, isi aminteste reactia initiala si se declanseaza somatizarea, In timp, acest mecanism se “batatoreste” si devine ireversibil. Chiar daca inlaturi stimulul, reactia va ramane si ii va crea un handicap serios de-a lungul vietii in aspectele neplacute: job, examene, relatii cu autoritati, etc.

Somatizarea apare cand toate celelalte cai de comunicare au fost epuizate: organismul reactioneaza de abia atunci cand nevoile copilului au fost transmise dar au fost respinse, ignorate. Asta e bine de stiut, pentru a face diferenta intre alint, rasfat sau “hai sa mai testam niste limite” si “nu pot sa duc asta acum, e prea mult pentru mine, nu sunt pregatit, am nevoie de putin ajutor”.

O sa ziceti ca sunt paranoica si nimeni n-a murit din asta. De acord, dar de ce sa nu evitam, mai ales ca nu ai de unde sa stii cine a murit putin pe dinauntru “din asta”. Au fost dimineti in care deschideam usa clasei sa o bag pe fiica-mea si in secunda 2 ma trezeam cu 1-2 copii agatandu-se de picioarele mele rugandu-ma cu lacrimi in ochi sa le-o aduc pe mamica lor. “Doamna, eu nu stiu de ce plange in halul asta, doar i-am zis ca vin sa-l iau!” mi se confesa o mamica. Pai sa ne imaginam ca vin martienii pe Planeta Pamant si iti spun ca o sa te omoare in chinuri groaznice dar n-ai de ce sa-ti faci griji pentru ca e chiar distractiv. Si tu urli ca din gura de sarpe desi ti-au spus de o mie de ori ca n-ai nici un motiv sa-ti fie frica, moartea e ceva placut si e spre binele tau. Dar tu tot urli, tot ti-e frica. Si ma rog , mori, iti dai seama ca au avut dreptate, te simti minunat si totul e roz, dar uitandu-te inapoi la momentul de dinaintea mortii, nu-i asa ca groaza e tot acolo?