Au fost momente in viata mea cand m-am
crezut invincibila si momente in care m-am considerat utimul om,
capabil de nimic. Intre cele doua extreme am oscilat si oscilez in
continuare insa amplitudinea lor a devenit din ce in ce mai mica. Am
invatat ca nu sunt perfecta dar si ca am calitati si un rezervor
generos de resurse care odata canalizat in directia potrivita, ma pot
duce oriunde doresc.
Si port cu mine in spinare Umbra
defectelor mele la care lucrez sa mai ajustez pe ici pe colo dar cu
care m-am impacat sa convietuiesc multi ani de aici incolo.
1.Cred ca cel mai mare defect al meu
este lipsa de finalitate.Puterea de a merge pana la
capat.Perseverenta. Si asta vine din copilarie (nu ma scuz, doar
expun problema in ansamblu): nimic din ce faceam eu nu era bun,
exista intotdeauna un mod mai eficient de a spala rufe, un fir de
praf care ramanea in urma pamatufului pe biblioteca iar legumele
taiate pentru salata boef nu se transformau niciodata in cubuletele
perfecte atat de necesare unei salate care se respecta. La asta
contribuie lipsa unei energii fizice iesite din comun: de mica eram
genul care nu rezista fizic foarte mult si sufeream de oboseala
cronica. Am tot sperat ca e vorba de “sacii” pe care ii car in
spinare, ca o data debarasata de ei, imi va reveni energia dar cred
ca trebuie sa ma impac cu ideea ca pur si simplu sunt printre
nenorocosii care nu dispun de foarte multa energie si trebuie sa-mi
dozez cu foarte multa grija eforturile. Prin urmare, undeva pe
parcurs am inceput sa-mi bag picioarele si sa incerc sa trisez sau sa
caut scurtaturi. Efortul era prea mare si niciodata apreciat. So, why
should I care? Si am inceput sa dau rasol:
- fac mancare pe fast forward, arunc in
dispret ingredientele ciopartite in fuga si suport cu stoicism gustul
oribil al unei mancare arse si facute in graba
-incep un proiect si ma blochez dar
efectiv ma blochez, fara ajutor nu o scot la capat si oricum in
momentul in care am primit ajutorul, mare parte din entuziasmul meu
s-a desumflat. Ma paralizeaza nu munca ci oamenii, relatiile nu stiu
sau imi este foarte greu sa deblochez piedici create de oameni.
Singura arma este amenintarea sau raportarea ceea ce nu e ok, se
transforma in ranchiuna si nu e bine (cel putin in capul meu asa
este, ca respectivul va incerca cu orice ocazie sa se razbune) iar
varianta hai sa fim prieteni si impreuna sa cream ceva extraordinar
nu e foarte eficienta: pur si simplu te ia drept prost si a doua oara
o sa i se para absolut firesc sa faci tu treaba in locul lui. De
fiecare data am scos-o la capat dar foarte greu, mai mult de jena de
a nu respecta deadline-ul impus.
-incep lucruri dar nu le termin, am un
entuziasm extraordinar la inceput dar nu pastrez ritmul. Nu sunt un
alergator de cursa lunga, ca sa ma exprim asa. Si asta este o mare
problema, de fapt asta e motivul pentru care l-am pus in capul
listei. Cand dau de greu renunt si de aceea a devenit o adevarata
fascinatie sa vad cum rezista oamenii si-i urmaresc cu interes cum se
chinuie si strang din dinti si la sfarsit ies victoriosi si se bucura
de rezultate. Metoda pe care am ales-o este sa fac chestii mici. De
exemplu pentru mine este o chestie de viata si de moarte sa tin
blogul asta. Sa postez cat de cat constant si am continuitate. Macar
chestii din astea usoare. Sa mananc un iaurt pe zi. Sa beau 2 l de
apa pe zi. Dar sa fac asta in fiecare zi. You got my point, o chestie
cat de marunta, ideea e sa ma tin de ea.
2.Al doilea, la egalitate cu al treilea
este comparatia: da, nu ma pot abtine sa ma compar. Comparatia asta
este foarte paguboasa pentru mine pentru ca imi ia energie. Si cum
comparatia e sora buna cu invidia, va dati seama ce combinatie fatala
iese.
3.Al treilea sunt zgarcita;in primul
rand cu mine dar si cu ceilalti; Totusi asta e singurul punct unde am
progresat, am inceput cu mici donatii, ajutoare, am vazut bucuria din
ochii celuilalt si a inceput sa-mi placa. Nu va imaginati ca am
devenit maica Tereza, dar atat cat pot, fac. Mai trebuie sa lucrez la
zgarcenia fata de mine, de cate ori imi cumpar ceva sau imi satisfac
un capriciu, ma simt extrem de vinovata.
4.Nu pot sa iert: as vrea sa pot ierta
dar nu-mi iese , am citit tot pasii, am intrebat in stanga si-n
dreapta cum fac altii, am inteles ca atunci cand ierti iti faci tie
insasi o favoare ca nu mai cari cu tine atatea resentimente, ca e mai
mult un let go, decat o absolvire de vina - vina si responsabilitatea
agresorului ramane acolo – doar tu esti aceea ca se hotaraste sa se
elibereze de greutatea unor sentimente negative si daunatoare - si
totusi nu functioneaza. E acolo si se reactiveaza de cate ori trec
printr-o situatie similara sau intalnesc persoana respectiva sau o
persoana care imi aduce aminte de ea. Si asta imi spune ca nu e ok.
5.Nu te poti baza pe mine, nu sunt
genul responsabil : nu-mi plac constrangerile si ideea de “trebuie”
desi in viata sunt foarte multi de trebuie, incerc sa-i evit. De
asemenea evit sa fac promisiuni, cand totusi fac promisiuni, ma simt
ca intr-o capcana pentru ca e musai sa le respect. Tin oamenii noi la
distanta, sunt convinsa ca sunt periculosi sau rau intentionati.
6. Sunt agresiva in exprimare (mai
degraba decat asertiva) gafez si nu stiu sa umblu cu manusi:
intotdeauna am admirat oamenii mestesugiti la cuvinte si am respect
netarmurit pe cei care te injura atat de frumos incat ai tendinta sa
le multumesti. Si aici stiu regulile de comunicare asertiva, cum sa
menajezi sentimentele si sa critici problema nu persoana dar tot dau
cu bata in balta. Rau de tot.
7.Nu sunt in stare sa ma automotivez,
caut tot timpul aprecierea in exterior si daca nu e cineva ca stea
permanent langa mine si sa-mi spuna ce desteapta nemapomenita si
extraordinara sunt – renunt sa ma mai implic. Reversul medaliei e
ca atunci cand cineva ma mangaie frumos pe crestet sunt in stare de
lucruri inimaginabile, muncesc pana cad din picioare, fur , trisez,
ma umilesc, orice numai sa aud inca o data vorbele alea frumoase.
A fost foarte greu sa scriu despre
asta, dar a trebuit s-o fac. Pentru ca asa “oloaga” cum sunt –
sunt convinsa ca pot sa-i invat pe altii sa mearga.
.
