Primul banc

- Ce face o vacuta cand ii vine sa iasa clame?
- ??!
- Se duce la olita!

John Bowlby - O baza de siguranta

Metafora vine de la situatia pe care a observat-o autorul: atunci cand un copil incepe sa exploreze mediul inconjurator , pleaca de langa mama pe distante din ce in ce mai mari pe masura ce capata incredere, dar se intoarce cu regularitate la mama ca la o baza de siguranta de unde isi ia curaj si avant sa exploreze din nou. Prin urmare, cu cat atasamentul e mai ok, cu atat se aventureaza mai departe.

Atasamentul poate fi sigur, nesigur si anxios-evitant, iar tipul in care se incadreaza fiecare copil se observa in cadrul Situatiei Stranii (sau Straine) : se lasa un copil in camera cu un necunoscut si apoi mama revine in camera si se observa reactia copilului: vine la mama si se bucura imediat ce o vede (atasament sigur), are un moment de ezitare, se face ca se joaca si apoi vine la mama (atasament nesigur) sau o ignora ca si cand nu a observat-o, dar ulterior e plangacios, irascibil (atasament evitant, anxios)

La adulti exista un interviu complex care poate determina ce tip de atasament are. S-a observat ca un parinte cu atasament deficitar il da mai departe, exceptie facand situatia in care e genul care poate sa vorbeasca despre ce I s-a intamplat si atunci poate sa-si recapete, macar partial, prin suportul celorlalti, starea de siguranta sau pe baza dialogului interior a analizat cu sinceritate ce s-a intamplat si a putut sa inteleaga mecanismul care a dus la asta (sunt parintii care au reusit sa se impace cu trecutul lor)
Parintii care incurajeaza numai anumite emotii/comportamente vor determina in copil dezvoltarea acestei parti, in timp ce restul ramane in stadiu incipient de dezvoltare, aparand Sinele Fals (copilul si mai apoi adultul va face ce vor ceilalti si nu ce simte)

Mentalizarea (capacitatea de a “citi” celelalte minti) se poate dezvolta numai in cadrul unui atasament sigur si este o componenta vitala a capacitatii de a interactiona social, incluzand capacitatea de a supravietui dificultatilor legate de acordaj, rupturilor relatiilor si esecurilor minore care reprezinta normala a parentajului “suficient de bun”. Lipsa oglindirii mama-copil si a demarcarii clare “ca si cum” versus realitate - duce la procese patologice in special personalitatea de tip borderline.

In psihoterapie, terapeutul are rol de a recrea aceasta baza de siguranta, de aceea relatia care se stabileste intre el si pacient (cu atribute materne de sensibilitate si responsivitate si paterne de provocare si sprijin) are un rol crucial in reusita terapiei.
Uneori blocajele in adulti sunt atat de mari incat sunt capabili sa relateze fapte foarte dureroase din copilarie, fara trairea niciunui afect: ca si cum ar turui o poezie, asta deoarece accesarea experientei complete este prea dureroasa. De asemenea mai este si cazul in care un individ isi priveste experientele din trecut ca benefice desi ele au fost cat se poate de dureroase si umilitoare: “ce bine ca tata imi mai dadea o bataie din cand in cand, asa m-a facut om!”
Situatii cu potential patogen

• amenintarea cu privarea de iubire ca mijloc de control
  
• amenintarea cu abandonul (aviz amatorilor pasionati de “te las aici si plec” sau “te dau la tigani”
  
• amenintarea cu sinuciderea: in timpul unei certe in familie, unul dintre parinti poate ameninta cu sinuciderea iar acest lucru (desi poate a fost folosit doar ca element declarativ de santaj) provoaca groaza in copil
  
• negari si infirmari: parintele neaga ce a spus sau a facut iar asta creeaza o confuzie teribila in copil mergand pana a nu mai avea incredere in ceea ce simte/aude/vede.
  
• copilul nu a fost niciodata dorit de unul sau ambii parinti
  
• copilul nu are sexul dorit de familie
  
• copilul a fost tapul ispasitor al familiei, uneori ca urmare a unei drame in familie care i-a fost in mod direct sau indirect atribuita lui
  
• un parinte a utilizat tehnici de inducere a vinovatiei cu scopul de a controla copilul: daca mai faci asa, o sa ma imbolnavesc, o sa mor, o sa ma ai pe constiinta, etc
  
• un parinte a facut din copil figura sa de atasament, descurajandu-l sa exploreze mediul inconjurator, facandu-l sa creada ca e incapabil sa se descurce singur
  
• rolul nefiresc pe care un copil il are in cadrul familiei poate fi rezultatul ca unul dintre parinti nu este cel biologic
  
• copilului ii sunt atribuite trasaturi ale unei alte rude din familie (de obicei bunicul/bunica) cu care parintele a avut o relatie dificila si prin proiectie, el se razbuna acum pe copil.
  
• copilul a fost supus unui abuz fizic de catre parinti
  
• copilul a fost abuzat sexual in copilarie pentru o perioada de timp mai lunga sau mai scurta.
  

Cel mai important factor care duce la un atasament sigur este comunicarea libera, autentica dintre parinte si copil. Asta inseamna sa primesti de la copil nu numai manifestari “bune”, acceptabile social, placute, frumoase, cat mai ales pe cele “rele”: plans, frica, obraznicii, impertinente, furie – fara a incerca sa le modifici/inlocuiesti sau sa transmiti mesajul ca trebuie ingropate, ascunse si de neexprimat pe viitor. Mie asta mi se pare punctul central al cartii.
Paranteza: Continerea este procesul in care parintele primeste de la copil sentimente/stari care il coplesesc si nu stie cum sa le faca fata: furie, frica, vinovatie, etc. si ii ofera intelegere si empatie, ajutandu-l sa treaca peste si sa le controleze. Asta nu inseamna : stai sa-ti spun eu cum se face, ci dimpotriva prezenta tacuta dar suportiva e cea indicata, cumva sa-i arati ca esti alaturi de el in situatia dramatica pe care o traieste dar fara sa-i impui nimic din afara. Odata ce are loc descarcarea sentimentelor negative si continerea, se poate trece la pasul doi: ce te-ai gandit tu sa faci ca sa-ti fie mai bine? Sau cum vezi rezolvarea problemei pe viitor...in nici un caz: du-te si fa asta sau las'ca ma duc eu si vorbesc cu X-lescu ...pentru ca ii induci sentimentul de neputinta (eu nu pot, mama rezolva mereu) sau presiune (trebuie sa aplic solutia mamei desi nu mi se potriveste). Uneori continerea este suficienta deoarece creeaza spatiu de reflectie pentru copil.

Cadou viu

Nici nu stiu cum sa numesc postarea asta...dar fiica-mea a primit de ziua ei un pestisor de acvariu si am asa...mixed feelings referitor la a face un cadou dintr-un animalut.

Adica e ok, ii place dar eu si sotul meu am stat in noaptea aia pe net sa vedem cu ce se hraneste, cum se intretine, ca eram disperati ca moare pestele si ce-i spunem copilului dimineata...Apoi mai e si faptul ca e un cadou care te baga la cheltuieli neprevazute...ii trebuie un acvariu mai mare, ii trebuie nisip, alge, un partener ca sa nu stea singur in acvariu, apoi dispozitiv de dat mancare automat cand pleci in concediu ca sa nu mai zic ingrijire si alte cele. Booon, sa zicem ca partea buna e ca il responsabilizeaza pe copil sa aiba grija de un animalut. (desi, aici e discutabil ca tot tu trebuie sa fii cu ochii in patru sa nu uite sa-i dea intr-o zi sau sa nu-i toarne prea multa, etc).

Prietenii care ne-au facut cadou pestisorul ne-au zis ca ei au fost mai putin norocosi: au primit o broasca testoasa si cica toata ziua freaca la carapacea ei cu periuta de dinti. Ma rog, nu stiu detalii, se pare ca broastele au si ele un adevarat ritual de ingrijire.

Hai sa zic ca mai merge si un hamster si un papagal...dar ce te faci cand primesti un caine sau o pisica si tie nu-ti plac sau, mai grav, esti alergic? Adica, nu stiu, eu nu m-as baga sa fac cadouri din astea ...doar daca ii cunosc foarte bine pe respectivii dar nici atunci, pentru ca implicatiile sunt foarte mari,

Nu mai stiu daca citeam pe undeva sau am auzit ca un cuplu de tineri casatoriti au primit cadou un pui de catel super-energic care le-a dat peste cap tot traiul linistit de pana atunci: a ros mobila din casa, a rupt ciorapi, cerea sa fie scos afara la 5 dimineata...astia doi erau in pragul divortului, au vrut sa il dea dar nu aveau cui, plus ca se simteau vinovati ca se descotorosesc de un suflet nevinovat...in fine, o adevarata telenovela.

Ma rog, la noi e bine, dar eram curioasa daca ati face astfel de cadouri prietenilor....sau ati primit voi astfel de cadouri. Ma cam bate gandul acum de Craciun sa-i fericesc si eu pe altii cu hamster, ceva:))

Legea lui Murphy

Azi, fiind ziua fetitei mele, m-am trezit de la 5 dimineata, am umflat baloane (in baie, ca sa n-o trezesc), am verificat inca o data lista cu paharele, farfurioare etc de dus la gradi, am pus sucul in sacosa trainica, sa nu se rupa, am luat certificatul de calitate al tortului in geanta, ca sa nu uit de el. Ce sa mai, totul ca la carte.

Se trezeste si mandra, cand sa iesim pe usa, ma duc sa iau tortul din balcon (ca il lasasem peste noapte la frig) si...intr-o doara, desfac cutia de carton sa ma mai uit o data la el....cand...ce sa veeezi...era pliiiiiin....deeeee....FURNICI!

Oameni buni, furnici in miezul iernii, la etajul 5...cum naiba vine asta? Panica totala...in prima secunda ma gandeam sa scutur furnicile si sa-l iau asa:)))...in fine, m-am intors calma catre fiica-mea..."n-are rost sa-l luam acum pentru ca la gradi nu au frigider, vine mami si il aduce mai tarziu, ok?". La 8.30 pandeam cofetariile sa deschida ca sa comand un tort, orice, numai sa repar dezastrul!

Dupa ce l-am lasat la gradi ca gandeam cu groaza ca o sa aduca doamna tortul si ea o zica: "asta nu e tortul meu, al meu era cu fluturasi", dar se pare ca a fost bine pana la urma.

Mda. Deci tort. Deci furnici. Deci Murphy!

Iubirea conditionata

Cred ca o mare parte a celor care suntem azi adulti (30-40 ani) am simtit ce inseamna iubire conditionata. Aia in care trebuia “sa fii cuminte”, “sa te porti frumos si respectuos”, “sa fii bine crescut”, “sa inveti bine”, “s-o asculti pe tovarasa”, si mai ales “sa nu ne faci de rusine” ca sa poti primi portia de iubire cuvenita. Cerintele sunt destul de valabile si pentru parintii de azi. Intr-un final, ne dorim un copil bine integrat in societate, care atrage laude, care nu creeaza probleme de nici un fel...e ceea ce ne linisteste temerile, ne spune ca am facut treaba buna cu copilul nostru.

Problema aparea atunci cand copilul crea probleme si nu respecta regulile nescrise ale familiei si societatii. Cea mai importanta regula a parintilor de atunci parea sa fie: sa nu iesi in evidenta, sa nu atragi atentia, sa nu spui lucruri care sunt evidente dar care “nu se face sa fie spuse”. Si e firesc pentru teroarea in care traiau: statul comunist preluase cumva functia de de Mama si Tata care le spunea copiilor lor ce trebuie sa gandesca si ce trebuie sa faca. Aici si accentua Zamfirescu in cartea lui Nevroza balcanica despre infantilizarea poporului roman si perioada comunista. Daca la asta se adauga traumele si problemelor personale transmise de la bunici, strabunici, etc care nici ei nu excelau la chestiuni legate de suflet ci mai mult de supravietuire fizica: cu ce sa hraneasca copilul, cu ce sa-l imbrace, cu ce sa-l vindece cand e bolnav, atunci e clar ca tabloul de pornire nu e cel mai grozav.

In fata reactiilor copilului (care, dupa cum bine stiti, are aceasta inocenta de a striga in gura mare “Imparatul e gol!” cand toti ceilalti se prefac ca e imbracat), parintii nostri s-au trezit complet descumpaniti si infricosati. Si atunci s-a activat cel mai comun mecanism de aparare: negarea, care spunea: nu lumea si modul in care functioneaza e defecta, nu eu am probleme de atasament nerezolvate, ci el, Copilul este problema, el trebuie “rezolvat”.

Si metodele de “rezolvare” au variat de la caz la caz, in functie de “inspiratia” si posibilitatile fiecarui parinte: unii au trecut direct la bataie, in sensul ca orice nesupunere (uneori chiar si inchipuita) era aspru sanctionata cu maltratarea fizica, altii au ales pedeapsa cea mai dureroasa, aia in care pedeapsa consta in ignorarea completa a copilului( fara sa ii adreseze nici un cuvant, fara sa ii arunce macar o privire) , astfel incat sa se invete minte sa se gandeasca de doua ori inainte sa se revolte (eu am fost beneficiara din plin a acestei metode si este groaznica, pentru ca esti lasat singur intr-un neant de tacere, ca si cum ti se taie dreptul de a exista, esti un nimeni esti o fiinta atat de ingrozitoare incat nici nu meriti sa existi si ai face bine sa te evapori de pe lumea asta.) Oamenii in general au nevoie de stroke-uri de orice fel, chiar si negative, asa se explica de ce copii fac lucruri pentru care sa fie certati si pedepsiti, e tot o forma de a atrage atentia, pentru ca orice este mai bun decat ignorarea. 

Iar altii au trecut la “daca”:

• daca nu mamanci tot, te dau la tigani
• daca nu esti cuminte, nu mai vin sa te iau de la gradinita,
• daca ma superi, nu te mai iubesc,
• daca nu iei zece, nu mai ai ce cauta acasa,
• daca mai scoti un cuvant, te incui in camera ta,
• daca ma mai faci de rusine te scot in fata clasei si te bat la fundul gol,
• daca plangi si ti-e frica, nu mai esti copilul meu,
• daca vorbesti neintrebat, te duci la coltul pisicii
• daca mai plangi, te bat eu ca sa ai macar motiv.....daca, daca, daca...

Atati de “daca” incat simteai ca te sufoci. Sub fiecare cuvint si in fiecare privire mustratoare pandea afurisitul asta de “daca”, pana cand a intrat in maduva oaselor si ne-a facut ce suntem azi. Unii am fost mai norocosi, ne-a cuprins numai o bucata de suflet si cu cealalta am putut sa vedem cum sunt de fapt lucrurile, altii am fost ingropati cu totul in mlastina si ne chinuim sa vedem luminita de la capatul tunelului. Dar cel mai important lucru, pe care l-am invatat in terapie, este ca nu poti ierta, fara sa scoti la iveala tot ce a fost, toata umilinta si neputinta aia, toate vocile stinse si gatuite inainte de a prinde forta, toate trebuie puse in cuvinte si scuipate afara. Si abia apoi poti incepe sa ierti. Pentru ca daca nu golesti cana inainte si torni peste, nu faci decat sa risipesti continutul pe masa, nimic nu se schimba. De aceea iertarea asta, care vine cumva din afara: “trebuie sa iert, ca n-au stiut ce fac” pur si simplu nu functioneaza, sau doar ai iluzia ca functioneaza dar tu esti in negare. Cea mai simpla verificare este sa urmaresti reactia corpului, pentru ca el nu minte. Daca simti durere, furie, gust amar, resemnare, neputinta cand te gandesti la trecut, inseamna ca inca nu esti unde trebuie.

Scriu ca sa nu uit

Fetitei mele ii e bine la noua gradinita, de abia asteapta sa mearga; si la capitolul raceli sta bine, n-a lipsit decat o zi de la inceputul anului, in conditiile in care anul trecut pe vremea asta, mai mult statuse pe acasa....deci e adevarat ce se spune, ca imunitatea devine mai buna pe masura ce cresc copiii.



Noua tema de reflectie pentru ea este moartea, toate intrebarile se invart in jurul subiectului, dar nu intreaba niciodata direct. O data am auzit-o cand le explica papusilor ca si mama si tata mor...si mi s-a rupt inima. O sa abordez subiectul intr-un fel sau altul.



Am inceput analiza personala de cateva luni (de cand nu mai scriu pe blog asa des) si plang non-stop, nu ma mai pot opri. Sper din tot sufletul sa fie doar o etapa pentru ca innebunesc sa fie asa toata terapia (care in medie dureaza 6-7 ani).

Munte in Octombrie

In weekend am fost la munte. Ne-am hotarat sa mergem sambata dimineta cu masina, parcam la telecabina in Busteni, facem traseul Cascada Urlatoarea, mancam si inapoi acasa.

Doar ca pe munte ne-am ratacit si in loc sa facem stanga spre Cascada Urlatoarea, am luat-o pe triunghiul albastru, traseu pe Jepii Mari care duce la Piatra Arsa (5 ore de mers, nerecomandat decat turistilor bine pregatiti, aveam sa aflam ulterior). Dupa vreo doua ore de mers ne dam seama ca ceva e in regula, traseul era dificil, erau cruci de la cei ce murisera pe traseu si nici vorba de cascada. Am glumit noi ca am imbatranit si facem 30 min (cat ar fi trebuit sa fie traseul) in 3 ore dar totusi, la un moment ne-am intalnit cu 2 alpinisti care se intorceau si s-au uitat ciudat la noi si la copil si din nou la noi, apoi ne-au spus ca nu suntem pe drumul bun si ca mai bine ne intoarcem. Si uite asa am facut 4 ore de mers in directia gresita, plus o ora pana la Cascada (ca nu ne-am lasat pana n-am ajuns si acolo).

Daca mai prindem un weekend frumos, repetam experienta. Financiar efortul a fost minim: 100 lei motorina+ 60 lei ciorba si papanasii, psihic aventura a fost priceless, ne-am incarcat cu energie:) Mi-a placut mult de tot, vremea superba, soare, padurea in toate culorile pamantului...nu mai vroiam sa plec de acolo. Si dovada:

Cat de bine citesti emotiile oamenilor?

Testul e aici:

http://webcultura.ro/la-inceput-de-saptamana/

Daca obtineti mai mult de 30 de puncte , spuneti-mi si mie:)

Psihosomatica

Stim cu totii ca probleme la nivelul psihicului pot determina boli/afectiuni la nivelul corpului. O sa detaliez putin ce s-a constatat ca se afla in spatele fiecarei afectiuni - lucruri aflate in timpul unui workshop pe tema respectiva.


Afectiuni dermatologice:


prurit : nerabdare, mancarimea pielii duce cu gandul la alte expresii “te mananca in c..r” sau “ai mancarici in talpa” apare atunci cand persoana nu se poate exprima, face ceva impotriva vointei, este nevoita sa lucreze intr-un mediu toxic pentru ea.


dermatoze/exodermatoze : se vad pe suprafata pielii, cumva cauza e adusa la suprafata


neurodermita: are in spate o puternica tensiune psihica, persoana nu face ce isi doreste ci ceea ce este nevoita sa faca


psoriazis: manifestarea frustrarii


herpes: conflicte repetate care apar la intervale mai mari sau mai mici de timp


alopecia : stresul




Afectiuni endocrine


hipertiroidie: lipsa sentimentului de securitate si dependenta de un parinte; s-a dovedit ca persoanele suferinde de hipertiroidie pierdusera suportul mamei inca de mici (fizic era prezenta dar psihic era indisponibila din cauza grijilor, certurilor in casa, etc); apare ambivalenta intre dorinta de a fi ingrijit si dorinta de a ingriji pe altcineva


oboseala cronica: persoana face lucuri care nu ii plac si prin urmare efortul de a compensa este foarte mare; apare dilatatie in perceperea timpului, I se pare ca trece foarte greu


diabet: iritabilitate, agresivitate fata de ceilalti



Sistemul osos


artrita reumatoida: inca din adolescenta se comporta baietos, isi neaga feminitatea, devine rigida isi controleaza sentimentele, ii ajuta pe ceilalti dar in acelasi timp ii domina pentru ca sunt la mana ei; de obicei mama dominatoare; copiii lor le iau ca model si devin dominatori si rigizi.


Individul predispus la accidente (da, cica exista asa ceva!) : persoane ambitioase, dornice de afirmare; care nu respecta etapizarile/ planificarile



Sistemul gastrointestinal


lipsa atasamentului mamei duce la frustrare, copilul intelege ca nimeni si nimic nu il va linisti indiferent cat va plange; apare angoasa de separare; apare mecanismul: eu nu primesc nimic de la sine, trebuie sa plang o ora ca sa primesc ceva


atasament in exces: dependenta de parinte, ideea ca in viata lucrurile vin usor si ceilalti trebuie sa te serveasca


daca un copil este infometat si nu este hranit la cerere, I se dezvolta un simt exacerbat al posesivitatii (cand vede sanul mamei il apuca cu amandoua mainile); ca adult I se va intipari ideea ca lucrurile nu I se ofera ci trebuie sa le ia el fortat: viol, furt, etc


anorexia: refuzul de incorpora hrana, cu riscul de a muri se traduce in refuzul de a incorpora lumea din jur, refuz de a creste; apare amenoreea, dorinta de a ramane fetita


bulimia : mancat in exces si provocarea vomei dintr-un sentiment de vinovatie, e o manifestare a nevoii de dragoste, compensata cu ajutorul mancarii


nevroza esofagiana: dificultate in actul inghitirii are la baza un conflict psihic, o meotie neexprimata (de unde si expresia: am un nod in gat)

In general tulburarile in zona gastrointestinala (fie ca e diaree, constipatie, colita spastica, etc) au la baza sentimente de furie si teama neexprimate in mod matur si atunci ele se duc in corp.



Migrena: exprima dependenta de alte persoane, incercarea nereusita de a deveni independent de influenta unui parinte, apare sau se exacerbeaza cand persoana respectiva se muta de acasa! De obicei caracteristica persoanelor ambitioase si vesnic nemultumite.




Balbaiala: persoana nu poate sa se exprime, nu poate spune pana la capat ce are de zis

Astmul bronsic: persoana respectiva supraevalueaza o situatie, raportata la un factor alergen: polen, praf, etc Difera de atacul de panica prin faptul ca exista o cauza si ea este cunoscuta, pe cand la atac persoana nu stie de ce se sperie.



Se pare ca multe informatii sunt extrase din cartea Medicina Psihosomatica – Franz Alexander, pe care eu inca nu am reusit sa pun mana :(

Marie Cardinal - Cuvinte care elibereaza

Nu stiu ce sa scriu la recenzia cartii asteia, pentru ca e o carte care se simte, nu se citeste. Dar am vrut cumva, sa o marchez aici pentru ca e povestea unei renasteri si simt ca are legatura cu mine – cea de acum.

Update gradinita

Am gasit o gradinita OK, cu 550 lei program scurt (12.30), incluzand si pranzul. Optionalele 10-12 lei ora (in conditiile in care la stat plateam 5 lei)

Per ansamblu e ok, sunt 3 copii in grupa si or sa mai vina 3, deci 6 copii in grupa de care se ocupa o educatoare, o asistenta de educatoare si infirmiera. Beton, acum mi-e teama ca am dat in extrema cealalta, prea multa atentie – o sa devina rasfatata.

La deschidere, au avut spectacol cu magician, cu mingii colorate, palarie neagra si “porumbei adevarati, mami!”, am incheiat citatul.

A venit acasa sarind intr-un picior.

Cea mai rea mama din lume

Cel mai mult o iubesc, sau mai bine zis, cea mai constienta de cat de mult o iubesc sunt atunci cand imi striga cu lacrimi in ochi:

"Esti cea mai rea mama din lume!"

pentru ca atunci o simt cea mai vulnerabila, cea mai coplesita de emotii carora nu stie cum sa le faca fata.

si in momentele astea zambesc in interior si o imbratisez cu o mie de brate invizibile, pentru ca alea reale sunt respinse cu bruschete.

Psihologia multimilor

Ieri in parc, vreo sapte copii (fiica-mea included) se dadeau in leaganul ala mare tip caciula Cinci inauntru si doi mai maricei le dadeau avant. Cred ca stiti aparatul, e ca o palarie de ciuperca in care se intind mai multi copii si practic se uita la cer cand se dau huta-huta. Ma rog, si vine un pustiulica (4-5 ani?) si incepe sa urle si sa bata din picior ca vrea sa se dea si el dar....singur. Eu priveam amuzata de pe margine, de obicei nu intervin in interactiunile copiilor, doar daca se lasa cu vatamari corporale grave:) In rest stau si privesc de pe margine.

Pustiul insista ca vrea sa se dea, deja batea din picior isteric si deodata, vad ca un copil se da jos din leagan sa-i faca loc. Apoi inca unul ...Si inca unul...Apoi fiica-mea ...Apoi coboara ultimul copil. Priveam de pe margine si nu-mi venea sa cred ce se intampla...in mai putin de 5 minute, situatia se schimbase radical: pustiul statea tolanit pe spate in leagan, singur, exact asa cum si-a dorit...deodata zice: Hey, nu ma da si pe nimeni in leagan? Pac, 2 copilasi mai mari se apropie de leagan si incep sa-l balanseze, in timp ce restul stateau pe margine si asteptau cuminti sa-si termine Printul siesta ca sa se poata urca si ei inapoi.

Iar eu am ramas socata, nu de tupeul si razgaiala micului terorist cat de faptul ca mintea mea nu putea sa priceapa rasturnarea de situatie. Eram 100% convinsa ca o sa Iise rada in nas si n-o sa I se indeplineasca dorinta.

In fine, pustiul s-a plictisit de leagan, a ordonat Opriti!, s-a dat jos si a plecat mai departe (apropo, n-am vazut nici un parinte cu el, probabil statea mai la distanta) si singurul lucru care mi-a venit in cap e ca la anul o sa fac o materie noua: Psihologia Multimilor. De abia astept, ca sa inteleg si eu ce s-a intamplat de fapt.

Tonya Reiman - Limbajul trupului

Pe langa explicatii detaliate, ce poate sugera fiecare semnal in parte: mimica fetei, gesturi, tonalitatea vocii, privirea, pozitia corpului, etc, mi-a placut ca a spus clar ca interpretarea nu se face ad literam: “imi evita privirea, deci minte!”....ci lucrurile sunt mult mai complexe. E cam aceeasi diferenta intre a lua o carticica de pe taraba cu interpretarea viselor si a face interpretarea la modul babesc (cal=veste, apa=boala, etc) si a face acelasi lucru intr-o cura psihanalitica, cu delimitarea continutului latent/manifest, plus interpretarea personala a semnificatiei simbolurilor analizandului.

Deci, pe scurt, o carte buna pentru ca puncteaza urmatoarele:


inainte de a “citi” semnalele non-verbale, e necesara o calibrare inainte: se urmareste cum se comporta persoana in situatii normale, neutre, versus cum se comporta in situatia specifica, unde se doreste identificarea comportamentului mincinos, derutant: daca are tic nervos cu scarpinatul la ureche, macar stii ca asa e el, nu e din cauza ca minte :)


incadrarea in tabloul global: nu te arunci inainte in a emite o ipoteza fara sa apara macar 2-3 indicii care arata acelasi lucru, si se repeta...doar unul stingher nu e suficient - de multe ori da eroare de interpretare


iei in calcul contextul: poate e cald afara si faptul ca-si trece degetele prin par nu inseamna ca e plictisit ci doar vrea sa se racoreasca, la fel, gesturi legate de nerabdare, de foame, de sete, etc.


multe persoane au auzit despre limbajul non-verbal si intentionat fac gesturi care sa inspire incredere, deschidere. Cand esti in dubii, lucrurile care nu inseala niciodata sunt microexpresiile (vezi P. Eckman) sau tonalitatea vocii sunt doua aspecte aproape imposibil de mimat.


Unii oameni sunt natural “blocati” intr-o anumita expresie, stiti, genul care par mereu tristi sau depresivi pentru ca au colturile gurii lasate, etc. Ei s-ar putea sa fie ok, dar genetica le-a jucat o “farsa”.


Este bine sa stii ca manipularea se poate face in anumite limite insa cel mai sigur este sa te comporti cat mai aproape de Eu-ul tau autentic, pentru a evita derapajele


E bine sa stii cont de diferentele culturale: desi se presupune ca semnalele non-verbale sunt cumva general valabile, nu la fel se va manifesta un american vs un japonez.


Abilitatea de a citi oamenii se dezvolta in timp si e posibila datorita neuronilor oglinda. Unii oameni sunt genetic mai talentati la asta, dar se poate si recupera prin antrenament.

Tu te consideri un bun cititor de oameni?

Am ajuns sa platim normalitatea

Asta imi spunea o prietena cand imi povestea ca se gandeste sa nasca la spital privat pentru ca ii e frica la stat ca o sa fie tratata ca ultimul om.


Asta am zis si eu cand am fost la Ziua Portilor Deschise la o gradinita particulara...pur si simplu ce se intampla acolo era normal, firesc...si atunci de ce trebuie sa platim 700 ron/luna pentru 3 ore si jumatate de normalitate pe zi?


Credeti ca ii invata fizica cuantica? Credeti ca lucreaza la microscoape de mii de euro sau laptopuri performante ca sa justifice banii de taxa? Nu, pur si simplu este vorba de normalitate. Copiii sunt ascultati cu atentie, respectati. Au papusi de carpa, bete si cartoane colorate, absolut nimic deosebit. Insa simti ca omul ala iubeste copiii si nu e un fel de dresor caruia I s-au adus niste animalute sa faca sluj. Nu exista bulina rosie si neagra, pur si simplu li se explica consecintele faptelor lor: daca nu o asculti pe Andreea spunand povestea, nici ea n-o sa te asculte cand vine randul tau, de asemenea o sa ne lungim cu activitatea asta si o sa intarzie ora de masa, esti pregatit sa-ti asumi consecintele astea? Cand copiii fac o greseala, se merge pe repararea ei si mai putin pe “ce neindemanatic esti, ti-am zis sa nu te mai joci cu apa, ti-am zis eu c-o s-o versi, m-am suparat pe tine”. Educatoarele se tot foiau ca nu au gasit ceva s-o atraga in mod deosebit pe fetita mea...cantat la chitara, asa si asa, pictat, nu prea...pana cand una din doamne a inceput un joc cu papusi....in momentul ala copilul meu s-a repezit in mijlocul cercului si n-am putut s-o dezlipesc de acolo...mi-a placut asta, cautau sa gaseasca la fiecare copil ceva care sa-l pasioneze. 

Si iarasi ....repet: nimic deosebit, lucruri firesti, normale, naturale...

O zi la gradinita

In efortul meu de a-mi face copilul sa mearga din nou la gradinita, am facut tot felul de aranjamente si povesti timp de cateva saptamani, doar-doar om reusi sa revenim la sentimente mai bune fata de Doamna.
Nu am reusit, copilul este terorizat cand o vede si mai ales urla cand trebuie sa paseasca pragul clasei (in conditiile in care ea nu a avut accese de genul asta niciodata); sunt sigura ca s-a intamplat ceva nasol acolo in clasa, din pacate n-am aflat ce. Si nici nu cred ca Doamna o sa-mi spuna... tin minte si acum la inceputul gradinitei, un copil era zgariat pe fata cand l-a luat si mamica lui a intrebat-o ce s-a intamplat: reactia a fost exagerata, a inceput sa tipe ca nu s-a intamplat nimic, ca I se pare si ca de fapt asa a fost adus copilul de dimineata. Tot ce pot sa fac e s-o mut de acolo. Solutia Doamnei a fost s-o las cu forta, adica o tine ea si femeia de serviciu iar eu s-o iau la fuga. Nu va socati, asa procedeaza cu ceilalti copii care nu vor, prin urmare cred ca in mintea ei asta este cea mai tare metoda psihopedagogica ever. Intr-un final, daca a vazut ca refuz sa aplic aceasta metoda ingenioasa, mi-a trantit dosarul copilului in brate si mi-a zis: doamna, asta e!



Dar nu despre asta vroiam eu sa vorbesc aici ci despre o zi la gradinita. Cred ca fiecare mamica isi doreste sa stie ce se intampla cu puiul ei atunci cand e cu doamna si ceilalti copii, probabil asa se explica succesul camerelor de luat vederi din gradinitele particulare. Eu va sugerez, daca puteti, sa participati la o activitate a micutilor, fie o ora de spus povesti sau cantat in care sa participati la gradinita alaturi de ei (practic nu iti iei toata ziua liber de la serviciu) sau mers la teatru, muzeu impreuna cu clasa.
E interesant ca vezi ce se intampla cu puiul tau, cum sunt ceilalti copii, cum vorbeste doamna cu ei si chiar daca nu e 100% natural (o sa aiba grija cum se comporta ca deh, are martori) tot e o experienta valoroasa pentru tine ca parinte.
O sa incerc acum sa povestesc cum a decurs vizita la teatru si ce am observat cu mentiunea ca nu acuz pe nimeni, e bine sa luati in calcul toate astea cand va dati copilul la gradinita de stat, o decizie in cunostinta de cauza e una de preferat. Tineti cont ca e vorba de parerea mea care oricat de obiectiva as vrea sa fie, tot am filtrat-o prin parerile personale si e vorba de aceasta doamna educatoare, nu inseamna ca toate sunt la fel.

• pentru ei mersul cu autocarul era o aventura, se tot uitau pe geam in stanga si in dreapta, ce e aia? Unde suntem, etc. raspunsuri ciu-ciu, erau ignorati cu desavarsire, doamna vorbea cu celelalte educatoare.
  
• Daca vroia un copil apa sau la toaleta I se taia scurt: abtine-te pana ajungem inapoi la gradinita.
  
• Tot drumul dus-intors discutiile dintre educatoare au fost: ia uite ce costum misto in vitrina, cred ca din 10 salarii imi cumpar si eu un nasture la el sau...ia uite suntem pe Magheru, Vasilico, nu vrei sa-ti cumperi si tu o vila aici? (bineinteles, tot din salariu) s.a.m.d
  
• cand au plecat Doamna si-a facut cruce de trei ori...copii au intrebat ce e aia. Pai ne rugam la Doamne Doamne sa ne intoarcem cu bine si sa fim fericiti. Ia hai si voi, faceti-va cruce si spuneti Tatal Nostru. (am uitat sa mentionez ca au in grupa este si un baietel turc)
  
• etichete intr-o veselie: de ce te-ai suparat Larisa, iar esti suparacioasa? Copii , nu va mai jucati cu Gigel, stiti ca el e rau si bataios. Unde ai disparut, baiete...ti-am zis sa stai langa mine? Bulina neagra si nu te mai iau niciodata.
  
• Nu-uri...cred ca de acum o sa-i spun Doamna NU, pentru ca toate cuvintele incepeau cu nu: Nu atingeti, nu va imbranciti, nu sta acolo, nu te uita la soare, nu cobori, nu misca, nu plange, nu vorbiti, nu alergati, nu va dezbracati de haine daca va e cald ca nu vreau sa le pierdeti.
  

Parti bune:
ii numara mereu sa nu ii piarda, la urcare in autobuz, la coborarare, in sala, la spectacol, la plecare, etc.
Experienta m-a amarat peste masura: copiii sunt frumosi si curiosi si inocenti - m-au dat gata. La sfarsit ma imbratisau si ma intrebau daca vreau sa fiu mereu Doamna lor. 

Rana de abandon

Acum si in varianta audio-video:

http://valentinmiu.wordpress.com/2013/05/26/psihanalitica-4/

Rana de respingere

Acum si in varianta audio-video:

http://valentinmiu.wordpress.com/2013/05/20/225/

Locuri pentru copii

Parcul Tineretului parca a renascut din propria cenusa cu peisaje stancoase, plimbari cu barcuta pe canale si fantana cantatoare:

Mai intai a fost Pirahna (http://clubpiranha.ro/), pe care am descoperit-o cu intarziere, dar mai bine mai tarziu decat niciodata:)

Apoi a fost De dragul Artei – in Cautarea Comorii http://www.dedragulartei.ro/program/la-tezaur-inainte/ aici copiii au avut plangeri ca nu era comoara ca in desene animate, dar sa nu fim carcotasi:)

Apoi teatru Tandarica, Fata babei si fata mosneagului excelent realizat, cu ecran in spate si prelucrare pe calculator, m-au dat gata ce tehnologizati erau: http://youtu.be/RcioHJkbXEo

Apoi noul bazin din cadrul liceului Dante Alighieri, dat in folosinta de curand (din pacate n-am mai mers ca n-a mai vrut domnisoara dar conditiile sunt super) http://www.aqua-sport.ro/#

Apoi Padurea Comana cu tiroliana peste lac, si trasee prin copaci:) trebuie sa mergeti ca sa intelegeti despre ce vorbesc. http://aventuraparc.teamexpert.ro/traseul-taberecusuflet/

Si Noaptea Muzeelor unde am ajuns doar la Muzeul Tehnic (era o expozitie Lego foarte faina) si Muzeul Aviatiei.

Acum am aflat de Casa Memoriala Tudor Arghezi si planuim s-o vizitam: http://blogdebucuresti.ro/2011/05/04/casa-memoriala-tudor-arghezi-din-bucuresti/

Cam atat.Intre timp am intrat in sesiune si am 9 examene in 3 saptamani...asa ca mai usor cu plimbarile

LE Lectii de tenis gratuite: http://www.descoperatenisul.ro/ro/inscrieri

Amuzant si nu prea

primit pe mail:

Oamenii destepti sunt idioti
Da, pentru niste oameni destepti, sunt destul de prosti.
Oamenii destepti nu inteleg ca Universul functioneaza dupa un principiu relativ simplu: actiune si reactiune.
Daca arunci cu o piatra in geam, geamul se sparge. Daca te gandesti cum sa spargi geamul, geamul nu se sparge.
Simplu, nu? Ei bine, e uimitor cat de multi oameni nu se prind de faza asta.
Actiunea este principalul ingredient al succesului. Daca nu faci nimic, nu se intampla nimic.

Oamenii destepti gandesc prea mult
Prostii actioneaza, desteptii analizeaza.
Daca un prost vrea sa mearga din punctul A in punctul B, o ia tot inainte pe aratura si vede el dupa-aia.
Daca un om destept vrea sa ajunga din punctul A in punctul B, intai face o analiza a traseelor posibile si a situatiilor neprevazute ce pot aparea in cale si isi face planul A, planul B si planul C, de backup.
Daca ii apare un zid in cale?
- O ia prin stanga sau prin dreapta sau face o gaura?
- Trece pe deasupra sau sapa un tunel pe dedesubt?
Daca va fi nevoie de sapat un tunel, cred ca ar trebui sa-si ia la drum o unealta potrivita. Dar care e cea mai buna unealta? De fier sau de lemn? Sa fie usoara si de dimensiuni mici ca sa nu-l incurce la drum sau ceva serios, de performanta?
Dilemele pot continua la nesfarsit, you get the point.
In final se plictiseste si renunta la drum.

Oamenii destepti se plictisesc repede
Un prost are o idee odata la 20 ani, de exemplu sa dea cartofi prajiti gratis in fiecare miercuri la shaormeria lui, si se tine de ea inca 20 ani.
Paradoxal sau nu, exact asa se construieste un brand, prin consecventa.
Oamenii destepti nu sunt consecventi, nu sunt perseverenti, au foarte multe idei si vor sa le incerce pe toate, trec de la una la alta in timp scurt, fara sa le dea timp sa se dezvolte.
Din cauza ca au atat de multe idei, nu au rabdare sa mearga cu una pana la capat, la prima poticnire isi zic, asta e, am esuat cu asta, mai am alte 400 de idei, una o sa mearga. Si renunta la ideea actuala si incearca alta.
Oamenii destepti se intreaba “ce as mai putea face, ce idee ar mai fi buna, ce sa mai incerc?” in loc sa se intrebe “ce am facut si a functionat ca sa repet?”.

Oamenii destepti vor sa schimbe lumea
Cea mai mare prostie de idee pe care o poti avea.
Universul are 15 milioane de ani. Tu cati ani ai? 18, 23, 27? Good luck with that!
Ce te face sa crezi ca tu poti schimba felul in care functioneaza Universul? Ce te face sa crezi ca tu poti schimba natura umana?
Pe bune, crezi ca n-au mai incercat si alte zeci de milioane de oameni de-a lungul multor generatii inaintea ta, crezi ca tu esti cel mai destept, singurul care si-a dat seama ca e o problema in Univers si trebuie rezolvata?
Si cum crezi tu ca poti realiza schimbarea asta?
Stiu, hai sa stam la o terasa, la o bere, si sa combatem, sa discutam aprins, sa ne avantam in polemici si dezbateri.
Sigur Universul o sa vada si o se schimbe singur cand aude argumentatia noastra extrem de logica.
Noutati de ultima ora – the Universe doesn’t give a fuck about you.

Oamenii destepti lupta cu sistemul
O, da!
Din aceeasi categorie cu schimbatul lumii e si lupta cu sistemul. Sistemul e rau, sistemul e asa si pe dincolo, bla bla bla…
Ce e sistemul? Pai, nu stiu, e o conspiratie, sunt corporatiile care ne baga consumerismul pe gat si vor sa ne controleze, e Matrix-ul care de indobitoceste.
Zici?
Pai nu te obliga nimeni sa ai ultimul smartphone, acces la internet, sa faci cumparaturi la supermarket.
Ti se pare usor sa faci un arc si sa vanezi un mistret apoi sa-l belesti cu un cutit facut tot de tine dintr-o piatra ascutita?
Este padure in Romania cacalau. La naiba, poti sa vopsesti si copacii in albastru si sa zici ca esti in Avatar, daca vrei.
Matrix?
Scopul nu este sa IESI din Matrix. Afara din Matrix e ca in padure, mananci noroi si te imbraci in zdrente.
Scopul este sa intelegi cum functioneaza Matrix-ul si sa folosesti asta in interesul tau. Sa fii regele Matrix-ului.


Oamenii destepti refuza realitatea
Asta e legata tot de ideile precedente, de lupta impotriva sistemului, de incercarea de a schimba lumea in mai bine.
Oamenii nu accepta ca nu exista “ar trebui sa fie”, “merita”, “ar merita”, etc… ci exista doar ESTE.
Fiecare argumentatie pe care am auzit-o de la oameni destepti contine cate un verb din cele de mai sus:
n-ar trebui sa aiba profituri atat de mari
nu merita sa aiba salariu asa mic
ar trebui sa faca statul …
ar trebui, ar merita, ar, ar ,ar …
Realitatea e in felul urmator: cerul e albastru, iarba e verde.
Cerului nu-i pasa ca tu crezi ca ar trebui sa fie roz, pentru ca asa ti-ar conveni tie, un cer roz, sau pentru ca asa crezi tu ca ar fi mai bine.
Iarba nu da doi bani pe parerea ta, ca ai tu chef ca firul de iarba sa stea inclinat pe dreapta, ca asa e mai bine pentru toti oamenii.
Poti sa ai cea mai solida argumentatie logica pe care o poate scoate mintea ta de om inteligent, NU CONTEAZA.
Realitatea este alta, si realitatea nu se schimba doar pentru ca tie nu-ti convine.
Accepta realitatea si adapteaza-te in loc sa lupti ideologic impotriva ei!
Efectul Dunning-Kruger
Unskilled individuals suffer from illusory superiority, mistakenly rating their ability much higher than average.
Asta in timp ce oamenii destepti fac exact invers, se autoevalueaza mai jos decat sunt, se vand pe bani putini si nu au incredere in propriile capacitati, sunt ezitanti si in final renunta de-a dreptul.
In aceeasi nota cu Dunning-Kruger…

Oamenilor destepti le e frica de judecata celorlalti
Imagineaza-ti ca stai pe buda si iti faci linistit nevoile. Inchizi ochii o fractiune de secunda si clipesti.
Cand ii deschizi esti pe o scena, cu toate reflectoarele indreptate spre tine si lumea te arata cu degetul si rade.
Cam asta isi inchipuie oamenii destepti ca se intampla atunci cand trebuie sa isi afiseze sau sa-si promoveze munca sau ideile.
Stiu designeri care evita de ani de zile sa-si faca un site pe care sa-si expuna lucrarile crezand ca nu sunt destul de bune pentru a le arata lumii.
Sau oameni care refuza niste oportunitati de a face bani pentru ca au impresia eronata ca serviciile lor s-ar putea sa-i dezamageasca pe clienti, ca poate nu sunt chiar atat de bune pentru a cere bani pentru ele.

Oamenii destepti sunt romantici
Li se inoculeaza din scoala ideea ca saracia e plina de romantism si boem: pictori saraci, poeti saraci, artistii adevarati sunt saraci.
Adica oamenii inteligenti si capabili sa gandesca si sa creeze sunt deasupra ideilor de bani si avere, sunt superiori moral.
Astfel, si ei la randul lor resping ideea de bani pentru a se alatura grupului, pentru a simti ca apartin acestei elite intelectuale care e deasupra notiunilor pamantesti de avere.

Oamenii destepti n-au tupeu
Daca ingredientul principal al succesului e actiunea, tupeul vine imediat pe locul 2.
Cele mai multe confruntari se castiga cu tupeu, nu cu dreptate sau logica argumentativa.
Din nou, asta e o realitate pe care trebuie s-o accepti. Asa functioneaza lumea in care traim.
Incearca un test, du-te la magazinul de la colt si cumpara un pachet de biscuiti. Iesi afara, deschide pachetul, mananca 3 biscuiti apoi intoarce-te in magazin nervos si cere banii inapoi.
Iti garantez ca in 95% din cazuri tupeul, tonul ridicat, nervozitatea si amenintarile cu Protectia Consumatorului o sa iti aduca inapoi banii in buzunar.
Oamenii destepti sunt prea corecti, prea modesti, prea timizi, prea cu bun simt, prea la locul lor – fara curaj, fara tupeu, fara initiativa, cautand mereu un loc caldut de munca la stat, acolo unde nu trebuie sa dovedesti nimic ci trebuie doar sa scrie pe hartie ca esti, ca stii, ca etc…
Sau se plafoneaza in tot felul de joburi low-level, fara stres, fara responsabilitate, pana la pensie. Si traiesc cu impresia ca merita mai mult, chiar si doar pentru faptul ca sunt destepti.

Oamenii destepti nu vor sa aiba succes si nici bani
Sigur, e alegerea lor. Pe mine nu ma deranjeaza.
Insa ar trebui in cazul asta sa nu se mai planga ca altii au prea multi bani si ca nu merita sa-i aiba pentru ca sunt mai prosti decat ei.
Repet, nu poti sa visezi sa fii fotbalist dar in acelasi timp sa urasti fotbalul si pe ceilalti fotbalisti.
Trebuie sa te hotarasti ce vrei de la viata si sa actionezi in directia respectiva cu incredere si curaj.

112

Udam florile si fara nici un avertisment m-a sagetat o durere cumplita in burta. In secunda doi eram pe jos urland de durere (habar n-aveam ca intestinele pot sa doara atat de tare).

Ca termen de comparatie – eu ma "delectez" destul de des cu migrene ingrozitoare si cu crize cauzate de pietrele la rinichi...dar asta era...cum sa va spun...far beyond that.

Mi se incordasera toti muschii din cauza durerii , iar crampele nu ma lasau sa respir, horcaiam sa prind niste aer, cred ca in momente din astea extreme organismul alege sa supravietuiasca: dintre durere si lipsa aerului alege aerul ca e mai important.

Ce am invatat eu de aici:

-ca exista durere dincolo de orice durere.

-ca poti inghiti o fiola de algocalmin cu tot cu cioburi

-ca serviciul de ambulanta 112 este o iluzie...m-am chinuit sa-i spui doamnei adresa si se incapatana sa spuna ca e ceva in neregula cu numarul blocului...oricum n-au sosit, peste o ora si ceva am sunat sa anulez apelul pentru ca nici gand sa apara.

-ca e ingrozitor ca fetita mea sa vada asa ceva; tin minte ca atunci cand eram mica – bunica mea a cazut de pe un scaun si si-a fracturat bazinul iar eu m-am speriat atat de tare incat m-am bagat sub pat si cu mainile inclestate am inceput sa turui incontinuu rugaciuni fara noima; tarziu de tot au reusit sa ma scoata de acolo dar spaima aia o mai am si acum in oase.

-ca in fata mortii suntem singuri, ingrozitor de singuri.


Acum banuiesc ca ar trebui sa ma duc la un medic gastroenterolog sau internist. Inca mai am dureri si stau pe fiole de algocalmin si no-spa. Dar intrebarea care nu-mi da pace este...ce naiba a fost asta (pentru ca n-am facut nimic deosebit cu o zi inainte ca sa pot spune ca din cauza aia a fost)?

Vanzatorii ambulanti din parcuri

Nu stiu daca vi s-a intamplat...apar cu sacosicile dupa ei...se aseaza chiar in mijlocul locului de joaca, langa tobogane si incep sa insire pe jos: bile verde fosforescent care se invart si isi schimba culoarea, lansatoare de elice zburatoare, tuburi din alea care fac balonase, sabii din plastic luminoase...etc
Copiii sunt atrasi ca niste zombie de culorile ademenitoare si se lasa cu plansete si dureri de inima de ambele parti. Intr-o zi i-am biruit ...de fapt sotul:

-Aveti autorizatie sa vindeti aici?
-Nu Shefu, dar facem si noi un ban, am venit si ieri, ne stie lumea.
-Atunci strangeti repede si plecati de aici
-Nu plecam, de abia ne-am instalat..
-Ma tu n-auzi sa pleci, alminteri iti bag elicea aia undeva..



Aici se pare ca a vorbit pe limba lui, ca a strans repede si a plecat.
Dar stiu ca e doar o victorie temporara, am vazut cum gardianul se uita si nu spunea nimic. Dar mi se par sadici de-a dreptul cum baga jucariile chiar sub nasul celor mici si forteaza parintii sa cumpere porcarioarele respective la preturi de-a dreptul exagerate.

I-ati vazut si voi?

Povestea trista a gradinitei mele

Nici nu stiu cu ce sa incep, am un gust amar in gura...si mi-e tare lehamite. Nici macar nu e ceva nou, banuiam ca asa se va intampla dar ma faceam ca nu pricep, din comoditate sau din lasitate probabil.

Educatoarea fetitei mele este visul multor parinti: lucreaza cu ei tot felul de activitati si ii invata 100 de poezii pe minut si mai ales stie sa-i disciplineze incat nu misca nimeni in front, nici macar cei mai neastamparati. Insa la capitolul care ma intereseaza pe mine: sa stabileasca o legatura emotionala cu copilul, sa-i insufle incredere si sa-i stimuleze gandirea si curiozitatea, e zero barat.

Stiu, - sunt nebuna, stiu - daca vreau asta trebuia sa o dau la particular dar m-am ambitionat sa cred ca o sa mearga si asa, am auzit de copii care merg la stat si e super ok, deci se poate. La noi nu s-a putut.



Pur si simplu intr-o zi a zis calm: eu nu ma mai duc niciodata la gradinita! Nu cu smiorcalieli, nu cu plansete, pur si simplu nu. Si asa a ramas, oricat de mult am incercat s-o conving/pacalesc/santajez. La un moment dat mi-era si jena cand enumeram motivele pentru care ar trebui sa mearga la gradinita desi nici eu nu credeam ce spuneam.

Momentul declansator (spune doamna, pentru ca eu n-am reusit sa scot nimic de la ea) a fost ca o data s-a indepartat de grup in curtea gradinitei si doamna n-a mai vazut-o. Desi gardul e o fortareata si nu avea nici o sansa sa iasa din gradinita, totusi ia intrat in panica vazand ca nu o gaseste si in momentul in care a dat cu ochii de ea a inceput s-o zgaltaie ca de ce nu sta langa ceilalti, a scos-o in fata clasei si i-a facut morala, apoi i-a dat bulina neagra si a spus-o la toti parintii. In conditiile in care niciodata pana acum nu i-a facut observatie, e un copil extrem de cuminte. Si cred ca s-a socat. Dintr-o data atatea pedepse, a inceput sa planga ca vrea la mami. Doamna i-a zis ca nu o suna pe mami ca a fost neascultatoare si nu merita. Iar de aici pana la tragedie n-a mai fost decat un pas.

O sa schimbam clasa de la anul sau poate chiar si gradinita. Motivul pentru care n-am facut-o pana acum este ca mi-era groaza de faptul ca trebuia sa umblu cu milogeala, cu pachetele si daruri pe la directoare, sa fac mutatie pe buletin ca sa fie in circumscriptia respectiva, etc. Al doilea se refera la bani, chiar nu ne permitem particulara. Iar al treilea la puterea exemplului. Eu cand dau de greu – fug. Asa am facut mereu, asa imi vine sa fac si acum desi imi cunosc slabiciunile: fug din relatii, renunt la proiecte importante, imi dau demisia de la job. Asta fac eu cel mai bine, si asta nu vreau sa trasmit mai departe copilului meu. Desi pe de alta parte mi-e teama sa nu dau in extrema cealalta ...aia in care ii transmit ca e ok sa stai si sa suferi desi nu ti-e bine intr-un loc, dar asta e ...trebuie sa ramai si sa strangi din dinti.
Nici nu mai stiu cum e mai bine. Dar macar m-am hotarat. E un inceput.

Triunghiul profesori - copii - parinti

Pur si simplu Speranta Farca are un dar de a formula ideile atat de clar, incat orice comentariu e de prisos. Spicuiesc din interviul dat aici.


Personal, consider că educația este efortul de sprijinire a copilului pentru ca el să devină liber. Copilul nu este liber atâta vreme cât nu poate anticipa consecințele actelor sale și deci nu și le poate asuma responsabil. Treptat, prin educație, funcțiile eului de anticipare și auto-asumare se formează, iar omul devine matur afectiv capabil să fie responsabil pentru sine, dar și pentru cei din jurul lui care încă nu au atins un nivel optim de independență.

În raport cu premisa că educația este calea către libertate, înțeleg și mijloacele ei. Cum nu se poate ajunge la devenirea liberă prin constrângere, prin manipulare, prin întărirea dependenței, orice acțiune de acest tip nu poate fi considerată educativă. „Presiunea” duce la supunere și nu la independența copilului. Limba română are numeroase cuvinte care să ne ajute să desemnăm acele acțiuni ale adulților ce presupun presiune, ele pot fi numite: socializare, îngrijire, uneori chiar manipulare și dresaj, dar nu educație.

Și grădinița are nevoie să învețe să fie mai deschisă comunității părinților, să se adecveze timpurilor noastre și să mai renunțe la principiul că „ce nu-l omoară pe copil îl face mai puternic”.

Poate ar trebui să încurajăm mai puțin olimpicii de tot felul, vedetele și alți copii sacrificați pe altarul așa-zisei educații care nu este altceva decât un spectacol al adulților pentru ei înșiși. Acum, de la distanța a 2000 de ani ni se par inumane bătăliile gladiatorilor în arenele romane, dar cum ne par emisiunile, spectacolele și toate concursurile organizate în jurul copiilor care le creează o imagine de sine „șchioapă” pusă mai presus de simplitatea ființei lor pe care nu o mai apreciază nimeni, care le stimulează egocentrismul, vanitatea și sentimentul că sunt „nimeni” în afara unui public aclamator? Poate ne-ar ajuta pe toți dacă ne-am ocupa de formarea echilibrului afectiv interior al copilului care rezultă firesc dintr-o viață normală într-o comunitate cumsecade.

Îngrijorarea excesivă (e vorba de parintii hiperprotectori) este o manifestare acceptabilă a agresivității, la fel și menținerea unei dependențe a copilului până la vârste imposibile. Cred că părinții români sunt mult mai tensionați de ideea de a fi părinți buni ceea ce îi face să-și piardă echilibrul și să devină copleșitori. Cred că aceasta se datorează absenței unei comunități tradiționale de susținere pentru părinți (cum exista în satul românesc). Acestă comunitate de susținere tinde să fie înlocuită de grupuri nou-constituite care, neavând așezarea timpului, sunt tinere și excesive promovând imagini extravagante despre ceea ce înseamnă „părinte bun”. Specialiștii care tangentează zona de parenting adesea se contrazic între ei și simt nevoia autorității care, inevitabil, infantilizează.

Implicațiile (avorturilor ceausiste asupra tinerei generatii de parinti) sunt gestionate de către fiecare în mod individual, dar putem extrage și unele repere generale cum ar fi nesiguranța excesivă a părinților actuali care par a nu mai avea încredere în ei înșiși, care par a-și fi pierdut reperul de bun simț educativ. Adesea, mămicile nu mai au încredere în instinctele lor și vor să suplinească intelectual, dau fuga la vreo carte de specialitate sau la net, ceea ce le bulversează și mai tare.

Aproape că ne pare științifico-fantastică ideea că un copil ar putea să învețe de drag și nu pentru note, pentru câștiguri olimpice sau cine știe ce demonstrații. Când vorbim despre curriculum ne interesează orice, numai ce se întâmplă cu copilul care crește și care sunt nevoile lui de învățare nu pare să ne preocupe… Cu toții vedem asta și totuși nimeni nu îndrăznește să oprească parada penibilă strigând din toți rărunchii: „Împăratul este gol!”

Competiție înseamnă comparare și standarde, deci iar vorbim despre dresaj și nu despre educația care presupune competențe individuale specifice. Competiția nu este o invenție românească în educație, ea își are originea în pragmatismul american și în herbart-ianismul german. Acest import nu este doar unul străvechi, și acum tot aud părinți fascinați de proiecte educaționale care propovăduiesc ideea de a face din copil lider, copil de succes și alte asemenea „rețete” deprimante care merg pe ideea copilului-plastilină pe care îl formăm noi cum dorim.

Eu cred că nu ar trebui să ne stresăm noi prea tare să „facem” ceva, ci să mergem pe manifestarea copilului de la diferite etape. El poate fi competitiv la un moment dat, poate fi cooperant altă dată, sau în alte contexte. Cred că dacă am avea mai multă încredere în copilul nostru și în noi înșine am lăsa dezvoltarea în legea ei naturală fără să le mai gestionăm noi pe toate. Din păcate, nicio intervenție în mersul natural nu poate fi de bun augur, oricât de susținută teoretic ar fi. Părinții sunt educatori naturali ai copilului care au intuiția nevoilor lui specifice în fiecare moment al creșterii, de aceea cred că exemplul lor viu i-ar ajuta pe teoreticieni și nu invers așa că nu aș îndrăzni să le dau sfaturi de bună practică.

Varicela

sau varsat de vant. sau chestia aia cu bube multe.

Nu sunt semne prea multe, doar o febra suspecta, nu foarte puternica. Ma bazez mai mult pe faptul ca la gradinita au tot facut alti copii si cumva - ma asteptam. Cica perioada de incubare este 10-21 de zile. Adica de la contaminare pana la manifestarea simptomelor dureaza atat.

Om vedea.

Neputinta invatata

Amintiri, vise, reflectii - Carl Jung

Am gasit in cartea lui Jung niste idei taietoare de respiratie, ca sa zic asa.

Prima idee e cea legata de biserica. Este vorba de faptul ca era sa aiba un gand “blasfemic” si s-a oprit chiar inainte de a formula respectiva fraza, insa are tot felul de cosmaruri si intr-un final se decide sa-si urmareasca gandul pana la capat (iar faptul ca a putut sa scrie asta la vremea respectiva si nu a fost linsat este remarcabil):

Am ajuns insa din nou la aceeasi concluzie: “E clar ca Dumnezeu vrea si curajul meu, am reflectat. Daca asa stau lucrurile si eu reusesc, atunci El imi va da indurarea si iluminarea Sa”.
Mi-am adunat tot curajul, de parca ar fi trebuit sa sar in focul iadului si am lasat gandul sa-mi vina: in fata ochilor mei se inalta catedrala cea frumoasa, deasupra ei este cerul albastru, Dumnezeu sade pe tronul de aur, sus, peste lume, iar de sub tron cade un excrement urias pe acoperisul cel nou, il striveste si apoi surpa peretii bisericii.
Deci asta era. Trecusem prin experienta a ceea ce tatal meu nu pricepuse – vointa Domnului careia el i se opunea din motivele cele mai bune si cu credinta cea mai profunda. De aceea nu traise niciodata miracolul indurarii, al harului care vindeca tot si face totul comprehensibil. Isi luase drept regula de conduita comandamentele Bibliei, credea in Dumnezeu asa cum scria in Biblie si cum il invatasera stramosii sai. Dar el nu-l cunostea pe Dumnezeul cel viu si imediat care sta, atotputernic si liber deasupra Bibliei si a Bisericii, il indeamna pe om spre propria-i libertate si il poate sili sa renunte la opiniile si convingerile sale, spre a-l face sa indeplineasca fara rezerve cerintele Lui.

Ce inteleg eu de aici este faptul ca Dumnezeu nu trebuie vazut strict in termeni de habotnicie religioasa (invatat Biblia pe de rost, mers la biserica regulat, respectat toate posturile, etc) cat mai ales vazut ca scanteia din noi care odata recunoscuta, imbratisata, ne poate arata menirea noastra pe Pamant, si asta e de fapt adevarata “maintuire”.

A doua idee se leaga de faptul ca el identifica clar fenomenul somatizarii inca de la varsta de 12 ani (asta da pespicacitate):

Odata, la inceputul verii 1887, ma aflam dupa terminarea scolii, la ora amiezii, in piata catedralei, asteptandu-mi un coleg cu care aveam drum comun spre casa.Deodata, am primit o lovitura de la un alt baiat, care m-a trantit jos. Am cazut cu capul pe bordura trotuarului, iar lovitura m-a ametit , facandu-ma aproape sa-mi pierd cunostinta.Vreo jumatate de ora am fost cam buimacit. In momentul loviturii m-a strafulgerat gandul: “acum nu mai trebuie sa mergi la scoala!” Eram doar semiconstient si am ramas intins pe jos cu cateva clipe mai mult decat ar fi fost necesar- in primul rand dintr-un sentiment de razbunare asupra agresorului perfid.
De atunci au inceput sa ma apuce crize de lesin de fiecare data cand se punea problema sa merg din nou la scoala, precum si atunci cand parintii mei incercau sa ma convinga sa-mi fac temele. Am lipsit de la scoala mai mult de o jumatate de an ceea ce mi se parea o mana cereasca. Puteam sa fiu liber, sa visez ore intregi, sa stau oriunde doream, undeva la o margine de apa sau in paduri, sau sa desenez.

O alta experienta interesanta mi se pare trairea transpersonala, cand el, fiind accidentat la picior, se zbate intre viata si moarte si are urmatoarea viziune:

Apropiindu-ma de treptele de la intrarea spre stanca, mi s-a intamplat ceva ciudat: am avut senzatia ca tot ce existase pana atunci se indeparta de mine. Tot ce credeam, ce doream sau gandeam, intreaga fantasmagorie a existentei pamantesti s-au detasat de mine sau mi-au fost rapite – un proces extrem de dureros. Dar ceva a ramas, caci era de parca as fi avut langa mine tot ce traisem sau facusem vreodata, tot ce se intamplase in jurul meu. (…) nu mai voiam, nu mai doream nimic ci existam, ca sa zic asa, obiectiv: eram ceea ce traisem.

Aici apare in vis doctorul care il trata - sub forma unui pesonaj mitologic:
Dupa ce a plutit catre mine ca o imagine din adancuri, intre noi a avut loc o transmitere tacuta de ganduri. Caci medicul meu era delegat de pamant sa-mi aduca un mesaj: se protesta ca eram pe cale sa plec si trebuia sa ma intorc. In clipa in care am receptionat mesajul, viziunea mea a incetat.(,,,) Cugetam deziluzionat: “acum trebuie sa ma intorc la sistemul cutiutelor” Caci aveam senzatia ca in spatele orizontului cosmosului fusese cladita artificial o lume tridimensionala, in care fiecare om sedea singur intr-o cutiuta.

Si mai era o idee despre motivul pentru care devenim nevrotici: indepartarea de natura si mutarea in orase industrializate. Dincolo de aerul mai poluat si agitatia mai ridicata, un copil crescut la oras pierde “pulsul” adevarat al naturii, acela in care lucrurile rele se impletesc cu cele bune intr-un ritm firesc, fara prea multe dileme si framantari sau razvratiri.

Domnul Dicu

Stateam cuminte la banca, asteptand sa-mi platesc rata cand deodata se deschide usa si intra Domnul Dicu. De unde stiu ca era domnul Dicu? Pai simplu, una din fetele de la birou sare in sus pe arcuri si I se lumineaza fata cand il vede:

-Bine ati venit, Domnule Dicu! A fost greu sa ne gasiti? Imediat termin cu domnul si va iau pe dumneavoastra...
Domnul care avusese ghinionul sa nimereasca in calea fericirii ei, a avut parte numai de “mustruluieli” de genul: chiar vreti sa completam si asta? Vi le trimit eu pe mail ca sa nu mai pierdem timpul sau apoteoticul: sigur vreti extrasul de cont pe ultimele 3 luni? Ca dureaza mult sa scot la imprimanta...
In fine, dupa ce reuseste sa-l expedieze pe nefericit, se intoarce cu cel mai larg zambet posibil spre domnul Dicu:
-Dar, va rog, luati loc, va creez acum contul...imi spuneti adresa?
-Str Ghiocel nr 4..
-Hmmm...pe unde vine asta, nu cumva in zona? Sunteti chiar langa noi Domnule Dicu, puteti sa veniti mai des...hihihi...hoho..
-Asa...si mobilul...e cel pe care v-am sunat? Sigur e acelasi? Ca pot sa-l verific l-am salvat in telefon, sa-mi dati toate telefonale...E IMPORTANT sa va contactam daca apare ceva urgent...
-Asaaaa...casatorit sau necasatorit?
Aici face o scurta pauza si apoi spune repede: Este rubrica separata aici si de aia va intreb!!!

In momentul ala n-am mai rezistat si m-a pufnit rasul...am zis ca asta e, daca ma intreaba de ce rad o sa-i spun ca sufar de o boala pe sistem nevos care ma face sa izbucnesc in ras in cele mai neasteptate situatii.
Dar zau ca era penibila cum se straduia sa-l agate pe domnul Dicu, atat de netransparent si de ridicol. Pur si simplu imi venea sa ma duc sa-i spun prieteneste ca isi face un mare deserviciu si domnul Dicu se va gandi cel mult la o noapte fierbinte. Sau nu? Asta e noua abordare in materie de flirt?

Sau vorba sotului: tu n-ai vazut ce avea domnul Dicu in cont...:)

Ajutor! Vreau sa-mi schimb copilul!

Mai bine-zis ajutor pentru mine, copilul e bine-merci. Dar sa ma explic: stiti cand povesteam eu ca un copil are acest dar unic de a intui exact unde te doare mai tare si acolo sa-ti testeze limitele (si nervii). Pe zi ce trece sunt tot mai convinsa de asta, dar nu in sensul ca e o fiinta malefica si sadica ce vrea cu tot dinadinsul sa te faca sa simti furie si durere ci mai degraba la nivel subconstient: “mami, daca apas aici si te supar, tot ma mai iubesti?”
Butonul meu se numeste inadaptare. Sau timiditate. Sau sensibilitate. Prima reactie pe care o starneste copilul meu celor din jur este “vai, dar ce rusinoasa e!” sau filosofic si intelept: “e cam timida”.
Si e cea care doare cel mai tare. In fata atitudinii tematoare a copilului meu, pana si frica mea incremeneste. Si o iau razna, de undeva din trecut imi vin pe limba cuvinte grele, grele pe care si eu le-am auzit candva. “hai, nu mai fi orez cu lapte”, “parca ai fi Malai Mare”, “ce stai ca o balega in mijocul drumului, du-te si recupereaza-ti mingea”, “uita-te la tine, tremuri pentru o nimica toata”. Ca un perpetuum mobile, cred ca in fata fricii mele si parintii mei a fost la fel de descumpaniti si au facut ce au crezut ei ca m-ar ajuta in astfel de cazuri:

• sa o inabuse, pe principiul “nu o recunoastem, prin urmare nu exista”. Aici intrau imbarbatarile de genul: “de ce tie frica? N-are de ce sa-ti fie frica, e doar un caine, nu-ti face nimic!”, “tremuri degeaba, n-ai nici un motiv”.
  
• sa ma “ambitioneze” prin comparatii cu altii: “uite, gigel, s-a dus singur si nici macar nu a plans”, "alti copii fac asta si asta, tu te tii de fusta mea”.
  

Inutil sa va spun ca nu a functionat, ba chiar a agravat lucrurile, inutil sa va spun ca tentatia este foarte mare sa procedez si eu la fel. Imi vine s-o iau si sa-i dau drumul de pe cel mai inalt tobogan sa vada ca nu se intampla nimic grav, imi vine sa-i iau mana si sa o pun cu forta pe bietul animalut care vrea sa fie mangaiat si ea refuza pentru ca ii e teama ca o musca, ciupeste, etc. imi vine sa ii dau branci in bazinul cu apa cand o vad cum se apropie timid de marginea apei dar refuza sa intre. O mie de lucruri imi vine sa fac. Si sa zic. Si alte o mie de ganduri mi se zbat in creieri ca niste ciocane poc poc poc:
Ce ma fac cu copilul asta?! Parca e speriata de bombe...E o bleaga, o momaie, o sa-i fure altii mancarea de sub nas. Cum o sa se descurce ea in lumea asta in care totul e o jungla si trebuie sa lupti ca sa supravietuiesti? O sa moara de foame, de sete. O sa fie de rasul curcilor. Ultima din clasa, aia de care toti rad si-i dau peste nas. Aia care stie raspunsul dar nu ridica niciodata mana pentru ca n-are curaj. Aia care la job munceste pana cade jos in timp ce altii iau meritele pentru ca ea nu vrea sa iasa in fata. Aia care nu e in stare sa-si faca prieteni si o sa fie in lumea ei, retrasa. Aia despre care toti vorbesc din coltul buzelor si cu dispret: Ia uite-o si pe ciudata asta! Aia care o sa-mi reproseze ca am adus-o pe lume ca s-o chinui. Ce ma fac? Ce sa fac? Gresesc undeva, clar. Unde gresesc de o fac sa fie asa, defecta? Sunt sigura ca se poate face ceva si nu fac. Asta nu e copilul meu, e o eroare. Cum sa-l repar? UNDE GRESESC?

Imi vine s-o zgaltai sa-si revina, sa fie asa cum vreau eu, puternica, frumoasa, cutezatoare. Dar nu fac nimic din toate astea cand o aud: “Mi-e frica, hai sa plecam!”... pur si simplu o iau de mana si plecam. Iar inima mea pleaca si ea in toate directiile...si nu stiu daca o sa mai fie vreodata intreaga la loc.

Proiectii negative

Am fost la un worshop in care ni se dadeau niste foi cu afirmatii generale de genul: afara ploua foarte tare si copilul iese pe balcon cu o stropitoare si uda trecatorii care se grabesc pe trotuar. Iar noi trebuia sa evaluam aceasta situatie in categorii de genul: “urat lucru, il cert si ii spun sa nu mai faca, ii iau stropitoarea, etc”, varianta 2: “ma amuz de ingeniozitatea lui ca a folosit metoda asta exact cand ploua afara astfel incat sa nu se faca diferenta intre picaturile de ploaie si picaturile din stropitoare” sau varianta 3: “mi-e indiferent, n-am nici o opinie”

Buun, si acum ideea e sa ne alegem una din variante si sa ne sustinem punctul de vedere, aducand argumente si nu trebuia sa ne oprim pana cand grupul nu ajungea la o varianta comuna, indiferent care din cele 3. Si a inceput furtuna:) Bineinteles ca eu am ales varianta 2 si m-am implicat foarte tare in sustinerea ei, dar m-a mirat sa vad ca o majoritate covarsitoare alesese varianta 1, mergand pana la chestii de genul: dar daca in stropitoare nu era apa, era pipi, ca nu specifica nicaieri ce era de fapt (asta mi s-a parut interesant, eu nu m-as fi gandit in 100 de ani la asta, dar aveau dreptate, in enunt nu era specificat nicaieri ca in stropitoare era tot apa). Dar ce m-a “durut” ca sa zic asa, a fost faptul ca oamenii astia sunt viitori psihologi, cumva natural ar trebui inclinati pentru empatie, pentru creativitate si toleranta si mai putin pentru respectarea stricta a regulilor.

Ca sa fie si mai relevant ce vreau sa spun – era un alt enunt in care copiii in parc incep sa faca bulgari de zapada si sa arunce intr-o statuie si toata lumea a fost de acord ca trebuie opriti, e o blasfemie, daca erau bucati de gheata in bulgari si zgariau statuia (WTF?!??)

In fine, ce vroiam eu sa subliniez este ca exista oameni inclinati sa respecte regulile, no matter what si ei sunt foarte buni in meserii precum gardieni, politisti, , portari, etc si oameni care inclina sa faca exceptii de la respectarea regulii in functie de situatia particulara: de exemplu asistentele medicale, psihologii, asistentii sociali, etc. Iar grupul nostru a iesit ca suntem buni de gardieni, nicidecum de psihologi:))
Acum nu stiu daca s-au comportat asa pentru ca le era frica de judecata grupului (de obicei in public, ai tendinta de a spune doar ce “trebuie” pentru a nu fi eliminat de grup) sau pur si simplu asa gandeau.

Asta merge foarte bine cu un post de pe blogul lui George Butunoiu in care spunea ca romanii au tendinta de a fi suspiciosi: vecinii vor sa ma fure, angajatul sa ma fraiereasca, patronul sa ma traga in teapa, etc. De fapt textul era formulat neutru, lasand posibilitatea ca fiecare sa proiecteze sensuri pozitive sau negative in spatele cuvintelor. Si tocmai asta era frumusetea lui, ca scotea din noi chestii mai profunde, modul de a gandi al fiecaruia. Majoritatea a proiectat intentii criminale , rele :)

Si apoi mi-am dat seama de ce m-a marcat asa tare experimentul asta: in copilarie-adolescenta, tot timpul am fost acuzata de lucruri rele, criminale desi eram, va jur, cel mai cuminte si mai tocilar elev din zona. Suspiciunile si acuzatiile astea nefondate m-au urmarit toata viata si mi-au creat o frustrare enorma astfel incat si acum nu suport sa fiu acuzata pe nedrept. Ba mai mult daca ma acuzi de ceva rau, ma pun si fac chestia aia, macar sa stim o treaba.

Voi ce ati fi ales la intrebarea cu picaturile de ploaie? Dar la cea cu statuia?

Confortul material vs confortul emotional

Eu cred ca explozia asta de cursuri despre cum sa relationezi cu copilul se datoreaza faptului ca romanii au inceput sa constientizeze ca nu mai este suficient sa-i asigure copilului confortul material (de altfel principala preocupare a generatiilor de parinti de pana acum) ci trebuie sa fie pregatiti sa ofere si suport emotional.



Nu cred ca este rau sa participi la asa ceva, macar pentru faptul ca te pune in relatie cu tine, cu fricile si ingrijorarile tale cele mai profunde, si te invata sa le verbalizezi, apoi faptul ca afli ca mai sunt si alti parinti in aceeasi situatie desi credeai ca esti singur pe lume – iarasi este un lucru bun, apoi detasarea, umorul cu care sa treci mai departe - nu e de neglijat. Si am senzatia ca Otilia se pricepe foarte bine la asta. Dar daca te duci acolo ca iei o reteta si apoi sa vii acasa s-o aplici pe copilul tai si rezultatul sa fie un copil perfect, this is not ok.



Pentru cine nu are timp, bani sau vointa sa participe la asa ceva, poate ajuta cateva idei care am vazut ca functioneaza la mine.



In primul rand asculta copilul: cu totii ochii, cu toate urechile, cu mainile cu nasul, cu toata atentia de care esti in stare. Si cand ai terminat cu asta, inchide ochii si simte ce-ti transmite el. Pentru mine asta este cheia: ascultare, ascultare, atentie, atentie. La inceput o sa fie zgomot si confuzie dar dupa aia o sa inveti sa citesti cand e suparat, cand il framanta ceva si nu stie cum sa spuna, cand e frustrat, furios, sau doar obosit si vrea sa se descarce. Toate capata noima si forma. Si alte sensuri apar in spatele “comportamentelor nedorite”: un NU incapatanat si repetitiv nu va mai fi un mod de a se comporta “special ca sa te enerveze”, un cuvant urat, nu va mai insemna “vai, o sa zica lumea ca eu l-am educat asa”, urletele si plansetele “artistice” se vor deosebi de cele in care chiar il doare ceva.



Dupa ascultare, urmeaza exercitiile de autenticitate. Nu mai spun eu, ca au spus altii inaintea mea dar e clar ca un copil primeste pe 1000 de canale semnale despre cum te simti/ ce simti si pe un singur canal ce ii transmiti verbal. Am auzit nenumarati parinti si mai ales mamici care au impresia ca daca ascund de copil o problema, reusesc sa-l protejeze, sa-l tina departe.
“Eu si sotul avem probleme mari, cred ca o sa divortam, dar asta micu' nu stie nimic, am avut eu grija sa ma prefac ca totul este in regula”
“I-a murit bunica dar noi nu i-am spus adevarul , i-am zis ca a plecat in alta tara si se intoarce peste multi ani. Nici la inmormantare nu l-am luat, am lasat pe cineva sa stea cu el, e mai bine asa, e mic si putea sa-l afecteze”
“Cand vin de la serviciu sunt moarta de oboseala, crede-ma, nu vreau decat sa ma relaxez un pic dar ma ia asta micu de odihnita si nah! ma joc, ce sa fac, dar capul imi sta numai la cate mai am de facut in timp ce eu stau si pierd vremea cu masinutele lui...”
De obicei incerc sa nu fiu intransigenta in opinii dar de data asta imi vine sa strig: decat asa, mai bine deloc!...este foarte daunator pentru ca transmiti un mesaj contradictoriu este clar ca pe fata ta se citeste ca nu ai deloc chef sa faci lucrul respectiv, dar il faci fortat, “de dragul lui”...si nu o spun de sus...si eu am tendinta sa ma ascund si sa-i prezint universul roz dar semnalul a venit in momentul in care am auzit-o pe fiica-mea: “Mami, e ok, nu ma deranjeaza daca ne jucam mai tarziu”. A fost ca un dus rece pentru ca intr-adevar, in timp jucam jocuri de rol cu papusile, eu eram pe alta lume, preocupata de problemele mele in timp ce spuneam replicile aiurea si repetitiv.



Eu zic ca e mai cinstit si mai benefic pentru ambele parti sa verbalizam ce ne supara, accentuand clar ca cel mic nu este vinovat de ceea ce ni se intampla. Cautand sa-i explicam micutului de ce suntem suparati, il scoatem si pe el din ceata ca reuseste sa identifice “tensiunea din aer” si in acelasi timp ne ajuta sa ne clarificam si noi mai bine. Asta nu inseamna sa-l incarcam cu detalii inutile sau sa dam vina pe altii. O simpla propozitie care sa certifice ceea ce el oricum simte deja, este suficient. Si cred ca e ok sa mentionam si faptul ca acum e asa, dar lucrurile or sa se imbunatateasca sau cel putin lucrezi la asta.
De ce este ok pentru copil?

• pentru ca invata si el sa constientizeze ce simte si de unde au venit emotiile alea.
  
• pentru ca devine mult mai deschis si daca tu iti verbalizezi problemele in loc sa le ascunzi sub covor, s-ar putea sa te trezesti ca iti povesteste si el cum il supara X sau Y la gradinita/scoala
  
• pentru ca s-ar putea sa primeste niste sugestii de rezolvari geniale prin simplitatea lor sau macar te vor face sa zambesti prin inocenta lor
  
• pentru ca se creeaza ideea ca nu trebuie sa ducem singuri in spate probleme si nu e o rusine sa spui ce te doare, sa impartasesti si chiar sa ceri ajutorul.
  
• pentru ca invata ca si ceilalti au nevoi, suparari, in general sunt oameni, nu roboti.
  

Spor:)

Sedinta de terapie la un pret special

Te invitam la psiholog pentru prima data

In perioada 15 – 19 aprilie 2013, la Orange Pen Center Bucuresti.

 

Traiesc in Romania si asta imi ocupa... tot!

Ce sa caut la psiholog?

            Atunci cand spun "psiholog", se poate intampla sa ma gandesc la faptul ca nu am nevoie, ca ma pot descurca si singur, ca nu sunt bolnav si ca, la urma urmelor nu traiesc in Statele Unite, unde toata lumea merge la psiholog pentru "nimicuri" si ca de fapt un psiholog nici nu imi poate rezolva mie problemele.

            M-as putea gandi ca s-ar putea ca problemele mele nici sa nu aiba vreo rezolvare, cat timp lucrurile stau cum stau si situatia este asa cum este, nu?

            Si totusi, se poate sa ma simt singur, fara iesire dintr-o situatie, trist si fara sens, obosit sa ma mai lupt cu morile de vant, suparat sau nervos. Pot sa ma simt nelinistit, trist, panicat, furios, neputincios sau disperat. Pot fi depresiv, anxios, timid. Pot sa am probleme cu somnul, jobul, familia, greutatea, tensiunea, stresul, programul de lucru, timpul liber, singuratea sau prietenii….

 

Daca vrei sa vorbesti cu un psiholog, sa incepi o terapie, ai nevoie de un sfat sau pur si simplu vrei sa afli ce se intampla cu tine, te asteptam la o prima intalnire, o sedinta cu unul dintre cei 2 psihologi - Ludovic Sandulescu si Andrei M. Ludosan.

 

In cadrul saptamanii 15 – 19 aprilie, se programeaza sedinte individuale cu persoanele care se inscriu prin e-mail sau telefonic. Persoana inscrisa poate alege cu care dintre cei 2 psihologi doreste sa se intalneasca.

 

Atentie: Nu pot participa la aceasta saptamana de sedinte:

-                    persoanele care se afla intr-o terapie / consiliere cu un alt psiholog.

-                    persoanele care au mai lucrat in trecut cu unul dintre cei 2 psihologi.

 

Sedinta dureaza 45 de minute.

Costul acestei sedinte: 30 lei/persoana.

Perioada: 15-19 aprilie 2013, orele 10:00 – 20:00.

Locatia: Orange Pen Center Bucuresti – Magheru nr. 7, scara 1, etaj 3, ap. 1, sector 1.

Inscrieri la: 0756.481.983 sau la office@orangepen.ro

 

Psihologii:

Ludovic Sandulescu – psiholog clinician, formare in analiza tranzactionala, formator acreditat CNFPA si co-initiator al grupului de dezvoltare personala “Cine sunt eu?”, ca si al workshop-ului “Copilul meu nu ma asculta”.

Andrei M. Ludosan – psiholog, psihoterapeut cu formare in hipnoza clinica si psihoterapie ericksoniana, formator acreditat CNFPA si sustinator al cursurilor “Invata Autohipnoza”, “Comunicarea Hipnotica” si “Hipnoza, Regresie si Progresie”.